Liga Campionilor. Super spectacol. Super show. Super tensiune si pasiune. Cam asa graiesc promo-urile tv. Care, evident, incearca sa vanda produsul achizitionat pe bani grei. Sa privim acum realitatea. Show-ul si spectacolul sunt cele al macelaririi echipelor mici. Iar tensiunea…

Privim direct clasamentele grupelor Ligii Campionilor din acest moment. Inainte de ultima etapa, 6 din 8 grupe sunt practic rezolvate. Aici mai sunt cel mult meciuri de clasament, meciuri pt Cupa Uefa si pt locurile 1-2 in grupe. Pe deasupra, in grupa CFR-ului lucrurile sunt in mare masura clare, cel mai probabil ordinea la finalul acestei prime etape a competitiei urmand a fi cea de la tragerea la sorti, cea a urnelor valorice. De fapt, aceasta va fi situatia in cele mai multe grupe. Lucruri clare si simple, surprizele sporadice, gen victorie CFR, egalul lui Bate cu Juventus neincurcand deloc situatia…Singura grupa inca vie este cea a lui Anorthosis si Panatinaikos, incapatanarea grecilor reusind, inca o data, sa incurce socotelile. Poate nu ale lui Inter, dar cu certitudine ale lui Werder, o echipa labila si imprevizibila. Cat despre grupa CFR-ului, aici echipe vest europene (din campionate tari) au avut nesansa sa pice 3, la pachet, intr-o oala.

Liga Campionilor seamana tot mai mult cu Formula 1. Sunt echipe mari care se detaseaza rapid de urmaritoarele multumite ca pot concura totusi pe aceiasi pista cu granzii. Liga Campionilor iti da vizibilitate dar, totodata, te si umileste. Ceea ce a patit Steaua, de exemplu, la Bayern este elocvent: ca o partida de box in care, de prin runda a 6-a, adversarul se pune la pamant, isi pune mainile deasupra capului si spune “nu mai da!”. E umilitor pentru noi, sa ne vedem tot timpul favoritii in corzi. Pe de alta parte, nu stiu cat timp publicul vest european va mai gusta acest spectacol patetic. La un moment dat se va satura si el de sange, de echipe ce vin pentru a se poza si pentru a a face schimb de tricouri. In aceasta stare, Liga Campionilor risca sa regreseze, sa ajunga ca interes Cupa Uefa (actuala), in care, in Europa, la echipele cu pretentii se vad foarte multe stadioane plesuve.. Cand o formatie ca Manchester, Arsenal sau Barcelona se califica deja dupa 4 meciuri, ultimele 2 isi pierd valoarea iar toata aceasta etapa a grupelor pare o formalitate. Trebuie o regandire a competitiilor europene. Acum tot ce a mai ramas e faza ultimelor 16 echipe, din care, de fapt, de-abia in sferturi vor fi meciuri cu adevarat echilibrate.

Acel supercampionat european pare tot mai necesar. 18, 20, poate 24 de mari echipe europene care sa joace doar intre ele pe tot parcursul anului. Sa iasa din campionatele nationale si sa joace, dupa modelul NBA de-a lungul intregii saptamani. Cum ar fi ca, luni sa avem unul sau doua meciuri, gen Arsenal - Real, apoi marti Barcelona - Bayern, miercuri Lyon - Manchester City si Manchester Utd - Juventus …. si tot asa. In fiecare seara spectacolul ar fi asigurat. Sigur, pe de o parte ar putea fi afectat interesul marelui public, cel care acum are doar o ocazie in viata (poate) sa vada pe viu un Real - AC Milan, dar, la modul general, vom avea show complet. Eventual, la finalul competitiei sa se organizeze si niste finale, un turneu final cu valoare absoluta. Ar fi bine sa apara asa ceva dar afiliat la UEFA; sa nu fie cu circuit inchis. Ultimele 4 echipe ar putea retrograda inapoi catre campionatele nationale si, sa urce primele echipe din Europa League, un fel de Cupa UEFA mai complexa. Marile echipe nu s-ar rupe cu totul de background-ul national. Ar ramane in picioare cupele nationale care ar oferi si sansa echipelor mai mici sa produca surprize, sa-si masoare puterile cu cei mari. Ce mai conteaza ca ar fi 5-6 echipe italieniene, vreo 5 englezesti, 3 franceze, 3 germane si restul spaniole? Vor ajunge acolo doar cei care merita! Daca in cazul echipelor nationale valorile par a se egaliza, in ceea ce priveste echipele de club prapastia se adanceste tot mai mult. Sigur este nevoie sa se faca ceva.

Daca nu, pericolul este ca marile echipe sa-si ia soarta in maini proprii, sa lase in urma UEFA si sa organizeze pe cont propriu competitia, una exclusivista si sfidatoare fata de restul formatiilor.

Romania - Georgia. Un alt meci cu o reprezentativa din lumea a III-a fotbalului. Nu mai sunt echipe mici in fotbalul mondial? Ni se pare noua, fiindca ne apropiem tot mai mult, ca valoare, de echipele mici. Astept pe viitor ca posibili adversari in amicale sa fie Faroe, Andorra, Vatican… De ce nu aranjam meciuri cu echipe mai puternice? Cehia, Polonia, Ucraina…Din acelea avem mai multe de invatat. Mai usor inveti dintr-o infrangere, mai usor deprinzi forta din izbitura adversarului, decat comparandu-te cu liliputanii. Din infrangeri inveti cel mai bine. Atunci cand iti permiti.
Strategia nationalei pare alta: aranjam meciuri cu echipe mici, cu adversari atipici, in care testam zeci de noi jucatori. Si apoi tragem linie, cum am auzit azi la comentatorii straluciti de la tv: “bilantul pe anul asta: 5 victorii, 5 egaluri si 3 infrangeri. Da, am invins… Pe cine? In afara de amicalul cu Rusia nu-mi aduc aminte de un meci reusit al nostru. Am batut chinuit Faroe, Letonia (dintr-un penalty inventat), acum Georgia. Cand vom vedea si partea cea mare, goala, a paharului!?”. Noi cu Faroe ne comparam sau cu Olanda, Franta? A face si a dori performanta inseamna a te compara mereu cu varfurile!
Ne consolam cu ideea ca avem indisponibili, precum Mutu sau Chivu, dar, de fapt, scapam din vedere alt fapt: 2 jucatori nu fac o echipa. Restul, cei ce i-am vazut azi pe teren reprezinta de fapt esenta nationalei. Pot avea si starurile zile proaste si atunci ce facem? Pe cine ne bazam? Nu avem valori? Nu avem fotbalisti? S-o spunem mai pe sleau, habar nu avem de fotbal? N-as crede!
Avem o asezare in teren cel putin bizara. Antrenorii romani cica s-au modernizat. Au renuntat la stilul de joc clasic, 4-4-2 si acum inventeaza noi asezari, toate avand insa un punct comun: un singur atacant impins. Ca joaca fie cu 3 mijlocasi ofensivi sau cu 2 inchizatori, astfel isi definesc intentiile ofensive sau defensive intr-un meci. Astfel se adapteaza ei modernitatii. E chiar asa de greu de inteles ca intr-un meci cu o echipa mica ai nevoie de 2 atacanti veritabili, care sa lipeasca defensiva adversa de careu, sa intinda apararea si sa lase spatiu de actiune mijlocasilor? Fapt concret: golurile au venit exact cand am inceput sa jucam mai ofensiv, cu 2 atacanti. Miscare brilianta a lui Piturca? E o ineptie sa pui alaturat cei doi termeni: tactica si piturca. Modernitatea aceasta a gandirii cu un atacant mie mi se pare a fi lipsa de imaginatie ofensiva. Jucatorii nostri erau fie izolati, liniile nu se legau, fie se ingramadeau 2-3 pe o zona, oricum multe actiuni se incheiau ridicol. Nu e lipsa de valoare individuala, e doar proasta asezare pe teren.
Sa te conduca Georgia pana in min. 60, cu un joc de divizia B, sa nu ai niciun sut pe poarta o repriza intreaga e o rusine inimaginabila. Golurile noastre au venit cand au facut si ei schimbarile, cand au sacrificat rezultatul pentru testarea echipei. Vor iesi acum tot felul de gunoieri ai declaratiilor sa ne spuna ca rezultatul conteaza, ca e totusi un meci de testare, ca absolut toate obiectivele piturciene au fost atinse. Va spun insa ceva: regele e gol! …Si pe dinafara si pe dinauntru!
Pregatirea meciului? Au fost cei cativa care au vrut sa demonstreze neaparat ceva. Costea si Marica s-au zbatut cat au putut, cu sau fara folos, Cocis, parca pasind ca un balerin din capitala Rusiei, Nicolita acelasi alergator si-atat… Tames, sclipitor dar neintegrat, un dirijor la echipa de club ajuns corist, vocea a III-a la nationala. Ne stim oamenii..Dar, exemplara ramane faza la care depasit fiind de minge Tamas se relaxa linistit in bataia razelor nocturnei. Nici macar nu-l interesa ce se intampla cu faza, rationamentul sau simplu, taranesc, zero-ul tactic ce-i statea in minte ii spunea ca faza e terminata. Nationala inseamna suflet, mai mult chiar decat reusite, decat zbaterea de a impresiona.
Azi totul a fost fals. De la intonatul penibil al imnului (Lobont ar trebui neaparat sa faca playback!), pana la ultimele pase date aiurea.
Daca aceasta ne este nationala sportului national inseamna ca suntem ca niste ortodoxi fara catedrala.
Oamenii se cunosc dupa fata. Nici nu trebuie sa deschida gura ca sa stii cum gandeste unul, cat il duce capul…Faceti un exercitiu: mintea alba si ganditi-va ca nu ati auzit si nu l-ati vazut niciodata pe Piturca. Acum luati o imagine a lui. Ce va spune?
Piturca nu este altceva decat unul din lungul sir al pacalitorilor neamului. Are un contract, incearca sa stoarca banii din contract, isi joaca totodata reputatia, ultima carte, pana la capat cu indaratnicia unui pokerist ajuns la capatul jetoanelor…Ceea ce este trist este ca face asta cu bunul nostru cel mai de pret: nationala de fotbal.
Nu ducem lipsa de valori. Insa avem o prea mare bogatie de inhibatori!

Un meci de fotbal tine 90 de min. Din care vreo 20 sunt smiorcaieli tactice ale unor asa-zisi sportivi lasi, transformati in fetite. Cred ca pana si unui actor profesionist i-ar fi rusine de sine sa dea astfel de “reactii la greu” (vorba <<Andreei Banica Marin Jr.>>) in numele unui show mediocru. Mediocru am spus? Am fost ingaduitor!

La ora la care doar OTV-ul se mai lupta “ciumac-este” pe audienta incep fazanii lumii bune fotbalistice dansul lor de imperechere a cuvintelor de acelasi sex. Un spectacol grotesc al impardonabilului tupeu al impotentilor distinctiei. O lupta intr-un noroi cel putin suspect, mai degraba cu iz de balegar, o disperata incercare a unor multimi vide de neuroni spre a ajunge la singurul pseudo trofeu ce ar putea ravni vreodata: microfoanele si efemerul presigiu a 10 cuvinte ce se chinuie sa formeze o fraza, o declaratie. Fie ca privesc de la inaltimi “turcesti”, de dupa burti “iancuforme”, ca ara becalieni frunti ce n-ar fi pretins vreodata riduri decat prin metamorfoze de rictusuri sau ca debarca in modul cel mai ca(o)pos viclesuguri si strategii voit napoleonice, toate tin de foame si de lene unor ziaristi carora oricum le e lehamite sa mai gandeasca, sa mai alerge dupa stiri adevarate.

In modul cel mai neobrazat, mai apoi, in cronica meciului, pasele a la Cristea sau balbaielile a la Balba, lasa loc unor pase un-doi intre Borcea si Becali, unor lovituri de cap in plina figura agramata (desigur cosmetizate la corectura ziarului), unor tackling-uri morale si unor intrari cu talpa pamantului. Singurele goluri de care avem mereu parte sunt golurile sub forma de lacune, golurile caracterelor gaunoase ale unor indivizi ce si-au gasit in fotbal un culcus confortabil si protector propriei persoane. Cu galerii ce au forta unor sindicate, cu mediatizare la care niciun politician nu poate ravni, acesti baieti oportunisti (nu destepti) paraziteaza zi de zi ceea ce, in principiu, n-ar trebui sa fie altceva decat un sport. Notiunea de sport profesionist este ea insasi, in principiu, un non-sens. Ceea ce ar trebui sa fie doar o joaca, un mod de petrecere a timpului liber, a fost acaparat si deformat, ridicat la rangul de razboi, de infruntare pe viata si pe moarte. In fapt, singura miscare cu adevarat sportiva a celor mai multi este agitarea pumnului in aer, fluieratul in inaltime decibelica sau rezistenta la spartul semintelor. Nu mi-a mai fost dat de mult sa vad aplauze adresate adversarilor sau favoritilor invinsi, nu am mai auzit demult spectatori care, in loc sa injure caineste un arbitru sa incerce macar o urma de fair-play si sa accepte ca “a fost fault”. Nu am mai vazut demult (de fapt niciodata) un spectator care sa nu deverse latrina de deseuri ale limbii romane doar fiindca langa el este o doamna sau domnisoara, nu am vazut pe cineva care sa se sinchiseasca de faptul ca in jurul lui sunt copii… Utopii?

Totusi, de ce aceasta violenta? E ceva din studioul OTV-ului in fotbalul nostru. Fiecare se cearta cu fiecare, tzese intrigi si scandaluri doar pentru a-si mai arata mutra catre camera. Tin minte ca pe vremea mono-televiziunii, cand exista doar un canal atotcuprinzator, atunci cand se luau imagini de pe strada sau un interviu vreunui norocos, neaparat se strecurau in cadru, in fundal, o ceata de copii ce tzopaiau si faceau cu mana, doar-doar se vor vedea si ei mai apoi pe post. Exact asa sunt si cei care au confiscat fotbalul nostru cel de toate jenele. Violenta aceasta nu are rol sportiv, nu tine loc de antrenament, nu instruieste si nu cultiva. Ea doar se propaga pe verticala in randul sustinatorilor unor culori, doar intarata si asmute pe unii impotriva altora. Ce poate invata un copil, un tanar care de-abia si-a ales o favorita, o echipa de suflet in fotbalul nostru? Invata oare ca adversarii au si ei aceleasi mijloace ca si el, ca totul se joaca doar in iarba, cu o minge ce se incapataneaza mereu sa fie rotunda si pentru unii si pentru altii? Sau invata doar dusmanie, huiduieli si misto-uri ieftine? Fair-play-ul e un termen ce nici macar in soapta nu se mai aude in jurul sau. Fotbalul nu mai ramane un sport de echipa, in care tu esti doar un pion la fel ca si ceilalti ci devine o lupta pe viata si pe moarte, in care regulile sunt facute doar pentru a-l constrange pe adversar si in care mereu propria persoana trebuie sa triumfe. Mai aproba cineva faptul ca e mai bine sa pierzi frumos decat sa castigi urat? Noroc, smecherie, intimidare, intreruperea/fragmentarea jocului, faultarea adversarului acestea sunt armele strategice ale fotbalului romanesc. Pragmatismul conteaza mai mult decat spectacolul, scopul scuza mijloacele. Zugravesc prea sumbru realitatea? Ei bine, uitati-va macar o data la cum joaca fotbal copiii nostri de 10-12 ani si veti intelege ceea ce zic. Parazitii fotbalului romanesc pot sa fie mandri de ceea ce au cladit. Au impartit lumea in campioni locali (fara glorie si pe un perimetru restrans, doar intern) si invinsi, ce merita sa fie dispretuiti si umiliti…

Dupa un meci Poli-Dinamo, in loc sa vedem analiza faza cu faza a meciului, sa vedem statistici si, desfasurate zeci de diagrame cu situatiile importante ale jocului, cu pareri si opinii legate strict de acestea, cu radiografii ale fiecarui jucator, vad in schimb 8 declaratii rupte din acelasi interviu a lui Turcu (un Becali esuat la o inaltime, avere si neputinta liliputana), vreo cateva sforaieli ale lui Borcea, neaparat un Becali, caci e ca sarea in bucatele sportive si un Iancu, ca sa pastram echidistanta. Toate asezonate frumos in cuvinte taranesti, neaose, fara reverberatii sau ironii fine, ci cu o istetzime si tintire demna de orice copil din ciclul primar. Asadar, unde este pana la urma sportul? Mai e nevoie de vreo minge la mijloc? Sportul national cred ca ramane doar spartul national de vorbe de duh-oare, intre conducatorii goi ai unor osti inexistente…

Recunosc din start: sunt CFR-ist. Nu din strabunic-bunic-tata-fiu, nu ca alti zeci de milioane de suporteri, nu de cand “au luat Cupa Campionilor” ce n-au luat si n-o vor lua niciodata. Doar recent, de cand am sesizat ca ceva palpaie acolo. Nu am si nu voi revendica niciodata legitimitate.

Am insa mandria de a fi facut alegerea corecta. Am satisfactia ca sunt suporterul unei echipe ce ma reprezinta: zona mea, Ardealul, civilizatia si felul de a fi, de a gandi lucrurile al celor de aici, este echipa cu care ma pot identifica. Acelasi motiv pentru care am apreciat si Rapidul anilor ‘97-’98. Investitii masive, in jucatori, baza de antrenament, un stil managerial total diferit de ceea ce se promova atunci, mai apropiat vestului. Intre timp, sub tentatia Ligii Campionilor mai toate echipele romanesti au fost nevoie sa se modernizeze, sa se adapteze noilor cerinte. Cine nu era pregatit pentru asta, s-a vazut, s-a dus de-a berbeleacul, in diviziile inferioare, apoi catre desfiintare. Un exemplu foarte clar am chiar in orasul meu, FC Inter.

Recunosc nu stiam mult prea multe despre CFR, o echipa obisnuita a ligii a III-a. De multe ori o confundam cu CFR Timisoara, o echipa fara sclipire, un brand comunist miniaturizat. Insa, ca orice spectator, exista tentatia de a tine cu outsider-ul. Povestile frumoase ale sportului sunt cele care incep de jos, sunt cele in care David il invinge pe Goliat, in care amatorul, invinge cu mintea si cu sufletul profesionistul. In conditiile in care Gloria Bistrita era si este o relicva a unor proaste obiceiuri, in care FC Brasov e un club fluctuant si care se multumeste cu mica performanta, povestea celor de la CFR mi s-a parut interesanta inca de la inceput. I-am urmarit cu atentie si, din primul sezon am vazut ca jucau un fotbal placut ochiului. A urmat aventura din Intertoto, aducerea jucatorilor de valoare si acela a fost momentul in care mi-am luat definitiv privirea de pe cluburile bucurestene.

Ce ar fi de apreciat la CFR? Creierul! Dl. Paszkany pare un conducator atipic in fotbalul romanesc. Vorbeste mai putin, investeste mai mult. Are idei clare, precise, viabile si, mai mult decat orice, nu este un “one man show”. Nu mi-a dat niciodata impresia ca ar cauta sa-si faca reclama propriei persoane, nu am vazut la el excese dictatoriale, declaratii sforaitoare. E genul pur capitalist care nu poate fi decat benefic unei afaceri (fiindca fotbalul e pana la urma o afacere). Argument incontestabil - alegerea sfatuitorilor. Nu cred ca vreodata Paszkany a fost cel care a dat girul absolut pentru un jucator sau altul. Iar rezultatele se vad, din prima, la transferuri. Portughezii adusi la Cluj, cei care au ridicat echipa, apoi transferurile costisitoare gen Fabianni, Pereira, Muresan sau loviturile de piata gen Culio, Dubarbier.. Atunci cand aduci un jucator cu 500.000 si il poti vinde apoi cu 4.000.000 se poate spune ca ai ochi, ca faci afaceri bune. CFR e o echipa care a investit aproximativ la fel cu alte echipe dar care le-a depasit pe turnanta. O echipa care construieste repede, sigur si bine nu poate fi decat de admirat!

Nu sunt clujean, dar nu imi pare rau sa strabat 200 de km pentru a-mi vedea echipa favorita. E o civilizatie net superioara pe stadionul din Gruia. De-acord, nu e ca la tenis, se mai aud si scandari jenante, ca doar asta e educatia multimilor dar, chiar si asa, nota generala este una de spectacol, de fair-play. Un stadion cochet, ce pare a avea o usoara tenta britanica, spectatori de toate felurile, veniti din cele mai diverse regiuni, nu doar clujeni si, mai mult, foarte multe femei (comparativ cu alte stadioane ale tarii). E un loc unde fotbalul face loc si spectacolului sportiv. Din acest motiv spun ca CFR si Clujul, de fapt, sunt mult mai aproape de Occident decat de Bucuresti.

CFR nu e un club care se hraneste pe ura fata de ceilalti, fata de adversari ci din rezultatele proprii. Pana acum a fost suisul, acum vor fi si coborasuri dar, sa fiti siguri ca victoria de la Roma si meciul demn cu Chelsea nu sunt doar accidentale. Putem vorbi la nesfarsit de jucatori, de idei, de solutii dar, un lucru e sigur: CFR e un club profesionist 100%. Iar noi, ca “spectatori profesionisti” nu putem decat sa ne simtim mai apropiati de acest model decat de strutzocamilele mediatice ale altor parti. Incet-incet toate acestea vor ajunge la implozie, se vor prabusi sub greutatea propriei constructii de carti de joc. Cat despre faptul ca mereu se arunca murdarii catre si despre CFR sunt cat se poate de linistit si impacat: la romani cel mai tare striga “Hotzii” insusi hotzul!

La 450 de km de Bucuresti si de valtoarea media a capitalei s-a nascut din neant o mica minune. In ultima vreme vad in jurul meu tot mai multi oameni care se transforma din stelisti in cfr-isti, echipa devine intr-adevar “a Ardealului”. Performanta nu mai tine de amintiri de peste decenii ci, gasindu-si resursa, se reactualizeaza.