.

Titlul de cel mai vechi club de fotbal din lume, sau de cel mai vechi club dintr-o anumită ţară, este adesea disputat energic, fiind pretins de mai multe cluburi care se ghidează după diferitele reguli ale fostbalului din trecut.

.

Este posibil, după cum am văzut în episoadele anterioare, ca între anii 1421 şi 1423 să fi existat o organizaţie ce avea legatură cu fotbalul la Londra. În consemnările şi procesele verbale ale companiei „Brewers” din Londra, un membru al breslei respective, a consemnat la rubrica „Bresle şi Frăţii”, închirierea uneia din halele companiei unor „ffooteballepleyers” (n.b. – jucători de fotbal) contra sumei de 20 de pence. Înregistrarea jucătorilor de fotbal ca „membrii ai făţiei” (n.b. - breslei) este cea mai timpurie aluzie la ceea ce putem numi astăzi club de fotbal.

.

Multe dintre primele cluburi de fotbal nu au utilizat deloc cuvântul „football” în numele lor. Primele cluburi de rugby se refereau uneori la ele ca şi „Club de Fotbal”, sau „Club de Fotbal Rugby”. În mod similar, echipele de fotbal australian (n.b. - o combinaţie între fotbal şi rugby care se joacă şi astăzi, terenul de joc având formă ovală) (foto 1) se autointitulează şi astăzi ca „Clubul de Fotbal ____”.

.

(foto 1 – secvenţe din timpul unei partide de fotbal australian)

.

Pe de altă parte, există dovezi care atestă faptul că în secolul al XVIII-lea, cluburile engleze de cricket jucau pe timpul iernii, în mod regulat, fotbal (foto 2).

.

(foto 2 – secvenţe din timpul unei partide de cricket)

.

Primul club de fotbal documentat este cel din Edinburgh, Scoţia, ce a activat în perioada 1824-1841, imaginea acestuia fiind asociată cu cea a unui tânăr avocat, John Hope. Există în prezent o serie de documentă care atestă existenţa acestui „Foot Ball Club”. De asemenea, un club de „cricket, quoits şi fotbal” a fost înfiinţat în Newcastle on Tyne în jurul anului 1848.

.

La un moment dat s-a pretins faptul că Barnes Club (n.b. – mai târziu „Clubul de Fotbal Rugby Barnes”) din suburbia Barnes a Londrei, a fost înfiinţat în anul 1839. Cu toate acestea, în final această afirmaţie nu a fost documentată. În acelaşi timp, este argumantat şi susţinut de „Cartea Recordurilor Guinness” faptul că „Clubul de Fotbal al Spitalului Guy” (n.b.– „Guy’s Hospital Football Club“) înfinţat de personalul spitalului în Londra, în anul 1843, este cel mai vechi club. În vreme ce un club de rugby există încă la spitalul Guy, corelarea dintre prezentul club şi cel înfiinţat în anul 1843 este greu de realizat din pricina documentării slabe.

.

Cel mai vechi club din lume, cu o bine documentată şi continuă istorie este „Clubul de Fotbal Universitatea Dublin”, înfiinţat în anul 1854 la colegiul Trinity din Dublin, Irlanda şi care activează în prezent în liga de rugby.

.

„Asociaţia Clubul de Fotbal Universitatea Cambridge” (n.b. – „Cambridge University Association Football Club“) a fost promovat atât de universitatea însăşi cât şi de BBC ca cel mai vechi club care joacă fotbal, înfiinţat în 1856 sau 1857. Cu toate acestea, în jurul acestui fapt există o controversă, unele surse afirmând că acest club nu a fost fondat înainte de anul 1866. De asemenea nici Asociaţia Engleză de Fotbal, nici UEFA şi nici FIFA nu recunosc acest club ca fiind cel mai vechi.

.

„Clubul de Fotbal Sheffield” (foto 3) din Sheffield, Anglia, este cel mai vechi club de fotbal neuniversitar documentat, fiind fondat în anul 1857, jucând iniţial după propriile reguli de fotbal. Acesta s-a alăturat „Asociaţiei de Fotbal Engleze” (n.b. – „F.A.”) în anul 1863, dar nu a adoptat în întregime regulile acesteia decât în anul 1878. Este recunoscut atât de FA cât şi de FIFA ca fiind “cel mai vechi club de fotbal din lume, care activează şi în prezent“.

.

(foto 3 – logo-ul echipei Sheffield FC)

.

Un amănunt interesant este acela că, teoretic, următorul club ca vechime din lume ar trebui să fie „1860 Munich” (n.b. - TSV 1860 München, în prezent activează în liga a doua din Germania), care a fost fondat în anul 1860, dar nu a practicat niciun tip de fotbal până în anul 1899.

.

Episodul următor: ISTORIA FOTBALULUI (XXII): SHEFFIELD F.C. - CEL MAI VECHI CLUB DE FOTBAL DIN LUME - Partea a II-a!

.

(Surse: spartacus.schoolnet.co.uk; footballnetwork.org; historicalkits.co.uk; ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org, The Encylopedia of British Footbal; „Jocul poporului” (1994), James Walvin; lordprice.co.uk; “Fotbalul şi englezii” (1997), Dave Russell; “Association Football in Victorian England” (2001), Philip Gibbons; The Official History of the Football Association; sendler.co.uk; fifa.com; frf.ro; history.com)

.

Chefere

.

Continuare a episodului FIFA ŞI DEZVOLTAREA FOTBALULUI PE GLOB - Partea I-îi!

.

La data de 8 decembrie 1863, fotbalul şi rugby-ul s-au separat definitiv. Această separare a devenit ireversibilă la şase ani după ce a fost introdusă o clauză specială la regulile fotbalului prin care se interzicea atingerea balonului cu mâna (nu doar a purtării mingii în braţe).

.

De la acest moment a dezvoltarea fotbalului a cunoscut un „bum”, doar opt ani mai târziu, Asociaţia de Fotbal (n.b. – „the Football Association - FA”) număra deja 50 de cluburi membre. Prima competiţie din lume, „Cupa FA”, a debutat în anul 1872, urmând ca în anul 1888 primul “Campionat al Ligii” să se nască.

.

Partide internaţionale de fotbal au fost jucate în Marea Britanie chiar înainte ca mare parte a Europei să audă de fotbal. Astfel, prima partidă înternaţională a avut loc în anul 1872, între Anglia şi Scoţia. Acest „bum” subit al fotbalului organizat a fost acompaniat, evident, şi de numărul tot mai mare de suporteri prezenţi la meciuri şi implicit, a problemelor ivite cu ocazia acestora, probleme cu care alte ţări nu s-au confruntat decât mult mai târziu.

.

Unul dintre punctele arzătoare din jurul fotbalului a fost profesionalismul. Primele intenţii în această direcţie au fost făcute publice în anul 1879, când „Darwin”, un mic club din Lancashire, au reuşit să obţină două rezultate de egalitate împotriva echipei, prin supoziţie invincibilă, „Old Etonians” în „Cupa FA”, asta înainte ca faimoasa echipă de amatori din Londra să câştige a treia partidă. După acest meci, doi dintre jucătorii celor de la „Darwin”, Scots John Love şi Fergus Suter, au fost consemnaţi ca fiind primii jucători plătiţi pentru talentul lor fotbalistic. Această practică s-a dezvoltat rapid, Federaţia de Fotbal (n.b. – „FA”) aflându-se în ipostaza de a fi obligată să legalizezze profesionismul în jurul lui 1885. Această dezvoltare a devenit practic un exemplu pentru formarea altor asociaţii naţionale în afara Marii Britanii (cum ar fi cele din Olanda şi Danemarca) la patru ani după aceasta.

.

După „Asociaţia Engleză de Fotbal”, următoarea fondată este „Asociaţia Scoţiană de Fotbal” în anul 1873, apoi „Asociaţia de Fotbal a Ţării Galilor” în anul 1875 şi „Asociaţia Irlandeză de Fotbal” în anul 1880. Strict vorbind, la data primului meci internaţional, Anglia nu avea practic nici o altă asociaţie parteneră împotriva căreia să joace. Când Scoţia a jucat împotriva Angliei la Glasgow pe data de 30 noiembrie 1872 (foto 1), „Asociaţia Scoţiană de Fotbal” nici măcar nu exista. Echipa împotriva căreia Anglia a jucat a fost defapt cea a celui mai vechi club scoţian, „Queen’s Park”. Englezii au purtat la acea partidă tricouri albe, iar scoţienii albastre, la fel ca şi în zilele noastre, dar interesant este faptul că scoţienii au purtat pantaloni şi jambiere în culorile şcolii publice pe care o reprezentau. Amândouă echipele au jucat în sisteme pe care astăzi le putem numi „ultra ofensive”, Scoţia în sistemul 2-2-6, Anglia în sistemul 1-1-8. Ce trebuie însă menţionat, este faptul că la acea vreme, jocul încă avea caracteristicile unui “joc de grămadă”, cu „loviri şi năpustiri asupra balonului şi a echipei adverse”, probabil mai asemănător rugby-ului modern decât fotbalului.

.

(Foto 1 – aspecte de la partida de fotbal dintre Scoţia şi Anglia disputată la Glasgow pe 30 noiembrie 1872 )

.

Răspândirea fotbalului în afara Marii Britanii, în special datorită înfluenţei britanice peste graniţe, a avut un start destul de lent, ajungând însă în timp relativ scurt să atingă apogeul şi să se facă cunoscut în toate părţile globului.

.

Următoarele ţări care au format asociaţii de fotbal după cele din Marea Britanie, au fost Olanda şi Danemarca în anul 1889, Noua Zeenlandă în anul 1891, Argentina în anul 1893, Chile în 1895, Elveţia şi Belgia în anul 1895, Italia în 1898, Germania şi Uruguay, amândouă în anul 1900, ungaria în anul 1901, Finlanda în anul 1907 şi România în anul 1909 (n.b. – ia naştere în România „ASAR” – „Asociaţia Societăţilor Atletice din România”, cu trei cluburi membre: „Colentina CA” şi „Olimpia CA”, ambele din Bucureşti, şi „United AC” din Ploieşti)

.

Când FIFA a fost fondată la Paris, în anul 1904 (foto 2), a avut şapte membrii fondatori: Franţa, Belgia, Danemarca, Olanda, Spania (Reprezentată de FC Madrid), Suedia şi Elveţia. Germania şi-a transmis intenţia de a se alătura organizaţiei în aceeaşi zi.

.

(Foto 2- Rue Saint Honore 229, Paris – adresa unde se află primul sediu al FIFA şi unde a avut loc şedinţa de constituire a federaţiei internaţionale)

.

Această comunitate internaţională de fotbal a crescut constant, cu toate că uneori a întâmpinat obstacole. În anul 1912, erau afiliate la FIFA 21 de asociaţii naţionale iar numărul acestora a crescut la 36 până în anul 1925. În 1930, anul primei Cupe Mondiale de Fotbal (foto 3), FIFA avea 41 de membrii.

.

(Foto 3 – finala primei Cupe Mondiale de Fotbal 1930, Uruguay. Finala a fost câştigată de Uruguay contra Argentinei cu scorul de 4-2. La ceastă partidă au asistat 93.000 de spectatori!)

.

Între anii 1937 şi 1938, noile legi moderne ale fotbalului au fost susţinute de preşedintele FIFA Stanley Rous. Acesta a preluat legile originale din anul 1886 şi le-a transformat gradat, „lege cu lege”, aranjându-le într-o ordine raţională. Acestea au fost ulterior revizuite a doua oară în anul 1997.

.

Spre sfârşitul anilor ’30, FIFA număra 51 de membrii, apoi, în anul 1950, după intervalul cauzat de al doilea război mondial, numărul asociaţiilor membre să ajungă la73. De-a lungul jumătăţii de secol ce a urmat, popularitatea fotbalului a fost în continuă creştere, atrăgându-şi tot mai mulţi adepţi şi ajungând în final, ca la Congresul FIFA din 2007, să participe 208 asociaţii membre din toate părţile globului.

.

Episodul următor: ISTORIA FOTBALULUI (XXI): SHEFFIELD - CEL MAI VECHI CLUB DE FOTBAL DIN LUME - Partea I-îi!

.

(Surse: spartacus.schoolnet.co.uk; footballnetwork.org; historicalkits.co.uk; ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org, The Encylopedia of British Footbal; „Jocul poporului” (1994), James Walvin; lordprice.co.uk; “Fotbalul şi englezii” (1997), Dave Russell; “Association Football in Victorian England” (2001), Philip Gibbons; The Official History of the Football Association; sendler.co.uk; fifa.com; frf.ro; history.com)

.

Chefere

.

Rezumând informaţiile oferite în episoadele anterioare, putem trasa o evoluţie a dezvoltării fotbalului la nivel global, a răspândirii şi popularizării acestui sport. Astfel, schimbarea semnificativă în ceea ce priveşte popularizarea masivă fotbalului nu a fost posibilă, după cum am văzut şi în episoadele anterioare, decât pe la începuturile secolului al XIX-lea, când fotbalul a devenit un sport obişnuit în şcoli, în special în şcolile publice faimoase din Anglia. Aceasta a fost punctul de cotitură. În acest nou mediu, au fost posibile schimbări şi îmbunătăţiri ce au fost aduse acestui joc.

.

Regulile fotbalului erau relativ simple şi uşor de reţinut, fără a exista o formă standard a jocului. Fiecare şcoală şi-a dezvoltat şi adaptat propriile reguli ajungând la un moment dat ca ele să difere destul de mult de la o şcoală la alta. Forma şi aspectul original al jocului au rămas intacte, dar noile reguli depindeau de cele mai multe ori de terenul de joc avut la dispoziţie. De exemplu, dacă partida de fotbal avea loc pe stradă, sau în curtea unei şcoli unde exista doar pavaj, înconjurat de ziduri, atunci spaţiul era efectiv insufficient pentru a putea juca nebunia de „fotbal de gloată”.

.

Astfel de circumstanţe au forţat echipe de fotbal a unor şcoli cum ar fi „Charterhouse”, „Westminster”, „Eton” şi „Harrow” să adopte un joc mai mult dependent de abilitatea jucătorilor de a dribla decât de forţă. De cealaltă parte, şcoli cum ar fi „Cheltenham” şi „Rugby” înclinau mai mult spre jocul dur, unde mingea putea fi artinsă cu mâna sau chiar purtată în braţe.

.

O dată cu trecerea timpului a început să apară o nouă atitudine despre fotbal, autorităţile educaţionale observând cât de bine sportul încurajează calităţi cum ar fi loialitatea, altruismul, munca în echipă, subordonarea şi apărarea spiritului de echipă. Jocurile au devenit o parte integrantă a curriculumului şcolar, fotbalul fiind obligatoriu. Dr. Thomas Arnold, diectorul şcolii „Rugby” a făcut, după cum ştim din episoadele anterioare, paşi hotărâţi în această direcţie, el standardizând în anul 1846 o serie de reguli pentru fotbal.

.

Aceate reguli erau totuşi destul de dure; de exemplu ele permiteau lovirea adversarului de la genunchi în jos, dar fără ţinerea adevrsarului. Prinderea mingii cu mâna era de asemenea permisă, începând cu anul 1823 când într-un meci istoric, William Webb Ellis (foto 1), spre amuzamentul întregii sale echipe, a prin mingea, a „proptit-o bine sub mână şi a luat-o la fugă”. Multe şcoli au urmat apoi acest exemplu, adoptând reguli care permiteau acest procedeu, prima fiind şcoala din Rugby. Altele cum ar fi „Eton”, „Harrow” şi „Winchester” au respins această formă de fotbal, preferând lovirea mingii cu piciorul. Şcolile „Charterhouse” şi „Westminster” erau de asemenea împotriva „jucării” mingii cu mâna. Cu toate acestea, ele nu şi-au separat complet stilul de al altor şcoli, ci dimpotrivă, au format un nucleu comun care a contribuit la răspândirea jocului.

.

(Foto 1 – singurul portret cunoscut în prezent al lui William Webb Ellis, aprox. 1857)

.

În cele din urmă, în anul 1863, dezvoltarea fotbalului a ajuns la apogeu. La universitatea „Cambridge” (unde în anul 1848 s-a încercat în prealabil, de către foşti elevi ai altor şcoli, găsirea unui numitor comun pentru regulile de fotbal) a luat naştere o nouă iniţiativă de a uniformiza şi standardiza regulile fotbalului pentru ca acestea să fie aprobate şi adoptate de toată lumea.

.

Începând cu acest punct, majoritatea celor care erau implicaţi în acest sport au început să se declare total împotriva unor mijloace şi obiceiuri dure folosite în fotbal, cum ar fi piedica, lovirea tibiei (faultul), bruscarea ş.a.m.d. Totodată, majoritatea s-au declarat şi împotriva purtării mingii în braţe, lucru care a nemulţumit pe cei de la şcoala din Rugby (foto 2), care s-au retras din această comunitate (n.b. – au continuat să practice şi spă dezvolte propriile reguli, fapt ce s-a concretizat mai târziu cu apariţia sportului ce poartă numele oraşului şi şcolii respective, „Rugby”). Aceştia ar fi fost, se pare, de acord cu „interzicerea lovirii picioarelor”, dar au fost de neclintit în ceea ce priveşte manevrarea balonului cu mâna şi purtarea acestuia în braţe.

.

(Foto 2 – şcoala „Rugby”)

.

Această acţiune a universităţii „Cambridge” a fost o încercare de a rezolva confuzia totală din jurul regulilor de fotbal. Întâlnirea decisivă a avut loc, după cum ştim din episoadele anterioare, la data de 26 octombrie 1863, când 11 şcoli şi cluburi londoneze şi-au trimis reprezentanţii la „Taverna lui Freemason”. Aceştia au încercat să clarifice confuzia stabilind un set de reguli standard, acceptate de toate părţile şi care să permită echipelor să joace între ele. Această întâlnire a însemnat practic formarea „Asociaţiei de Fotbal” din Anglia (n.b. – „The Football Association - FA”). Eternele dispute cu privire la procedee cum ar fi piedica, lovirea tibiei (faultul), bruscarea şi manevrarea mingii cu mâna au fost discutate până la epuizare în timpul acestei întâlniri, dar şi în timpul celei ce a urmat, în data de 8 decembrie al aceluiaşi an. Discuţiile au fost extrem de aprinse şi greu de finalizat cu mulţumirea abelor tabere, adepţii stilului „Rugby”, în frunte cu cei de la „Blackheath” fiind de foarte îndârjiţi. S-a ajuns în final la concluzia că ideile celor două tabere despre jocul de fotbal nu mai sunt compatibile, scindarea “Rugby-ului de Football” fiind inevitabilă.

.

Episodul următor: ISTORIA FOTBALULUI (XX): FIFA ŞI DEZVOLTAREA FOTBALULUI PE GLOB - Partea a II-a!

.

(Surse: spartacus.schoolnet.co.uk; footballnetwork.org; historicalkits.co.uk; ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org, The Encylopedia of British Footbal; „Jocul poporului” (1994), James Walvin; lordprice.co.uk; “Fotbalul şi englezii” (1997), Dave Russell; “Association Football in Victorian England” (2001), Philip Gibbons; The Official History of the Football Association; sendler.co.uk; fifa.com)

.

Chefere

.

Continuare a episodului „FOOTBALL-ul” ÎN ANGLIA – Partea a VII-a!

.

… În secolul al XIX-lea vizionarea unui meci de fotbal în liga engleză costa 6 penny (n.b. – „penny” este o veche monedă, subdiviziune a şilingului, care era divizat în 12 penny). Acesta era un preţ destul de ridicat dacă îl comparăm cu alte forme de distracţie. În mod normal pentru a merge la cinema sau la un concert aveai nevoie de 3 penny. De asemenea, trebuie menţionat că la acea vreme un negustor foarte iscusit reuşea să obţină din activitatea sa, aproximativ 2 lire sterline pe săptămână.

.

Precum Dave Russell amintea în cartea „Fotbalul şi englezii: o istorie socială a fotbalului în Anglia”: „Vorbind din punct de vedere al claselor sociale, mulţimea prezentă la meciurile de fotbal din liga engleză era predominant divizată în două categorii: muncitorii calificaţi şi partea de jos a clasei de mijloc (…) Clasele sociale aflate mai jos de această treaptă erau adesea excluse de la participare de preţul mare al biletelor (…) Liga de Fotbal, probabil din intenţia deliberată de a reduce accesul suporterilor săraci (şi probabil a tinerilor „neadaptaţi” din rândul acestora), a ridicat preţul minim de acces pe stadion la 6 penny.”

.

Bărbaţii aveau în plus şi o altă problemă: trebuiau să muncească şi sâmbăta. Cu toate că unii dintre angajatori au redus programul de lucru sâmbăta la doar jumătate de zi, acest fapt nu le oferea timp suficient suporterilor pentru deplasările mai lungi alături de echipă. Uneori chiar şi o partidă locală crea probleme serioase. De exemplu, când „West Ham United” a jucat contra celor de la „Brentford” un important meci de fotbal în sezonul 1897-1898, un ziar local a relatat că „datorită sistemului de transport total inadecvat, suporterii au fost nevoiţi să călătorească cu vaporul între „Ironworks Wharf” până la „Kew” pe Tamisa (n.b. – două zone din Londra) înainte de a lua trenul către Brentford”. Nu este de mirare că, din cauza acestor probleme de transport, partida respectivă a fost urmărită doar de 3.000 de oameni.

.

În cele din urmă calea ferată a asigurat un mijloc rapid şi ieftin de transport pentru fanii fotbalului. Peste 114.000 au urmărit partida din cadrul „Cupei FA”, dintre „Tottenham Hotspur” şi „Sheffield United” în anul 1901!!! A fost estimat la acea vreme că marea majoritatea a mulţimii a călătorit spre stadionul „Crystal Palace” cu ajutorul căilor ferate din Londra şi Brighton şi GNR (n.b. – o companie de căi ferate).

.

În anul 1905, când echipa „Chelsea” a fost fondată, aceasta şi-a ales „Stamford Bridge” ca şi locaţie pentru că se afla în apropierea staţiei „Walthan Green” (n.b. – în zilele noastre „Fulham Broadway”). De asemenea, „Tottenham Hotspur” a beneficiat de apropierea de staţia de tren „White Hart Lane”, argumentându-şi alegerea prin faptul că „la fiecare 5 minute, 10.000 de spectatori puteau ajunge la stadion cu trenul.”

.

În anul 1906, în „Ashton Gate” a fost inaugurată o nouă staţie de tren pentru a putea ajunge cu uşurinţă la partidele de fotbal ale echipei „Bristol City FC. Totodată, „Manchester United” s-a mutat pe Old Trafford în anul 1909 pentru a beneficia de avantajele reţelei de căi ferate, dezvoltată în prealabil pentru accesul la terenurile de cricket din zonă! Unul dintre motivele pentru care „Arsenal” s-a mutat în Highbury, în anul 1913, a fost acela că era deservită foarte bine de staţia de metrou de la „Gillespie Road” (n.b. – mai apoi numită „Arsenal”).

.

În anul 1923, „Cupa FA” a fost mutată într-o suburbie a Londrei numită Wembley, unde se află şi celebrul stadion cu acelaşi nume. Atât zona respectivă, cât şi sistemul de trasnsport, au fost concepute pentru „British Empire Exhibition” (n.b. – o expoziţie „colonială” sau internaţională ce a avut loc la Wembley, Londra în anii 1924 şi 1925), astfel că asigurau un transport perfect pentru suporteri. Ca urmare a acestui fapt, la finala „Cupei FA” dintre „West Ham United” şi „Bolton”, 270.000 de persoane au folosit 145 mijloace de transport speciale pentru a ajunge în zona respectivă!!!

.

Căile ferate au avut un deosebit impact asupra prezenţei suporterilor la meciurile internaţionale. În anul 1897, doar 1.000 de suporteri au călătorit din Scoţia pentru a fi prezenţi la partida contra Angliei de la Crystal Palace. În schimb, la meciul de pe Wembley dintre aceleaşi echipe, din anul 1936, 22.000 de scoţieni ajungeau în Londra cu ajutorul a 41 de trenuri puse la dispoziţie de compania britanică de căi ferate „London, Midland and Scottish Railway”.

.

Episodul următor: ISTORIA FOTBALULUI (XIX): FIFA ŞI DEZVOLTAREA FOTBALULUI PE GLOB - Partea I-îi!

.

(Surse: spartacus.schoolnet.co.uk; footballnetwork.org; historicalkits.co.uk; ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org, The Encylopedia of British Footbal; „Jocul poporului” (1994), James Walvin; lordprice.co.uk; “Fotbalul şi englezii” (1997), Dave Russell; “Association Football in Victorian England” (2001), Philip Gibbons; The Official History of the Football Association; sendler.co.uk)

.

Chefere

CFR Cluj a terminat la egalitate la Bistriţa, scor 2-2! Revoltător? Nemeritat? Arbitrii? Fotbal? Mocirlă? Poate cîte puţin din toate astea, dar reacţiile unora dintre noi sunt mai mult decât deplasate şi răutăcioase, ca să mă exprim decent!

.

În primul rând, partida respectivă nu se poate numi joc de fotbal, atâta vreme cât ea nu s-a disputat pe un teren de fotbal ci pe o arătură omologată din milă. Nu se poate ca în anul de graţie 2007, atât FRF cât şi LPF, să mai accepte astfel de condiţii de desfăşurare a partidelor. Cele două instituţii, scufundate atât de mult timp în mocirla românească, produs 100% mioritic, nu urmăresc probabil niciun meci de fotbal din alte campionate la televizor. Cel puiţin pentru inspiraţie. Nu este posibil ca echipe de Liga I-îi să nu dispună de un gazon perfect şi de nocturnă. Minimum pentru desfăşurarea unei partide de fotbal, nu de lupte în noroi.

.

Apoi, în purul stil caracteristic mulţi dintre cei ce privesc cu jind şi invidie la CFR îşi dau mâna pentru a distruge munca unei echipe. Faptul că arbitrul probabil a greşit în meciul cu Bistriţa, acordând uşor un penalty, nu acuză în mod direct echipa clujeană, nici pe jucătorii şi antrenorii acesteia, nici pe conducători. S-a greşit în favoarea CFR-ului, corect. Păcat că s-a întâmplat, la fel păcat că s-a întâmplat şi la Bucureşti contra Rapidului, dar de aici şi până la a acuza public de hoţie primul club din provincie care în sfârşit poate face faţă forţelor din capitală după mult timp, este cale lungă. Cei care îşi varsă ura pe munca unei echipe, încercând din răsputeri să o destabilizeze şi să o denigreze sunt oameni cu sufletul pătat, fără discernământ şi “Fără Remuşcări”! Orice este acceptat mai nou în luptă, doar CFR-ul să deraieze!

.

Este copilăresc să afirmi că CFR cumpără arbitrii dar este perfect îndreptăţit să spui că CFR beneficiază de unele ajutoare indirecte de la arbitrii. Probabil această echipă naşte simpatii, prietenii dar în nicun caz hoţii. Să furi munca unei echipe şi să distrugi ceva frumos este foarte uşor. Fraze ca “la adăpostul punctelor avans din clasament, dl. doctor Mureşan pune diagnostic după diagnostic unui fotbal pe care tocmai l-a virusat.” nu denotă deloc nici profesionalismul, nici talentul, nici maturitatea, nu denotă nimic. Probabil invidia şi neputinţa.

.

Ani la rândul atât Dinamo, cât şi Steaua şi Rapid şi-au adjudecat campionate după campionate, jucători după jucători în cel mai pur stil românesc. Ştim cu toţii cum. Ani de-a rândul ba era anul Stelei, ba al lui Dinamo, ba al Rapidului, şi din păcate nu mereu datorită valorii şi fotbalului practicat. Nimeni nu a îndrăznit să greşească niciodată în favoarea provinciei. Niciun arbitru. În momentul în care “favoritele” din “regat” nu mai sunt ţinute în puf e clar vina CFR-ului, corect? Doar CFR-ul face şi drege, “club fără remuşcări”, umblă cu “unsul” la arbitrii iar regăţenii suferă! Mai să fie, îmi dau lacrimile.

.

Arbitrii au greşit în favoarea CFR-ului în câteva rânduri de-a lungul returului. Ruşine lor dacă au făcut-o intenţionat, bravo CFR-ului că a profitat de ele. Doar nu aţi crezut vreo clipă că, de exemplu, Cadu va rata penalty-ul la Bistriţa doar din motiv că arbitrul a greşit probabil acordându-l. Nu îmi amintesc să fi făcut acest gest nicio echipă din “regat” de-a lungul anilor. Dacă arbitrul a greşit, să plătească! Dar este imoral să ponegreşti meritele unei echipe doar pentru simplul fapt că eşti suporterul alteia. Cine este mai bun câştigă. Până acum CFR este în frunte, restul speră! Iar când pura întâmplare te-a adus într-o poziţie publică, moral ar fi să îţi păstrezi cuvintele urâte în creierul tău şi să îţi exprimi indignarea într-un mod profesionist. Ca un gazetar!

.

Este tot mai vizibil faptul că “Clujenii Faultează Regatul”! “Faultează” prin simplul fapt că există! Spre fericirea unora dintre noi şi crunta dezamăgire a altora, CFR va mai exista multă vreme. Şi nu oricum, ci sus de tot! Fireşte ar fi ca “regatul” să se obişnuiască, în cele din urmă, cu faptul că România are în componenţa ei şi alte regiuni istorice decât cea amintită aici, iar populaţia ei este în număr de 22 de milioane de locuitori, nicidecum de 2 milioane, precum cum sunt tentaţi unii să creadă. Drepturi egale avem cu toţii din fericire. “Minte în cap”, din păcate, foarte puţini!

.

Chefere

.

Continuare a episodului „FOOTBALL-ul” ÎN ANGLIA – Partea a VI-a!

.

… În jurul anilor ’80 (n.b. - 1880), fotbalul a fost introdus în aproape toate şcolile de stat din Anglia. Putea fi practicat pe orice suprafaţă tare iar acest lucru l-a făcut mai atractiv pentru şcolile care nu dispuneau sau nu aveau acces la terenuri de fotbal. De vreme ce un procentaj destul de însemnat de copii erau subdezvoltaţi fizic şi subnutriţi, fotbalul era considerat mai potrivit pentru aceştia ca şi sport decât rugby-ul.

.

Jocul a fost popularizat şi de înalta clasă, astfel că, în 1881 Sir William Wynne, membru al parlamentului din partea regiunii „Denbighshire” din Ţara Galilor, a declarat: „Multe s-au spus despre britanici, cum că îşi petrec timpul alături de băutură (…) Acest sport (…) îi ajută pe tineri să nu îşi piardă timpul (…) după jucarea unui meci de fotbal (…) tinerii sunt dornici mai degrabă să ajungă în pat decât prin baruri.”

.

În anul 1888 s-a consemnat faptul că fotbalistul Nick Ross, fratele deja cunoscutului Jimmy Ross, a primit 10 lire sterline pe lună după ce a fost transferat de la „Preston North End” la „Everton”. La acea vreme, se estimase că suma reprezenta dublu faţă de ce primeau în mod curent jucătorii cei mai buni. După 1890, cluburile de frunte cum ar fi „Aston Villa” (foto 1), „Newcastle United” şi „Sunderland” (foto 1) au ajuns să îşi plătescă jucătorii de top cu câte 5 lire sterline pe săptămână.

.

(Foto 1 – pictură de Thomas Henry, reprezentând partida de fotbal dintre „Sunderland“ şi „Aston Villa” din luna aprilie a anului 1895)

.

În luna septembrie a anului 1893, „Derby County” a propus ca „Liga de Fotbal” să impună pentru jucători un venit maxim săptămânal de 4 lire sterline. La acea vreme jucătorii erau doar în parte profeşionişti, ei având de asemenea şi slujbele lor obişnuite. Aceşti jucători nu primeau oricum mai mult de 4 lire sterline pe săptămână, astfel încât această nouă problemă nu li se părea prea interesantă. Cu toate acestea, un grup minoritari de jucători, erau atât de talentaţi şi de pricepuţi la fotbal încât au reuşit performanţa să obţină chiar şi 10 lire sterline pe săptămână, sumă destul de mare la acea vreme, iar această nouă propunere le-a ameninţat serios veniturile.

.

În anul 1891, rolul arbitrilor s-a schimbat, ei trecând în teren de pe linia de tuşă, unde stătuseră până atunci, preluând astfel complet controlul jocului. Foştii arbitrii „ajutanţi” au devenit la rândul lor, arbitrii de linie. Anul 1891 a adus şi introducerea loviturii de pedeapsă (n.b. – lovitura de la 11 m, „penalty”). Dave Russell remarca, în cartea sa „Fotbalul şi englezii”, că această nouă regulă „a fost primită cu multă amărăciune de majoritatea amatorilor, care au susţinut că, datorită noilor reguli, fotbaliştii puteau astfel trişa (n.b. – era vorba de simularea faulturilor).”

.

Oprirea adversarului cu umărul (n.b. – asemeni placajului la rugby) era încă o parte împortantă a jocului de fotbal. Această tehnică putea fi folosită contra adversarilor, chiar dacă aceştia nu se aflau în posesia mingii. Dacă un portar prindea mingea, el putea fi împins cu tot cu minge dincolo de linia porţii, astfel că portarii încercau mai mult să boxeze decât să le reţină (foto 2). Înainte de 1892, portarii puteau fi incomodaţi sau faultaţi chiar dacă nu reţineau mingea.

.

(Foto 2 – scenă din timpul unui meci de fotbal din 1904. Observaţi cum portarul este împins în poartă cu tot cu minge, lucru perfect legal la acea vreme.)

.

În luna septembrie 1898, ziarul „South Essex Gazette” consemna faptul că într-un meci de fotbal contra celor de la „Brentfort”, doi jucători ai lui „West Ham United”, George Gresham şi Sam Hay, „au împins portarul advers în plasa porţii în timp ce acesta avea mingea în mâini.” Golul a fost validat pentru că la acea vreme această practică era aprobată de reguli.

.

Portarilor le era permis să reţină balonul oriunde în jumătatea lor de teren, dar nu să îl „plimbe”. De exemplu, portarul Tommy Moore, care a jucat la „West Ham United” între anii 1898 şi 1901, de obicei stătea foarte „sus” în teren şi începea atacurile formaţiei sale prin boxarea mingii în jumătatea adversă de teren. Într-un meci contra celor de la „Chesham”, acţiunea se desfăşura practic jucat doar la una dintre porţi, Moore petrecându-şi mai tot timpul în ofensivă. Precum un ziar local remarca, „Moore a avut atât de puţin de făcut încât mai tot timpul îşi lăsa poarta nepăzită şi urca în atac alături de coechipierii lui.” Strategia de a folosi un „portar atacant” şi-a găsit sfârşitul în anul 1912, când „FA” (n.b. – „Asociaţia de Fotbal” din Anglia) a introdus o nouă regulă prin care prevedea că portarul putea manevra mingea cu mâna doar în suprafaţa de pedeapsă.

.

Un raport publicat de cel mai vechi jurnal medical, „The Lancet”, în data de 24 Martie 1894, prezenta pericolele practicării fotbalului. Medicul care a ascris acest articol avertiza asupra pericolului faultării unui jucător (n.b. – era vorba mai exact de „placarea” adversarului) în dorinţa de a obţine mingea: „A intra fără milă în el şi a-l lovi cu sălbăticie şi poate fără motiv este clar o brutalitate permisă de regulile jocului.”

.

La data de 23 noiembrie 1896, jucătorul Joseph Powell de la „Arsenal”, a încercat să lovească o minge înaltă în partida contra celor de la „Kettering Town”. Piciorul s-a agăţat de umărul unui adversar, Powell a căzut şi şi-a fracturat grav o mână. Unul dintre oamenii care au fugit să îl ajute a leşinat când a văzut fractura deschisă. Rana s-a agravat, infecţia s-a întins şi în ciuda amputării urgente a braţului de la umăr, Powel a murit câteva zile mai târziu la vârsta de doar 26 de ani.

.

„The Lancet” a continuat să înregistreze astfel de incidente la meciurile de fotbal, iar într-un articol publicat pe data de 22 aprilie 1899, a consemnat faptul că în ultimii opt ani, numărul bărbaţilor decedaţi în timpul sau din pricina practicării fotbalului sau a rugby-ului a ajuns la 96.

.

(va continua)

.

Episodul următor: ISTORIA FOTBALULUI (XVIII): „FOOTBALL-ul” ÎN ANGLIA – Partea VIII!

.

(Surse: spartacus.schoolnet.co.uk; footballnetwork.org; historicalkits.co.uk; ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org, The Encylopedia of British Footbal; „Jocul poporului” (1994), James Walvin; lordprice.co.uk; “Fotbalul şi englezii” (1997), Dave Russell; “Association Football in Victorian England” (2001), Philip Gibbons; The Official History of the Football Association; sendler.co.uk)

.

Chefere

.

Continuare a episodului „FOOTBALL-ul” ÎN ANGLIA – Partea a V-a!

.

… „Cupa FA” a ajutat la popularizarea fotbalului. La data apariţiei competiţiei, în „Asociaţia Fotbalistică” (n.b. – notată aici cu „FA”) erau înscrise ca şi membrii 50 de cluburi care jucau după propriile reguli. Aici erau cuprinse cluburile care disputau partidele de fotbal nu mai departe de Lincoln, Oxford şi York. Marea rivală a „FA” era „Asociaţia Sheffield”, cu 26 de cluburi membre. Restul cluburilor neînscrise în aceste două asociaţii erau total independente şi îşi disputau partidele de fotbal după propriile reguli. În anul 1877, cluburile din Sheffield s-au decis în cele din urmă să se alipească la „FA”, iar în anul 1881 aceasta avea 128 de cluburi membre.

.

„FA” a continuat să adapteze regulile fotbalului. În anul 1882, toate cluburile “trebuiau să asigure bări rotunde la porţi“. Zece ani mai târziu plasele porţilor au devenit obligatorii, acest fapt reducând drastic certurile apărute cu privire la golurile înscrise (n.b. – dacă mingea a întrat sau nu în poartă printre bări sau dacă a venit din lateral. Era destul de dificil de decis dacă un gol era valabil sau nu atâta timp cât se înscria din acţiune sau dintr-o învălmăşală generală).

.

În anul 1883, finala „Cupei FA” a opus echipele Blackburn Olympic şi Old Estonians. Jocul devenise între timp atât de popular încât tribunele stadionului unde s-a desfăşurat finala erau pline până la refuz, câteva mii de persoane urmărind această finală (foto 1). Blackburn Olympic s-a impus atunci în faţa celor de la Old Estonians cu scorul de 2-1 (foto 2).

.

(Foto 1 – Finala „Cupei FA“, 1883, Blackburn Olympic - Old Estonians: 2-1. Observaţi numărul mare de spectatori prezenţi în tribune.)

.

(Foto 2 – Câştigătoarea cupei în finala „Cupei FA“, 1883, Blackburn Olympic - Old Estonians: 2-1.)

.

În luna ianuarie a anului 1884, „Preston North End” a jucat la Londra finala „Cupei FA” contra celor de la „Upton Park”. După meci, „Upton Park” s-a plâns federaţiei (FA) că „Preston” este o echipă de profesionişti şi nu una de amatori, aşa cum impunea regulamentul. William Sudell, managerul secretar al clubului „Preston North End”, a admis faptul că jucătorii săi sunt plătiţi pentru a juca, dar a argumentat că aceasta era o practică comună şi că nu s-a încălcat niciun regulament. Cu toate acestea, FA nu a fost de acord cu explicaţiile celor de la „Preston”, descalificându-i din competiţie. Era cunoscut că W. Sudell a îmbunătăţit lotul echipei sale prin aducerea de jucători de valoare din alte zone ale Angliei şi din Scoţia. Pe lângă faptul că le plătea bani pentru ca aceştia să joace, Sudell le-a găsit şi slujbe foarte bine plătite în oraşul Preston.

.

„Preston North End” şi-a unit forţele cu alte cluburi care practicau aceeaşi modalitate de stimulare a jucătorilor, cum ar fi „Aston Villa” şi „Sunderland”. În octombrie 1884, aceste cluburi au ameninţat că vor forma o asociaţie separată de „FA”, numind-o „Asociaţia Britanică de Fotbal”. „FA” a răspuns prin formarea unui subcomitet, care l-a inclus şi pe W. Sudell, pentru a analiza această nouă problemă. La data de 20 iulie 1885, „FA” a anunţat că „fiind şi în interesul „FA”, s-a decis legalizarea angajării de jucători profesionişti, dar doar în anumite condiţii şi unele restricţii.” Cluburile aveau dreptul astfel, să plătească jucători pentru a juca fotbal, dar doar pe aceia care s-au născut sau locuit pentru minimum doi ani, pe o arie de 9,65 km (n.b. – 6 mile), în jurul stadionului.

.

Ca urmare a deciziei, „Blackburn Rovers” (foto 3) s-a înscris imediat ca şi club profesionist. Conturile lor indicau faptul că Rovers a cheltuit în total 615 lire sterline ca şi salariu în sezonul 1885-1886. A fost dezvăluit faptul că jucătorii de valoare, cum a fost James Forrest şi Joseph Lofthouse, erau plătiţi cu câte 1 liră sterlină pe săptămână, sumă mare de bani la acea vreme.

.

(Foto 3 – „Blackburn Rovers” alături de „Cupa FA”, „Cupa Lancashire” şi „Cupa Lancashire Charity” câştigate în sezonul 1883-84. Rândul de sus, de la stânga la dreapta: Joseph Lofthouse, Hugh McIntyre, Joe Beverley, Herbie Arthur, Fergie Suter, James Forrest, Richard Birtwistle. Rândul de jos: Jimmy Douglas, Joe Sowerbutts, Jimmy Brown, George Avery şi John Hargreaves)

.

Decizia de a plăti jucătorii a crescut mult cheltuielile cluburilor cu salariile, astfel că pentru echilibrarea balanţelor a fost necesar organizarea de meciuri amicale, jucate în faţa unui număr mare de spectatori plătitori. La data de 2 martie 1888, William McGregor a trimis o circulară la cluburile „Aston Villa”, „Blackburn Rovers”, „Bolton Wanderers”, „Preston North End” şi „West Bromwich Albion” sugerând că ar fi benefic ca „zece sau doisprezece din cele mai proeminente cluburi din Anglia să se înţeleagă între ele şi să programeze meciuri de fotbal jucate acasă şi în deplasare, în fiecare sezon.” (n.b. – practic apariţia primului campionat de fotbal din lume)

.

John J. Bentley de la „Bolton Wonderers” şi Tom Mitchell de la „Blackburn Rovers” au îmbrăţişat rapid propunerea, declarându-se foarte încântaţi de idee. Ei chiar au sugerat ca restul cluburilor să fie invitate pentru discuţii la o şedinţă ce avea să se desfăşoare la data de 23 martie 1888. Cluburile invitate au fost: „Accrington”, „Burnley”, „Derby County”, „Notts County”, „Stoke”, „Wolverhampton Wanderers”, „Old Carthusians” şi „Everton”.

.

În luna imediat următoare a fost creată „Liga de Fotbal”. Aceasta avea în componenţă şase cluburi din regiunea Lancashire („Preston North End”, „Accrington”, „Blackburn Rovers”, „Burnley”, „Bolton Wanderers” şi „Everton”) şi şase cluburi din regiunea Midland („Aston Villa”, „Derby County”, „Notts County”, „Stoke”, „West Bromwich Albion” şi „Wolverhampton Wanderers”). Motivul principal pentru care clubul „Sunderland” a fost exclus din această ligă era că restul cluburilor s-au plâns de costurile ridicate ce le presupunea deplasarea în regiunea de Nord-Est. McGregor a adorit de asemenea, să restricţioneze accesul în ligă, numărul cluburilor să fie de 12. Din acest motiv, solicitările celor de la „Sheffield Wednesday“, „Nottingham Forest“, „Darwen” şi „Bootle” au fost şi ele respinse.

.

Primul sezon al „Ligii de Fotbal” (n.b. – notată „FL”) a început în luna septembrie a anului 1888, cei de la „Preston North End” câştigând campionatul în acel an fără a pierde nicio partidă, căpătând numele de „Invincibilii”. 18 victorii şi 4 egaluri i-au făcut lideri în clasament cu 11 puncte avans faţă de urmăritori. Golgheterii echipei au fost John Goodall ( cu 21 de goluri), Jimmy Ross (18 goluri), Fred Dewhurst (12 goluri) şi John Gordon (cu 10 reuşite).

.

Conducătorul de club, William Sudell, a convins pe unii dintre cei mai buni jucători din Anglia şi Ţara Galilor să vină la clubul „Preston North End” (foto 4), printre aceştia găsindu-se şi John Goodall, Jimmy Ross, Nick Ross, David Russell, John Gordon, John Graham, Robert Mills-Roberts, James Trainer, Samuel Thompson şi George Drummond. Apoi acesta a recrutat şi jucători fenomenali din părţile locului precum Bob Holmes, Robert Howarth şi Fred Dewhurst. După cum am menţionat anterior, pe lîngă faptul că Sudell îi plătea pentru a juca fotbal, acesta le gasise şi slujbe foarte bine plătite în oraş.

.

(Foto 4 – echipa de fotbal a clubului „Preston North End“ care a câştigat primul campionat al „FL”, sezonul 1888-89. Rândul din spate: George Drummond, Bob Holmes, Robert Howarth, William Sudell, John Graham şi Robert Mills-Roberts. Rândul din faţă: John Gordon, Jimmy Ross, John Goodall, Fred Dewhurst şi Samuel Thompson)

.

„Preston North End” a învins cu 3-0 pe „Wolverhampton Wanderes” în finala „Cupei FA” din anul 1889, cei din Preston câştigând competiţia fără a primi niciun singur gol! Clubul a câştigat apoi campionatul şi în sezonul următor. În acelaşi timp, şi alte cluburi au început să angajeze jucători, cluburi ca „Derby County”, „Everton”, „Sunderland”, „Aston Villa” şi „Wolverhampton Wanderers” dispunând de mai mulţi bani pentru această acţiune, permiţându-şi chiar să plătească salarii mai mari decât cei de la „Preston”. Consecinţa a fost că aceştia din urmă au pierdut toţi jucătorii importanţi în anii ce au urmat, nemaicâştigând campionatul niciodată de atunci, terminând campionatul pe locul 2 după „Everton” în sezonul 1890-1891, şi după „Sunderland” în sezonul 1892-1893. Singura satisfacţie ce le-a rămas a fost că au devenit un puternic „furnizor” de jucători de clasă, majoritatea jucătorilor de top ai echipei preferând să semneze angajamente cu alte cluburi: John Goodall cu „Derby County”, Jimmy Ross cu „Liverpool”, Nick Ross cu „Everton”, David Russell cu „Nottingham Forest”, Samuel Thompson cu „Wolverhampton Wanderers”, în timp ce Bob Holmes, George Drummond, Robert Mills-Roberts, James Trainer şi John Graham s-au retras din activitatea de fotbalist profesionist.

.

(va continua)

.

Episodul următor: ISTORIA FOTBALULUI (XVII): „FOOTBALL-ul” ÎN ANGLIA – Partea VII!

.

(Surse: spartacus.schoolnet.co.uk; footballnetwork.org; historicalkits.co.uk; ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org, The Encylopedia of British Footbal; „Jocul poporului” (1994), James Walvin; lordprice.co.uk; “Fotbalul şi englezii” (1997), Dave Russell; “Association Football in Victorian England” (2001), Philip Gibbons; The Official History of the Football Association; sendler.co.uk)

.

Chefere

.

Continuare a episodului „FOOTBALL-ul” ÎN ANGLIA – Partea a IV-a!

.

… „Asociaţia Engleză de Fotbal” (n.b. – „The Football Association”, notată în continuare „FA”) s-a născut în luna octombrie a anului 1863. Scopul Asociaţiei de Fotbal a fost să stabilească un singur set de legi unificate ale fotbalului. Prima şedinţă a avut loc la „Taverna Freeman” din Londra, Cluburile reprezentate la această şedinţă au fost: „Barnes”, „Blackheath”, „Perceval House”, „Kensington School”, „War Office”, „Crystal Palace”, „Forest” (n.b. – cunoscut ulterior ca „Wanderers”), „Crusaders”, „No Names of Kilburn” şi clubul „Charterhouse“, acesta din urmă trimitându-şi un reprezentant.

.

Unele însemnări de la acea vreme descriu „FA” ca fiind practic un grup de oameni din eşalonul superior al societăţii britanice: “oameni cu prejudecăţi, care se considerau aristocraţi, moştenitori ai doctrinei de a conduce şi legiuitori cu drepturi cel puţin semi-divine”.

.

(Foto 1 - Ebenezer Cobb Morley, secretarul „FA”, 1863)

.

„Ebenezer Cobb Morley (foto 1) a fost ales secretarul „FA”. La şedinţa din 24 noimbrie 1863, Morley a prezentat o schiţă a unui regulament ce conţinea 23 de reguli. Acestea se bazau pe un amalgam de reguli adoptate în trecut de şcolile publice, universităţile şi cluburile de fotbal. Regulamentul includea o prevedere referitoare la alergatul cu mingea în mână dacă aceasta era prinsă „cu totul”. Jucătorilor le era permis să „lovească partea din faţă a piciorului” adversarului când acesta fugea cu mingea. Următoarele două propuneri ale acestui regulament au provocat dezbateri aprinse:

.

„IX. Un jucător este îndreptăţit să fugă cu mingea către poarta adversarilor doar dacă face o prindere regulamentară, sau dacă prinde mingea din prima; dar în cazul prinderii regulamentare, dacă jucătorul indică executarea unei lovituri libere, acesta nu va mai trebui să fugă.”

.

„X. Dacă un jucător va fugi cu mingea spre poarta adversă, orice adversar va avea dreptul să îl atace, ţină, să îi pună piedică şi să îl faulteze (n.b. - termenul se referea probabil la “placarea” adversarului), sau să îi smulgă mingea, dar nici un alt jucător nu va putea fi ţinut şi faultat în acelaşi timp.”

.

Unii dintre membrii au obiectat la adresa celor două reguli considerându-le „necivilizate”. Alţii credeau că atacul, piedica sau faultul erau „ingrediente” importante ale jocului. Un „suporter” al faultului a argumentat că fără acesta „vei îndepărta curajul şi bărbăţia jocului, consecinţa fiind că vor sosi o grămadă de francezi care te vor bate doar după o săptămână de antrenamente.” Cel mai important susţinător al faultului era F. W. Campbell, reprezentantul celor de la „Blackheath”, care considera acesta aspect al jocului vital pentru dezvoltarea „asprimii masculine”. Campbell a subliniat că „faultul (n.b. - placajul) este fotbalul adevărat”, demisionând din „FA” după ce votul i-a fost potrivnic (13-4). Acesta a ajutat ulterior la formarea asociaţiei rivale, „Uniunea Fotbal Rugby”. La data de 8 decembrie 1863, „FA” a publicat „Regulile Fotbalului.” Acestea erau următoarele:

.

1.”Lungimea maximă a terenului va fi de 182,88 m (n.b. – 200 de yarzi), laţimea maximă de 91,44 m (n.b. - 100 de yarzi), lungimea şi lăţimea vor fi marcate de steaguri, iar porţile vor fi definite ca două bări verticale, de 7,31 m fiecare, fără nicio bară sau panglică (n.b. - sfoară) deasupra lor.”

.

2. „Dacă un gol va fi înscris, jocul va reîncepe cu o lovitură liberă de la centrul terenului, de către echipa care a primit golul; cealaltă echipă nu se va apropia mai mult de 9 m de minge până în momentul în care ea este lovită”

.

3. „După înscrierea unui gol, echipa care a primit golul va fi îndreptăţită să degajeze, iar cele două echipe vor schimba porţile după înscrierea fiecărui gol.”

.

4. „Golul va fi validat dacă mingea va trece de cele două bări, sau pe deasupra spaţiului dintre cele două bări (la orice înălţime), dar fără a fi aruncată pe jos sau purtată.”

.

5. „Când mingea este prinsă, cel care a prins-o o va arunca din punctul de pe linia de demarcaţie de unde a părăsit pământul, în direcţia liniei, apoi mingea nu va putea fi jucată până când nu va atinge din nou pământul.”

.

6. „Când un jucător loveşte mingea, oricare dintre coechipierii care se află cel mai aproape de linia de poartă adversă este „afară din joc”, şi nu va putea atinge mingea în niciun caz şi nu va împiedica un alt jucător să o facă, decât în momentul în care el revine în joc (n.b. - offise); dar niciun jucător nu se va afla în poziţie „afară din joc” când mingea este degajată din spatele liniei porţilor.”

.

7. „În cazul în care mingea trece de linia porţilor, iar un jucător al echipei care a înscris atinge primul balonul, unul dintre coechipierii acestuia va fi îndreptăţit să execute o lovitură liberă de pe linia porţii, la punctul opus locului unde mingea a fost atinsă. Dacă un jucător advers atinge primul mingea, un coechipier al acestuia va fi îndreptăţit la executarea unei lovituri libere de la 14 m de linia porţii, opus locului unde mingea a fost atinsă, iar adversarii vor aştepta în apropierea liniei porţii lor până când lovitura va fi executată (n.b. – asemănător regulilor rugby-ului contemporan).”

.

8. „Dacă un jucător prinde mingea regulamentar, el va fi îndreptăţit să execute o lovitură liberă, cerută de acesta imediat printr-un semn făcut cu călcâiul, iar pentru a executa o astfel de lovitură, el îşi va putea lua elan cât de mult va dori, fără ca vreun jucător advers să intervină până la executarea loviturii.”

.

9. „Nici un jucător nu va fugi cu mingea.”

.

10. „Nici piedica, nici faultul (n.b. - placajul) nu sunt permise şi niciun jucător nu îşi va folosi mâinile pentru a-şi ţine sau a-şi împinge adversarul.”

.

11. „Nu-i va fi permis niciunui jucător să arunce mingea sau să o paseze mai departe cu mâinile.”

.

12. „Nu-i va fi permis niciunui jucător să ridice mingea de la pământ cu mâinile în timpul jocului sub nici un pretext.”

.

13. „Nu-i va fi permis niciunui jucător să poarte dispozitive cu cuie sau ţepi (n.b. – eng. ”projecting nails”, foto 2), apărători de fier sau „gutta-percha” (n.b. – un tip de cauciuc natural folosit în zilele noastre la fabricarea mingilor de golf sau a implantelor dentare, foto 3) pe tălpi sau călcăiele încălţărilor.”

.

(Foto 2 – dispozitiv cu ţepi sau „projecting nails”)

.

(Foto 3 – mingi de golf confecţionate din cauciucul „gutta-percha”)

.

În anul 1866 legea „offside-ului” a fost modificată, special pentru a permite jucătorilor să fie „în joc” (n.b. – să nu fie în „offside”) când cel puţin trei oponenţi se află în apropierea liniei lor de poartă. Trei ani mai târziu, legea loviturilor libere a fost modificată la rându-i şi a fost introdusă lovitura liberă directă.

.

În anul 1871, Charles W. Alcock, secretarul „FA”, a anunţat introducerea „Cupei Asociaţiei Fotbalistice” (n.b. - Football Association Challenge Cup). A fost practic prima întrecere fotbalistică eliminatorie din lume. Doar 12 cluburi au luat parte la competiţie, acestea fiind: „Wanderers”, „Royal Engineers”, „Hitchin”, „Queens Park”, „Barnes”, „Civil Service”, „Crystal Palace”, „Hampstead Heathens”, „Great Marlow”, „Upton Park”, „Maidenhead” şi „Clapham Rovers”.

.

Multe dintre cluburi nu au intrat în competiţie din motive financiare. Toate întrecerile trebuiau să se desfăşoare la Londra, iar cluburilor Nottingham şi Sheffield li s-a părut dificil să găsească bani pentru deplasarea în capitală. Fiecare club trebuia la acea vreme să contribuie cu o guinee (n.b. - monedă de aur în valoare de 1 liră sterlină şi 1 şiling) pentru costurile trofeului în valoare de 20 de lire sterline.

.

Cei de la „Wanderers” au câştigat finala din anul 1872 învingându-i pe cei de la „Royal Engineers“ cu scorul de 1-0, pe terenul “Kennington Oval”. Tot ei au câştigat trofeul şi în anii 1873 şi 1875, alte cluburi câştigătoare ale competiţiei fiind „Oxford University” în anul 1874, „Old Etonians” în anii 1879 şi 1882 şi „Old Carthusians” în anul 1881.

.

Charles W. Alcock, secretarul „FA”, a fost o figură dominantă a primilor ani ai fotbalului în Anglia, el remarcând că „ce a fost acum zece sau cincisprezece ani în urmă, „recrearea” câtorva oameni, devine acum preocuparea a mii de oameni. Un exerciţiu atletic desfăşurat sub un sistem strict şi în multe cazuri prin antrenamente întăritoare, a crescut pentru a deveni aproape o profesie.”

.

Anii ’70 (n.b. - 1870) au adus câteva schimbări la regulilor de fotbal „FA”. În anul 1870, a fost introdusă regula numărului de jucători din teren dintr-o echipă, acesta fiind 11 plus un portar. În anul 1872, „FA” a publicat o listă modificată a regulilor de fotbal. Prin intermediul acesteia se făcea lumină în privinţa mai multor nelămuriri, astfel “golul va fi validat doar când va trece printre bări şi sub o panglică sau sfoară transversală şi doar când mingea nu este aruncată pe jos sau purtată. (n.b. – se observă apariţia „bării transversale”, foto 5 ).” Totodată noile reguli făceau diferenţa clară între portar şi restul jucătorilor: „Un jucător nu va putea arunca sau pasa mingea altuia decât în cazul în care este portar, care va avea dreptul să îşi folosească mâinile pentru a proteja poarta de marcarea unui gol (…) Nici un alt jucător nu va putea arunca sau purta mingea şi niciun alt jucător nu o va putea manevra cu mâna sub nicio formă sau pretext.”.

.

Anul 1871 de asemenea a adus introducerea arbitrilor de joc şi a unui arbitru neutru ca şi ajutor. Ambele echipe implicate într-un meci îşi desemnau propriul arbitru la care jucătorii puteau apela în cazul incidentelor de pe teren. În final legea „FA” suna astfel: „Orice punct asupra căruia arbitrii personali nu pot cădea de acord va fi decis de arbitrul neutru.”

.

În anii imediat următori s-au organizat mai multe partide de fotbal demonstrative pentru popularizarea fotbalului în Marea Britanie, cele mai dese întâlniri fiind între Anglia şi Scoţia, două dintre cele mai importante având loc în anii 1872 şi 1877 (foto 4 şi 5).

.

(Foto 4 – Desen reprezentând aspecte din partida de fotbal dintre Anglia şi Scoţia din anul 1872)

.

(Foto 4 – Desen reprezentând aspecte din partida de fotbal dintre Anglia şi Scoţia, 1877. Observaţi de asemenea apariţia „bării tranversale”)

.

(va continua)

.

Episodul următor: ISTORIA FOTBALULUI (XVI): „FOOTBALL-ul” ÎN ANGLIA – Partea VI!

.

(Surse: spartacus.schoolnet.co.uk; footballnetwork.org; historicalkits.co.uk; ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org, The Encylopedia of British Footbal; „Jocul poporului” (1994), James Walvin; lordprice.co.uk; “Fotbalul şi englezii” (1997), Dave Russell; “Association Football in Victorian England” (2001), Philip Gibbons; The Official History of the Football Association; sendler.co.uk)

.

Chefere

.

Continuare a episodului „FOOTBALL-ul” ÎN ANGLIA – Partea a III-a!

.

… Fotbalul conducea adeseori la dezordine publică. Precum Dave Russell remarca în cartea “Fotbalul şi englezii” (1997), fotbalul avea “obiceiul de a aduce elementele tinere ale claselor de jos în locuri publice şi în număr mare, unde din ce în ce mai mult erau văzute ca neadecvate şi, într-adevăr, destul de periculoase într-o perioadă a radicalismului politic şi ulterior a grijii pentru ordinea publică.”

.

Ulterior au avut loc diferite acţiuni pentru a opri bărbaţii să joace fotbal în stradă. În anul 1835 “Legea Highways” prevedea o amendă de 40 de şilingi pentru practicarea “fotbalului sau a oricărui alt joc de orice natură care deranja trecătorii şi pasagerii de pe străzi.”

.

În 1840 soldaţii erau folosiţi în Richmond pentru a opri oamenii să mai joace fotbal. Şase ani mai târziu, “Legea Riot” a fost proclamată în oraşul ”Derby”, oraş unde a fost folosită până şi cavaleria pentru a dispersa jucătorii un meci de fotbal. De asemenea, incidente serioase au mai avut loc în “East Molesey”, Hampton şi Kingston-upon-Thames.

.

Cu toate că guvernarea de la acea vreme nu aproba practicarea fotbalului de către clasa muncitoare, jocul a continuat să fie foarte popular în şcolile publice. Astfel, în anul 1848 la Universitatea Cambridge a avut loc o şedinţă pentru a stabili regulile jocului de fotbal. Philip Gibbons remarca în cartea “Association Football in Victorian England, (2001)” că “varietatea regulilor acestui joc nu reprezintă nimic altceva decât faptul că şcolile publice nu au reuşit să fie în competiţie directă una cu cealaltă.” Profesori reprezentând şcolile “Shrewsbury“, “Eton“, “Harrow“, “Rugby“, “Marlborough“ şi “Westminster“ au dat naştere la ceea ce acum se cunosc drept “Regulile Cambridge”. Atunci a fost decis, în cele din urmă, că “golurile” erau punctate doar dacă mingea era trecută printre cele “două bări demarcate de steaguri şi pe sub bara transversală” (foto 1). Toţi jucătorii putea prinde mingea “direct de la picior”, dar era interzis să prindă mingea din mers şi să fugă cu ea. Doar portarul avea dreptul să prindă mingea sau să o reţină. Acesta putea să o degajeze de oriunde din jumătatea lui de teren. Totodată, loviturile de pedeapsă şi repunerile mingii în joc cu mâna erau folosite în momentul în care mingea părăsea suprafaţa de joc. Era specificat chiar, că repunerile mingii în joc să se făcă doar cu o singură mână. De aseemena, s-a decis atunci ca jucătorii din aceeaşi echipă să poarte şepci confecţionate din materiale de aceleaşi culoare (roşu şi albastru închis).

.

(Foto 1 - mingea trebuia trecută printre cele “două bări demarcate de steaguri şi pe sub bara transversală” )

.

“Regulile Cambridge”, din perioada 1848 – 1856, erau următoarele:

.

“Regulile Clubului Universitar de Fotbal Cambridge, 1848”

1. “Acest club se va numi “Clubul Universitar de Fotbal.”

2. “La începerea jocului, mingea va fi lovită de la mijlocul terenului. După fiecare gol se va executa o lovitură liberă în acelaşi fel.”

3. “După marcarea unui gol, echipa care a primit golul va repune mingea în joc.”

4. “Mingea este considerată “afară” dacă este şutată în afara liniilor de demarcaţie, marcate în toate colţurile cu fanioane, caz în care va fi aruncată în teren doar înainte.”

5. “Mingea este în “spate” (n.b. – aut de poartă) când trece de cealaltă parte a porţii.“

6. “Când mingea este în spatele acesteia, ea va fi repusă în locul unde a atins ultima dată terenul, nu mai departe însă de zece paşi de poartă şi va fi degajată.”

7. “Gol” este atunci când mingea este şutată printre cei dpoi stâlpi şi sub transversală.”

8. “Când un jucător prinde mingea direct din picior, acesta o poate şuta cât poate de tare, dar fără a fugi cu ea. În nici un alt caz nu poate atinge mingea cu mâna decât pentru a opri.”

9. “Dacă mingea trece de un jucător, şi aceasta vine din direcţia propriei porţi, acesta nu o mai poate atinge până în momentul în care echipa adversă o face, sau dacă între el şi poarta adversă se află alţi trei oponenţi (n.b. – “offside”). Nici un jucător nu va putea zăbovi între minge şi poarta adversă. (n.b. – probabil tragerea de timp)”

10. “În niciun caz nu este permisă ţinerea, împingerea cu mâinile sau împiedicarea adversarilor. Fiecare jucător poate opri adversarul să obţină mingea prin oricare alte mijloace în afara regulilor de mai sus.”

11. “Fiecare meci va fi decis de numărul majoritar de goluri.”

.

Uneori şcolile publice jucau fotbal împotriva băieţilor din oraşul respectiv. Cu toate că deseori aceste partide se sfârşeau cu adevărate bătăi, ele au ajutat la răspândirea “Regulilor de fotbal Cambridge”. Foşti jucători ai şcolilor publice continuau practicarea acestui sport în universităţi, iar mulţi dintre ei continuând să joace şi după terminarea studiilor. Unii dintre aceştia s-au alăturat cluburilor cum ar fi Old Etonians, Old Harrovians şi Wanderers sau chiar şi-au format propriile cluburi. De exemplu, foşti elevi ai “Colegiului Sheffield” au format “Clubul de Fotbal Sheffield” la Bramall Lane. În anul 1857 aceştia au publicat chiar propriile reguli de fotbal, prin care era permis mai mult contactul fizic decât în cazul “Legilor Cambridge”. Jucătorii puteau să îşi împingă adversarii cu mâinile când aceştia se aflau în posesia mingii.

.

Unele şcoli publice au refuzat să accepte “Regulile Cabridge”. De exemplu la şcoala “Uppingham” (foto 2) din Rutland, elevii jucau la nişte porţi foarte mari. În anul 1862, unl dintre profesorii acestei şcoli, John Charles Thring, a publicat propriul set de reguli ale fotbalului, “Regulile Uppingham”, adoptate în cele din urmă şi de alte şcoli:

.

“Regulile Uppingham, 1862”

1. “Un gol este înscris ori de câte ori mingea este împinsă în poartă şi sub transversală, cu excepţia cazului când este aruncată cu mâna.”

2.”Mâinile pot fi folosite doar în scopul de a opri mingea şi a o aşeza pe teren înaintea piciorului.”

3. “Loviturile trebuie să fie îndreptate doar asupra mingii.”

4. “Un jucător nu poate lovi mingea atâta timp cât ea se află în aer”

5. “Nu este permisă piedica şi lovitura cu călcâiul (n.b. – se referea doar la accidentări).”

6. Ori de câte ori mingea iese în afara suprafeţei de joc, ea trebuie repusă în joc de jucătorul care a scos-o afară, din locul pe unde a ieşit şi doar în linie dreaptă spre mijlocul terenului.

7. Când mingea este şutată în spatele liniei porţilor, ea va trebui să fie degajată de pe aceeaşi linie.

8. Nici un jucător nu poate sta mai aproape de şase paşi de un jucător când acesta degajează.

9. Un jucător este “în afara jocului” când acesta se află în faţa mingii; el trebuie să se întoarcă cât mai repede în spatele acesteia. Dacă mingea este lovită de către un coechipier, acesta nu o poate atinge decât după ce echipa adversă o atinge din nou sau dacă coechipierul său a lovit mingea de la acelaşi nivel cu el sau în faţa acestuia (n.b. – dacă coechipierul acestuia se afla pe aceeaşi linie cu el în teren sau dacă mingea era pasată înapoi, asemeni “offside-ului” din zilele noastre).

10. Nu este permis niciun atac când jucătorul se află “afară din joc”.

.

(Foto 2 – echipa de fotbal Uppingham. La acea vreme echipele erau alcătuite din 15 jucători)

.

În anul 1863, cu puţin timp înainte de prima reuniune a “Asociaţiei Engleze de Fotbal”, a fost stabilit un nou set de reguli de fotbal la Universitatea Cambridge. Acestea au stabilit numărul de jucători dintr-o echipă, 11 de fiecare parte, de asemena, un arbitru de fiecare parte, plus unul neutru, porţi de 3,65 m lungime şi 6,09 m înălţime. A fost de asemena adoptată regula “offside-ului”. S-a decis de asemena ca un joc să dureze o oră şi un sfert. Prima partidă desfăşurată după aceste reguli a avut loc în anul 1862 între “Old Etonians“ şi “Old Harrovianands”.

.

“Regulile Cambridge, 1863”

1. “Dimensiunile terenului nu vor depăşi 137 m în lungime şi 91,44 m în lăţime. Terenul va fi încadrat de stâlpi; doi stâlpi vor fi aşezaţi pe aceeaşi linie de fund, la o distanţă de 23 m de stâlpii porţii.”

2. „Doi stâlpi verticali, aşezaţi la o distanţă de 13,71 m unul de celălalt, vor constitui barele porţii.”

3. “Golurile şi degajările vor fi realizate prin şutarea mingii, apoi mingea va fi degajată de la mijlocul terenului.”

4. “Într-un meci, când jumătate din trimpul de joc se termină, echipele vor schimba porţile în momentul când mingea va părăsi cu proxima ocazie suprafaţa de joc. După o asemenea schimbare, sau după înscrierea unui gol, mingea va fi degajată de la mijlocul terenului în aceeaşi direcţie ca şi la precedenta lovitură. Durata partidei, dar şi numărul de jucători dintr-o echipă vor fi stabilite de căpitanii sau conducătorii echipelor la bună înţelegere.”

5. “Când un jucător a lovit mingea, orice coechipier care este cel mai aproape de linia porţii adverse, se află “afară din joc” şi nu poate atinge mingea (…).”

6. Când mingea depăşeşte terenul (…) trebuie repusă în joc printr-o degajare în direcţia opusă celcei din care a ieşit afară.

7. “Când un jucător trimite mingea în spatele liniei porţii adverse, se acordă lovitură liberă adversarilor, mingea trebuind să fie degajată de pe aceeaşi linie cu poarta.”

8. “Nici un jucător nu poate atinge balonul în spatele linii porţii adverse, când acesta se află în spatele acesteia în momentul în care mingea este trimisă în acea zonă.”

9. “Dacă mingea este pusă jos în spatele liniei porţii (…) se va acordă o lovitură liberă de la 22 m.”

10. “Când un jucător beneficiază de o lovitură liberă, niciun coechipier nu poate sta între el şi linia porţiii adverse, de asemenea niciun jucător al echipei adverse nu poate sta mai aproape de 9 m de acesta.”

11. “Loviturile libere pot fi executate în modul în care doreşte fiecare jucător în parte.”

12. “Un gol este înscris atunci când trece de barele porţii (…).”

13. “Mingea poate fi oprită în timpul jocului cu orice parte a corpului, dar nu va putea fi reţinută sau lovită cu mâinile, braţele sau umerii.

14. Toate atacurile sunt corecte în afară de împingerea cu mâinile, piedicile, loviturile la tibie, care sunt interzise.

.

(va continua)

.

Episodul următor: ISTORIA FOTBALULUI (XV): „FOOTBALL-ul” ÎN ANGLIA – Partea V!

.

(Surse: spartacus.schoolnet.co.uk; footballnetwork.org; historicalkits.co.uk; ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org, The Encylopedia of British Footbal; „Jocul poporului” (1994), James Walvin; lordprice.co.uk; “Fotbalul şi englezii” (1997), Dave Russell; “Association Football in Victorian England” (2001), Philip Gibbons)

.

Chefere

.

Continuare a episodului „FOOTBALL-ul” ÎN ANGLIA – Partea a II-a!

.

… Potrivit lui George Owen în Ţara Galilor fotbalul era puţin diferit de cel practicat în Anglia: “O minge rotundă era pregătită (…) în aşa fel încât un om să o poată ţină în mână (…) Mingea este confecţionată din lemn fiert în grasime pentru a o face mai alunecoasă şi mai greu de ţinut (…) Numele mingii este “Knappan” (n.b. – scris uneori “Cnapan” sau “Knapan”) şi unul dintre jucători o arunca în aer (…) Cel care avea mingea o arunca spre poartă (…) “knappan-ul” (n.b. - mingea) era aruncat încoace şi încolo, înainte şi înapoi (…) Este o imagine ciudată să vezi o mie sau cinci sute de oameni urmărind o minge (…) jucătorii se întorc acasă după acest joc cu capetele sparte, feţele murdare, corpurile lovite, picoarele oloage (…) dar fără ranchiună sau ură.”

.

Distanţa dintre cele două porţi în jocurile de fotbal putea fi de câteva mile (n.b. - 1 milă = 1.609344 km). De exemplu, în Ashbourne, Derbyshire, jocurile de fotbal se desfăşurau de-a lungul a mai multor mile, aşa cum se întâmpla la meciul disputat anual de „Shrove Tuesday” (n.b. – prima zi de marţi după “Shrove Sunday” - Duminica lăsatului secului). La acest joc participau două echipe constituite din orice persoană care locuia în oraşul respectiv, acţiunea desfăşurându-se pe un teren cu porţile aflate la o distanţa una de cealaltă de 3 mile (foto 1).

.

În anul 1772 un meci disputat în Hitchen s-a desfăşurat prin „plimbarea” mingii „aruncată prima dată în eleşteul „Priory”, apoi şutată de-alungul străzii „Angel”, prin piaţă, la berăria „Artichoke” şi în sfârşit întrodusă în poartă, care era defapt portalul bisericii „St. Mary.”

.

În secolul al XVIII-lea conducerile şcolilor publice din marea Britanie aprobau acest joc de fotbal, existând chiar un document ce atestă faptul că fotbalul a fost jucat la colegiul Eton în jurul anului 1747. Colegiul Westminster a început să îl practice doi ani mai târziu, apoi au urmat şcolile Harrow, Shrewsbury, Winchester şi Charterhouse care au adoptat fotbalul în anul 1750.

.

(Foto 1 – partidă de fotbal disputată în jurul anului 1770)

.

Thomas Arnold a fost numit director al şcolii „Rugby” în anul 1828 (n.b. – „Rugby” este un oraş din districtul Warwickshire din Anglia, pe râul Avon, de unde vine şi numele actualului sport rugby). Acesta a avut un impact covărşitor asupra dezvoltării educaţiei din şcolile publice în Anglia. Arnold a introdus matematica, istoria modernă şi limbile moderne şi a instituit un sistem foarte eficient de a meţine disciplina în şcoli. Acesta a accentual importanţa sportului în educarea tinerilor, fiind convins că sportul era o metodă foarte bună pentru „încurajarea băieţilor maturi să aplice cu responsabilitate autoritatea personalului şcolii”. El chiar a argumentat că jocuri cum ar fi fotbalul de exemplu, asigură un „mijloc formidabil pentru cladirea unui caracter.”

.

Fiecare şcoală avea propriile reguli şi stiluri de a juca acest joc (foto 2). În unele şcoli, mingea putea fi prinsă dacă era şutată mai jos de mâini sau genunchi. Dacă mingea era prinsă în aproprierea porţii adverse, cel care o prindea avea şansa să înscrie prin purtarea mingii în poatră din maximum trei paşi săriţi.

.

(Foto 2 - joc de fotbal la o şcoală publică din Anglia în jurul anului 1860)

.

Şcolile „Rugby” (foto 3), „Marlborough” şi „Cheltenham” au dezvoltat jocul folosind mânile şi picioarele pentru a manevra mingea. În schimb, şcolile „Shrewsbury” şi „Winchester” puneau accent pe lovirea mingii şi alergarea cu ea la picior (n.b. – în limba engleză termenul era „dribbling”). Dotările şcolilor au influenţat şi ele regulile acestui joc, astfel, elevii de la şcoala “Charterhouse” jucau fotbal printre arcadele vechii mănăstiri „Carthusian”. Cum spaţiul era limitat, jucătorii depindeau foarte mult de talentul şi priceperea la „driblat”. În alte şcoli, cum ar fi “Eton” and “Harrow”, care aveau la dispoziţie terenuri mari dedicate acestui sport, accentul s-a pus mai mult pe lovirea balonului cât mai tare, pentru a parcurge distanţe cât mai lungi. Un elev al şcolii Westminster spunea, fotbalul practicat la această şcoală era foarte dur şi implica o multă violenţă fizică: „Când fugeai (…) ”inamicul” venea, aluneca spre tine, te lovea cu tibia, te lua peste umăr, te arunca jos şi sărea pe tine … defapt făcea orice aproape de crimă pentru a-ţi lua mingea.”

.

(Foto 3 - Fotbalul la şcoala “Rugby”)

.

(va continua)

.

Episodul următor: ISTORIA FOTBALULUI (XIV): „FOOTBALL-ul” ÎN ANGLIA – Partea IV!

.

(Surse: spartacus.schoolnet.co.uk, footballnetwork.org, historicalkits.co.uk, ro.wikipedia.org, en.wikipedia.org, The Encylopedia of British Footbal, „Jocul poporului” (1994), James Walvin, lordprice.co.uk)

.

Chefere

.

Continuare a episodului „FOOTBALL-ul” ÎN ANGLIA – Partea I!

.

… Pe când monarhia protesta împotriva jocului din motive militare, liderii bisericii erau mai degrabă îngrijoraţiu că fotbalul se joacă duminica. În anul 1531 predicatorul puritan, Thomas Eliot, susţinea că fotbalul provoacă “o furie animalică şi violenţă extremă.” În anul 1572, episcopul de Rochester a propus o nouă campanie pentru a oprima acest “joc dăunător”. În cartea sa, “Anatomia abzurilor” (1583), Philip Stubbs (n.b. – un pamfletar englez, 1551-1610) susţinea că “practicarea fotbalului şi a ultimelor drăcii (…) ne îndepărtează de calea cea bună, indiferent că este vorba de “Sabbath” sau oricare altă zi.” Stubbs era de asemena îngrijorat de accidentele ce aveau loc la un astfel de meci: “uneori genunchii lor sunt loviţi puternic, uneori au gâturile rupte, unori spatele, alteori picioarele sau mâinile, uneori ies din joc, alteori le izbucneşte sângele pe nas. (…) Fotbalul încurajează invidia şi ura (…) uneori chiar bătaia, crima şi vărsarea de sânge. (…) Fotbalul este mai mult o luptă decât un joc.”

.

Scriptele de la acea vreme relatau că tinerii refuzau pur si simplu să accepte interzicerea fotbalului. În anul 1589 de exemplu, Hugh Case şi William Shurlock au fost amendaţi pentru că au jucat fotbal în cimitirul St. Werburghy în timpul predicii preotului. Zece ani mai târziu, un grup de oameni dintr-un sat din Essex au fost amendaţi, de asemenea pentru că au jucat fotbal într-o zi de duminică. Alte acuzaţii de acest gen au avut loc în Richmond, Bedford, Thirsk şi Guisborough.

.

Consiliile locale au interzis la rândul lor jocul de fotbal. Cu toate acestea, tinerii au continuat să ignore aceste legi. În anul 1576 s-a consemnat faptul că în jurul a 100 de oameni “s-au adunat ilegal şi au jucat un joc ilegal numit fotbal”. În anul 1608, în Manchester, “un grup de defrânaţi şi bolnavi mintal (…) au spart mai multe geamuri în timpul unui joc de fotbal ilegal”. Fotbalul a devenit o asemenea problemă încât în anul 1618 consiliul local a angajat „ofiţeri speciali pentru fotbal” pentru a aplica aceste legi.

.

După execuţia regelui Charles I, în anul 1649 (n.b. - “victimă” a războiului civil), noul conducător, Oliver Cromwell, i-a însărcinat pe generalii lui reprezentativi să impună o lege “împotriva fotbalului, a persecutării urşilor, a luptelor între cocoşi, a curselor de cai şi a luptelor corp la corp.” Cromwell a avut, se pare, mai mult succes decât predecesorii lui în a-i opri pe tineri să joace fotbal. Cu toate acestea, după moartea sa în anul 1660, jocul a revenit la loc de cinste în Britania.

.

Mingea folosită în fotbal era confecţionată dintr-o „băşică” de animal (foto 1), iar două echipe, formate dintr-un număr mare de tineri, încercau să întroducă mingea în poarta adversă. În oraşe, jocul era cu precădere jucat de ucenicii meşteşugarilor: “extenuaţi, exploataţi şi în general plini de necazuri, aceştia constituiau de obicei partea nesociabilă a tinerilor, locuind foarte aproape unii de alţii (…) reprezentau o fecventă ameninţare, nesupuşi regulilor şi deloc suprinzător, rapid recrutaţi pentru fotbal.”

.

(Foto 1 – desen din secolul al XVII-lea reprezentând umflarea unei mingi de fotbal din „băşică” de animal)

.

(va continua)

.

Episodul următor: ISTORIA FOTBALULUI (XIII): „FOOTBALL-ul” ÎN ANGLIA – Partea III!

.

(Surse: spartacus.schoolnet.co.uk, footballnetwork.org, historicalkits.co.uk, ro.wikipedia.org, en.wikipedia.org, The Encylopedia of British Footbal, „Jocul poporului” (1994), James Walvin)

.

Chefere

Prima descriere a unei partide de fotbal în Anglia a fost făcută de William FitzStephen în jurul anului 1170 (foto 1). Acesta a relatat faptul că în timp ce vizita Londra, a remarcat că “după masă toţi tinerii din oraş merg pe câmp pentru foarte popularul joc cu mingea”. FitzStephen a observat că fiecare branşă locală sau caregorii de oameni ori vârste aveau câte o echipă de fotbal reprezentativă: “vârstnicii, taţii, sau oamenii avuţi veneau călare să vadă întrecerea copiilor lor, o întrecere foarte la modă în rândul tinerilor;(…) o căldură naturală înconjura aceşti vârstinici văzând atâta activitate şi participând la bucuria tinereţii neîncătuşate.”

.

(Foto 1 – desen reprezentându-l pe William FitzStephen)

.

Câteva secole mai târziu, un alt călugăr scria, cu destulă surprindere, despre fotbal, ca fiind un joc “în care tinerii (…) împing o minge uriaşă dar nu aruncând-o în aer, ci izbind-o şi rostogolind-o pe pământ, şi asta nu cu mâinile ci cu picioarele.” Acelaşi cronicar dezaproba vehement acest joc, susţinând că este “nedemn şi fără sens”, având ca rezultat, destul de des, “unele pierderi, accidente sau dezavantaje pentru jucătorii implicaţi.”.

.

Unele dintre însemnările din anul 1280 ale unui conac (n.b. – conacul este o casă boierească la ţară, pe o moşie), notau: “Henry, fiul lui William de Ellington, în timp ce se juca cu mingea la Ulkham în “Duminica Treimii” cu David le Ken şi mulţi alţii, s-a întrecut cu David şi a căpătat o rană din genunchiul lui David în urma cărei a murit în vinerea ce a urmat.” (n.b. – “Duminica Treimii” - original “Trinity Sunday” este în calendarul creştinilor vestici, prima duminică după o altă sărbătoare de cupă Paşti, “Pentecost“)

.

Regele Angliei, Eduard al II-lea ( n..b. – Edward II, foto 2), a fost implicat în dezbaterile de la acea vrfeme despre fotbal, în anul 1314 plângându-se chiar de “unele nelinişti provocate de marele interes pentru fotbal în rândul publicului, aceasta stare putând genera multe rele.” La acea vreme el încerca să adune o armată pentru a lupta contra Scoţiei şi era evident îngrijorat de impactul fotbalului asupra “îndemânării arcaşilor din armată” (foto 3).

.

(Foto 2 – Regele Eduard al II-lea)

.

(Foto 3 – arcaşi exersând la ţintă, pictură 1325)

.

Eduard al II-lea deziluzionat, a ajuns la trista concluzie, că tinerii erau mai mult interesaţi să joace fotbal decât de a trage cu arcul. Soluţia aleasă de acesta a fost una simplă, interzicera fotbalului. Tatăl acestuia, Eduard al III-lea, l-a urmat reînnoind această interdicţie în anul 1331, de asemenea înaintea unei campanii de invadare a Scoţiei. Apoi, Henry al IV-lea a fost următorul monarh care a încercat să oprească tinerii să mai joace fotbal, cu o nouă interdicţie în anul 1388. Aceasta a fost fără efect, astfel că în anul 1410, monarhul a introdus o pedeapsă cu închisoarea de 6 zile şi o amendă pentru cei prinşi că joacă fotbal. În anul 1414, fiul acestuia, Henry al V-lea, a introdus din disperare, o proclamaţie prin care tinerii erau obligaţi “să tragă cu arcul în loc să joace fotbal”, ca urmare, în anul ce a urmat arcaşii lui Henry au jucat un rol covărşitor la înfrângerea francezilor în bătălia de la Agincourt.

.

Eduard al IV-lea (foto 4), alt puternic oponent al fotbalului, a ordonat printr-o lege de la 1477 că „nicio persoană nu va avea voie să practice niciun fel de joc ilicit cum ar fi zarurile, quoit (n.b. - joc cu inele aruncate într-un ţăruş), fotbalul sau alte jocuri asemănătoare, oricare tânăr care este puternic şi capabil trebuie să exerseze trasul cu arcul din motivul că apărarea patriei depinde de astfel de arcaşi.“ De asemenea, Henry al VIII-lea a scos fotbalul în afara legii în anul 1496, urmat de fiul acestuia, Henry al VIII-lea, care a introdus la randu-i o serie de legi împotriva jocului de fotbal în locuri publice.

.

(Foto 4 – Regele Eduard al IV-lea)

.

După cum observaţi, fotbalul în Anglia, a avut o evoluţie constantă, fiind practicat cu toată opoziţia diferiţilor monarhi, care au făcut tot ce le stătea în putinţă să il interzică. Dar popularitatea imensă a jocului în rândul populaţiei a fost mai mare ca orice alt eveniment social de la acea vreme.

.

Episodul următor: ISTORIA FOTBALULUI (XII): „FOOTBALL-ul” ÎN ANGLIA – Partea II!

.

(Surse: spartacus.schoolnet.co.uk, footballnetwork.org, historicalkits.co.uk, en.wikipedia.org, The Encylopedia of British Football)

.

Chefere

După cum am aflat în episoadele anterioare, romanii au introdus „Harpastum”în Franţa, dar acum ştim în schimb că acest lucru s-a întâmplat în jurul anului 50 IdH. Francezii au preluat jocul şi l-au dezvoltat până au ajuns la versiunea numită „Choule”, cunoscută şi ca „Soule”. Aparent nobilimea a denumit jocul ca şi „La Soule”, oamenii obişnuiţi numindu-l „La Choule”. Cele mai vechi însemnări despre acest joc datează din secolul al XII-lea (foto 1).

.

(Foto 1 - „La Choule”)

.

Jocul se juca Duminică, înainte de apusul soarelui, suprafaţa de joc variind în dimensiuni. Aceasta putea să măsoare cât lungimea a două străzi sau chiar cât distanţa dintre două oraşe (foto 2). Jocul începea în momentul în care mingea era aruncată cu putere în sus, acest gest reprezentând soarele (n.b. – „La Soule” se poate traduce ca „Soarele”)

.

(Foto 2 – Suprafaţa de joc avea uneori dimensiuni impresionabile: distanţa dintre două oraşe)

.

Scopul jocului era de a lua mingea şi a parcurge jumătate de teren pentru a marca. Punctul unde se marca putea să fie un copac, sau un zid sau orice altceva. Mingea era grea, fiind confecţionată din bucăţi de piele cusute şi umplută cu bucăţi de piele şi tărâţe (foto 3)!

.

(Foto 3 - mingea de „ La Choule”)

.

„Soule” sau „Choule” se desfăşura de obicei prin participarea a două oraşe întregi, cu sute de oameni de fiecare parte. Era un joc violent, iar muşcăturile, zgârieturile sau loviturile de pumn „erau la ele acasă” (foto 4)! Din cauza naturii violente a jocului, regele Felipe al V-lea l-a înterzis în anul 1319. Un alt rege, Carlos al V-lea a interzis acest joc la rându-i în anul 1388, cu toate acestea jocul s-a jucat în Franţa fără întrerupere.

.

(Foto 4 - jocul „La Choule” - muşcăturile, zgârieturile sau loviturile de pumn erau acţiuni obiţnuite în timpul jocului)

.

Începând cu episodul viitor, vom descoperi, de-alungul mai multor părţi, istoria fotbalului englez, cunoscut ca şi fondator al fotbalului modern organizat: ISTORIA FOTBALULUI (XI): „FOOTBALL-ul” ÎN ANGLIA – Partea I!

.

(Surse: footballnetwork.org, historicalkits.co.uk, en.wikipedia.org, elrivalinterior.com, The Encylopedia of British Football)

.

Chefere

„Calcio” este consemnat oficial ca datând aproximativ din secolul al XVI-lea. Cu toate acestea, după cum am prezentat în episoadele anterioare, strămoşul acestui joc datează din perioada Imperiului Roman, când se juca „Harpastum” (fig. 1).

.

(Foto 1 – sculptură reprezentând jocul „Calcio”)

.

Cel mai faimos joc de „Calcio” a avut loc la 17 februarie 1530 în piaţa „Santa Croce” din Florenţa (fig. 2). La acea dată Florenţa era sub asediul familiei „de Medici”! Cu toate că asediul şi-a luat “tributul cuvenit”, oamenii din Florenţa erau determinaţi să organizeze această partidă, pentru a respecta tradiţia de a juca în timpul carnavalului din luna februarie şi totodată pentru a-şi arăta dispreţul faţă de armata invadatoare. Până şi muzicienii cântau cocoţaţi pe clădiri pentru a înviora jocul.

.

(Foto 2 – desen reprezentând celebra partidă de „Calcio” din piaţa „Santa Croce” din Florenţa, anul 1530)

.

Rezultatul final al respectivei partide nu a fost consemnat oficial, probabil şi din cauză că jocul a fost doar pentru ca Florenţa să îşi arate unitatea în faţa familiei „de Medici”.

.

„Calcio” în sine, era un joc similar cu rugby-ul, mult mai violent decât fotbalul de astăzi. Tinerii de o putere excepţională, în special aristocraţi, jucau „Calcio” la ocazii speciale. Jocul implica echipe de câte 27 de jucători, care puteau să îşi folosească atât mâinile cât şi picioarele pentru a controla mingea. Meciurile se desfăşurau în general în pieţele publice ale marilor oraşe. „Golurile” erau înscrise prin aruncarea mingii peste un punct stabilit din capătul terenului advers. Regula de bază a jocului „Calcio” era ca mingea să fie în permanenţă în mişcare. Dacă mingea se oprea, meciul era oprit şi reluat.

.

„Calcio” a fost un joc extrem de popular în Italia, influenţa lui atingând până şi vaticanul, papa Pope Clement VII, papa Leo IX şi papa Urban VIII jucându-l ocazional.

.

În anul 1580 un domn pe nume Giovanni Bardi a publicat primul set de reguli pentru „Calcio”, aproximativ cu 300 de ani înainte ca regulile asociaţiei de fotbal să fie înregistrate.

Acest joc nu mai este practicat în prezent în Italia decât ocazional cu o singură excepţie: în timpul carnavalului din Florenţa din luna iunie, când au loc partide demonstrative (foto 3).

.

(Foto 3 - partidă de “Calcio” demonstrativă jucată în timpul) carnavalului anual din Florenţa din luna iunie)

.

Cu toate acestea, numele „Calcio” este dus mai departe şi astăzi, Liga de Fotbal Italiană folosindu-l în numele ei oficial. De aici şi numele de „il Calcio”!

.

Episodul următor: ISTORIA FOTBALULUI (X): FRANCEZII ŞI „CHOULE” SAU „SOULE”!

.

(Surse: footballnetwork.org, historicalkits.co.uk, en.wikipedia.org, elrivalinterior.com, viewimages.com, The Encylopedia of British Football)

.

Chefere

„Tlachtli” a fost jocul pe care aztecii (foto 1) l-au cultivat şi jucat, unii dintre cercetători datându-l ca fiind mai vechi de 3000 de ani! (n.b. – „aztec” este un termen general destul de cuprinzător, utilizat pentru a defini mai multe populaţii precolumbiene mezoamericane din partea centrală a Mexic-ului de azi)

.

(Foto 1 – artefact aztec indicând portul obişnuit la acea vreme)

.

Cu toate că nu ne putem baza pe veridicitatea datării, este foarte posibil ca jocul să fi fost jucat în jurul anului 500 BC! Acest lucru l-ar face chiar mai vechi decât „Tsu Chu-ul” chinezilor. Cu toate acestea, „Tlachtli” a fost mai degrabă un amestec de baschet, volei şi fotbal decât doar un strămoş al fotbalului. O regulă cheie a jocului era aceea că jucătorii nu se puteau folosi de mâini, dar puteau în schimb să îşi folosească capul, coatele, picioarele sau şoldurile! (foto 2)

.

(Foto 2 – reprezentare a jocului „Tlachtli”)

.

Ruinele aproape fiecărei aşezări antice dezvăluie existenţa unu teren destinat jocului sacru „Tlachtli”, înconjurat de ziduri (foto 3). Aceste terenuri erau de obicei închise în temple, întărind astfel spiritul sacru al jocului. „Tlatchi” a fost descris ca fiind în acelaşi timp un sport spectaculos, dar şi un studiu astrologic şi un angajament politic!

(Foto 3 – ruine ale terenului de „Tlachtli”)

.

Semnificaţia strologică vine din faptul că aztecii, în particular preoţii lor, credeau că mişcarea mingii de cauciuc din timpul jocului simboliza viitorul traseu al soarelui! Se dădea o mare importanţă similitudinii mistice dintre minge şi soare, doar cei din elita conducerii putând asista la acest joc. Un amănunt interesant îl reprezintă faptul că a paria bani, haine sau chiar sclavi pe rezultatul final era o activitate foarte populară!

.

„Tlachtli” era jucat pe un teren îngropat de piatră, înconjurat de ziduri, care la rândul lor erau asaltate şi înconjurate de fani şi spectatori. Terenul avea forma literei „I” sau „H” (foto 4) având la fiecare parte a curţii câte un inel din piatră cu diametrul de aproximativ 30 cm (foto 5), situat la o înălţime ce varia între 2,40–3 m (n.b. - asemănător coşului de baschet din zilele noastre).

.

(Foto 4 – terenul sw joc în forma literei „H”)

.

(Foto 5 – inelul de piatră pe unde trebuia introdusă mingea)

.

Jocul în sine implica pasarea mingii de la o parte la alta fără să atingă pământul. Daca mingea cădea în terenul unei echipe, oponenţii lor câştigau un punct şi vice versa (n.b. – similar voleiului). Dacă în schimb, loveai mingea cu alte părţi ale corpului decât cele permise, pierdeai puncte în defavoarea echipei tale. Adevăratul scop al jocului era însă să întroduci mingea prin cercurile de piatră de la fiecare capăt. Echipa care reuşea prima acest lucru era declarată câştigătoare, nemaiţinându-se cont de scorul din acel moment (foto 6).

.

(Foto 6 – scopul principal era introducerea mingii prin acest inel folosindu-se coatele, capul, şoldurile sau picioarele)

.

Jucătorilor le erau confecţionate cotiere, genunchiere şi căşti pentru a se proteja de mingea de cauciuc, care avea o greutate considerabilă, deşi acest lucru era doar o măsură temporară … echipa învinsă fiind sacrificată zeilor după meci!

.

Episoul următor: ISTORIA FOTBALULUI (IX): ITALIENII ŞI „CALCIO”!

.

(Surse: mexicomaxico.org, azfoto.com, footballnetwork.org, historicalkits.co.uk, en.wikipedia.org, elrivalinterior.com, The Encylopedia of British Football)

.
Chefere

Nimeni nu cunoaşte cu exactitate cât timp „Inuiţii” (foto 1) au jucat stilul lor specific de fotbal numit ”Aqsaqtuk”. Traducerea literară a acestui cuvânt este „fotbal pe gheaţă”. (n.b. – „Inuit” este un termen general, similar cu cel de „indigen”, folosit pentru a defini un grup sau cultură din regiunile arctice din Alaska, Groenlanda sau Canada). Cu toate astea, jocul a fost menţionat în miturile şi legendele „inuiţilor” de-a lungul a sute de ani.

.

(Foto 1 – fotografia unui „inuit”, anul 1906)

.

Una din credinţele „inuiţilor” era aceea că spiritele morţilor călătoreau spre „lumina nordului” unde jucau un “fotbal etern” folosind drept minge, cranii de morsă! (n.b. – este vorba despre „aurora boreală” (foto 2), termen care vine de asemena din folclorul inuit, în accepţiunea acestora, aurora boreală fiind compusă din „spiritele morţilor care jucau fotbal în ceruri folosind cranii”)
.

(Foto 2 – aurora boreală în Alaska)

.

„Aqsaqtuk” era jucat între două echipe formate dintr-un număr variabil de jucători, care se aliniau unii în faţa altora la repunerea mingii în joc. Mingea era şutată între cele două linii formate din jucători până în momentul în care depăşea una dintre aceste linii, toţi jucătorii năpustindu-se apoi să introducă mingea în poarta adversarilor.

.

Lungimea suprafeţei de joc putea varia considerabil, există chiar o legendă care povesteşte despre o astfel de partidă de „Aqsaqtuk” dintre două aşezări rivale, acestea având porţile poziţionate la 16 km una de cealaltă!!!

.

Mingea de fotbal era confecţionată din piele de animal şi oase de balenă, fiind umplută cu păr, muşchi (n.b. - asemănător muschiului de pădure), pene sau rumeguş.

.

Cele două echipe erau denumite după nume de păsări. În cele mai dese cazuri „potârnichile” (n.b. – tradus „ptarmigans”, termen din limba engleză, „ptarmigan” este o pasăre arctică din familia potârnichilor) jucau contra „cozilor lungi”. În timpul verii, cele două echipe jucau „Aqsaqtuk” în felul următor: „cozile lungi” jucau cu faţa la apă, iar „potârnichile” cu faţa la uscat, habitatul lor preferat. Cele două tabere se întreceau de asemenea în concursuri muzicale, în care jucătorii încercau să se depăşească unul pe celălalt şi să încurce astfel echipa adversă! După terminarea partidei, avea loc o festivitate de celebrare într-un iglu comun de mare dimensiuni, numit „quaggi”.

.

Episodul următor: „ISTORIA FOTBALULUI (VIII): AZTECII ŞI „TLACHTLI”!

.

(Surse footballnetwork.org, historicalkits.co.uk, en.wikipedia.org, elrivalinterior.com, The Encylopedia of British Football)

.
Chefere

Probabil că puţini dintre citititori vor aprecia sensul acestui articol el neconţinând, precum îmi spunea adineaori un user mysport.ro, “cancan”. Într-adevăr nu conţine nici “scandal”, nici “senzaţional”, nici “bombe” de presă, nicidecum referiri la “pălăria lui Mitică” sau “ochelarii lui Borcea”, “Maybach-ul lui Gigi” sau “Ana” lui Copos. Nici referiri la “greutatea” lui Iancu sau a lui Mureşan de la Cluj, nici la frumuseţea lui “Brad Pitt” şi în niciun caz la “farmecul adormitor” a lui nea Mircea Sandu. Este doar un exerciţiu, forţat probabil, de a pricepe în cele din urmă cine face gazetărie şi cine face jurnalism şi care sunt avantajele şi dezavantajele acestor două modalităţi de a-ţi exprima public of-ul.

.

Conform DEX, căci e musai să ne documentăm, a fi jurnalist pare sau este sinonim cu a fi gazetar. Este greu totuşi să le consideri sinonime. Priviţi însă nuanţele. Deci, JURNALÍST, -Ă, jurnalişti, -ste, s.m. şi f. 1. Ziarist(ă), gazetar(ă). 2. Vânzător de ziare. – Din fr. journaliste iar GAZETÁR, -Ă, gazetari, -e, s.m. şi f. Persoană care lucrează în redacţia unei gazete, care scrie ca profesionist articole într-o gazetă; ziarist, jurnalist. – Gazetă + suf. -ar.

.

Cel mai la îndemână este să fi jurnalist. În opinia mea, şi îmi asum ideea, nu ai nevoie de multe calităţi “literar artistice” să devi peste noapte un bun jurnalist. Nu este nevoie să creezi, ci doar ai nevoie de un spirit intreprinzător, e nevoie “să fii pe fază”, şi să ai la îndemână cel puţin 3 lucruri: un calculator, un dicţionar roman-englez (sau alta limbă) şi DEX-ul. Preluăm o ştire, o traducem, scriem sursa şi gata ştirea. Simplu, curat, jurnalistul îşi face datoria! Jurnalistul munceşte, îşi câştigă pâinea şi toată lumea este fericită. Problema apoare în momentul în care ajunge să creeze, nu musai periodic, stângăcia în exprimare şi gândire afectând serios conţinutul creaţiei. Deznodământul? “Robotizarea” cititorului, acestuia livrându-i-se informaţii la foc automat, concentrat şi fără esenţă, asemeni unui procesor de calculator căruia i se spune “asta, asta şi asta”. Concluzia trasă, apare obligatoriu ca rezultat al îngrădirii sau restrângerii activităţii intelectuale, subiectul nefiind nevoit să asimileze sau să analizeze informaţia, ci doar să o perceapă. Riscant, atâta vreme cât cititorul nu mai poate savura nicio expresie lucrată, niciun subînţeles fin ascuns între cuvinte, nu se mai poate bucura de savoarea unei povestiri. Jurnalism, jurnalism, jurnalism…doar trăim în secolul vitezei, cine mai are vreme de a scrie ca nea Vanea? Morţii cu morţii, vii cu vii, aspectul economic conteaza, devenim inevitabil, din păcate, o societate de consum din ce în ce mai avidă, astfel că nu avem timp să citim “telenovele”, ne interesează scurt informaţia, iar dacă este şi sursă de “cancan” cu atât mai bine. Definiţia DEX-ului, se potriveşte ca o mănuşă: “Vânzător de ziare”! A nu se confunda cu domnul vânzător de la tarabe, nu, corect este persoană care scrie pentru a vinde ziarul. Cantitatea în detrimentul calităţii.

.

Aspectul literar, povestirea şi frumuseţea cuvintelor dispare pe zi ce trece, mai toţi se feresc de “poveşti adormitoare”, căci e drept, cine le mai citeşte? A fi gazetar în schimb, este dificil. În primă instanţă ai nevoie de un fundament solid, cultură generală şi puţine “chiuluri de la şcoală”, de asemenea, trebvuie să fi văzut cel puţin o dată interiorul unui biblioteci şi să fi citit mai mult decât reviste de tarabă, sau dulceţuri gen Sandra Brown. Talentul şi îndemânarea nu se moşteneşte, el se cultivă încă de la şcoală, şi nu de profesori ci de dascăli, mai apoi de cărţi, de cuvinte meşteşugite cu pricepere, de o cultură generală, de viziune şi talent. Talentul ţi-l creezi singur, căci având la dispoziţie toate cele pomenite adineaori, este simplu.

.

A te forma ca şi gazetar nu exclude şi profesia de jurnalist, ele se combină cu succes, dar când te formezi ca jurnalist, este greu să devii gazetar.

.

Poate că acest articol, sau “post” cum doriţi să îl consideraţi, nu are nici savoarea cuvenită, nici urmă de”noimă”, nici “explozia” necesară pentru a atrage mii de cititori sau doar cuvinte de laudă, este doar un regret exprimat. Avem din păcate din ce în ce mai putiţi gazetari sportivi. Jurnalişti cât cuprinde, în definitiv toţi suntem jurnalişti, 22 de milioane, fiecare trasmitem mai departe informaţii, ştiri şi opinii culese zi de zi. În schimb, gazetari? Ioan Chirilă (Fie-i ţărâna uşoară), Crisian Ţopescu, Ovidiu Ioaniţoaia…persoane care plasticizează informaţia. Nu discutăm aici de stil, astfel încât vă rog să evităm criticile la adresa unuia sau altuia sunt doar exemple de oameni care fac şi altceva în afară de jurnalism. Repet, nu este obligatoriu să fim de acord cu ideile exprimate de dânşii, ci doar să savurăm frumuseţea cuvintelor. Din păcate i-am putut enumera pe degetele de la o mână. Din păcate!

.

“Îndobitocirea” continuă a cititorului (iertată să îmi fie expresia), formarea lui pe un anumit canon de informaţie, bombardarea acestuia cu sute de informaţii pe minut, nu duce decât la crearea omului nedependent de cultură, de citit sau gândit, acestuia fiindu-i suficientă ştirea gen “crawl”.

.

Gazetărie este savuroasă, jurnalismul este periculos.

.

Ne mai întrebăm de ce copii nu mai citesc, nu mai fac “compunerile de altă dată” la şcoală, de ce bibliotecile sunt pustii? Păi mai avem nevoie de aşa ceva? Mai avem nevoie de o anume cultură generală pentru a putea dezluşi subînţelesurile unui articol sau a savura cuvintele meşteşugite a unui “nea Vanea inventând o cronică a unui meci nejucat încă”? Nu! Avem nevoie de periculos de puţin pentru a “procesa” astăzi: trebuie doar să ştim citi!

.

Personal prefer să “scriu ca profesionist articole într-o gazetă” decât să “vând ziare“. A nu se înţelege că mă consider profesionist. nu, mă consider amator ce tânjeşte să devină gazetar. Nuanţa este alta!

.

Chefere

ALTE FORME TIMPURII ALE FOTBALULUI

Fiecare civilizaţie a deţinut un anume tip joc cu “balonul”, multe dintre ele având în comun modul de a lovi mingea, asemănător celui din fotbalul modern. Acestea s-au jucat de-a lungul unor perioade de timp variabile, originile lor fiind greu de stabilit pentru fiecare în parte. În prezent nimeni nu cunoaşte cu exactitate acest lucru. Unele dintre cele mai interesante astfel de jocuri am să vi le prezint începând cu acest episod, continuând şi în cele viitoare.

.

AMERINDIENII ŞI „PASUCKUAKOHOWOG”

Aproape imposibil de rostit, limba având probleme serioase în a-l pronunţa, cuvântul „Pasuckaukohowog” se traduce liber „…ei s-au adunat pentru a juca mingea cu piciorul”!

.

În ciuda faptului că nu se cunosc prea multe detalii despre acest joc, relatările ne arată totuşi că indienii nativi americani (n.b. – americanii indigeni sau „amerindienii”) (foto 1) jucau fotbal sau „Pasuckaukohowog” aproximativ din jurul anului 1620. Este, de asemenea, foarte probabil ca ei să fi jucat acest joc cu mult timp înainte.

(Foto 1 - amerindian)

.

Acest joc nu erau tocmai „amical” ci incredibil de violent, uneori fiind jucat asemeni unui război! Se întâmpla destul de des ca jucătorii să se retragă în timpul jocului de pe teren cu fracturi sau alte răni grave. Defapt, jocul era mai degrabă un mic război, echipele putând avea până la 500 de jucători în fiecare parte! De asemenea, se pare că şi femeile jucau acest joc cu aceeaşi ardoare, dar separat, într-o veritabilă partidă de “fotbal feminin” (foto 2). Vă imaginaţi că în nici un caz nu se putea numi fotbal un „joc” unde 1000 de oameni se luptau, la propriu, pentru o minge (foto 3)!

.

(Foto 2 – pictură reprezentând Pasuckaukohowog dedicat exclusiv femeilor)

.

(Foto 3 - pictură reprezentând Pasuckaukohowog - observaţi numărul foarte mare de jucători implicaţi într-un joc ce seamănă cu o veritabilă scenă de război)

.

Jucătorii ajunseseră să perceapă natura violentă a jocului, astfel că pentru a evita ulterioarele „răzbunări” sau „pedepse” din partea „victimelor” se deghizau pictându-se cu multă vopsea, adeseori şi cu ornamente. Reguli ale acestui joc nu le cunoaştem în detaliu, nici nu putem afirma dacă au fost foarte stricte sau dimpotrivă (de vreme ce era permisă violenţa de orice natură), dar ce anume cunoaştem cu certitudine, este faptul că suprafaţa de joc avea dimensiuni impresionante: 1600 m lungime, cu porţi la ambele capete! Jocul putea dura chiar ore întregi, de cele mai multe ori fiind prelungit şi a doua zi. La sfârşitul meciului cele două echipe se întâlneau pentru o sărbătoare comună de celebrare (n.b. - aici aveau mare nevoie de acea deghizare din timpul partidei!).

.

În episodul viitor vom descoperi amănunte foarte interesante despre eschimoşi şi „fotbalul” lor! Aşadar, episodul viitor: ISTORIA FOTBALULUI (VII): ESCHIMOŞII ŞI „AQSAQTUK”!

.

(Surse footballnetwork.org, historicalkits.co.uk, en.wikipedia.org, elrivalinterior.com, The Encylopedia of British Football)

.

Chefere

Pe hârtie Steaua Bucureşti - Sevilla: 0-2! În teren, Steaua nu a avut decât un singur fotbalist: Zapata! Şi încă ce fotbalist! Cu două clase peste toţi jucătorii de la Steaua, Zapata a limitat proporţiile scorului…a câta oara? “Trăiască Zapata! Trăiască Regele!”

.

Întrebarea firească este “ce caută Zapata la Steaua?”, sau mai degrabă “ce caută restul jucătorilor la Steaua?” În aceeaşi măsură este îndreptăţită şi întrebarea “ce caută Gigi Becali la Steaua”? Din nefericire pentru echipa bucureşteană, la club nu există nicio persoană capabilă să înţeleagă ce se petrece acolo, sau nu se doreşte. Speranţa că Adrian Ilie va reprezenta bruma de luciditate de la club a dispărut la fel de repede precum a şi apărut. În momentul în care pretinzi că manageriezi o astfel de echipă eşti nevoit în primul rând să accepţi realitatea, să accepţi dezastrul pentru a putea repara sau reconstrui. Dar atât timp cât nu consideri că există vreo problemă şi te minţi singur cu îndemnuri la luptă, ce par mai degrabă desprinse din romanele lui Camil Petrescu decât din realitate, nu poţi construi nimic!

.

Steaua trebuie să accepte că acest sezon este complet ratat. Iar asta pentru a avea puterea şi liniştea necesară pentru a reconstrui echipa ce speria odinioară Europa. Reconstrucţia nu se face peste noapte, Becali nu are de unde să cumpere “inelul lui Arabela”, căci el nu există. Un transfer la “cârpeală”, un alt jucător ridiculizat de “diplomaţia” lui Gigi şi poate un antrenor adus în grabă nu va rezolva nimic. Majoritatea celor care mimează fotbalul la Steaua trebuie să dispară, iar Gigi, dacă tot “se dă mare patron” trebuie să bage mâna în buzunare până la coate! Fără mentalitatea de învingător a steliştilor şi dorinţa acestora de a juca măcar de plăcere, Steaua orbecăie doar printre stelele Ligii Campionilor fără a înţelege ce se petrece în jur! “Steaua a murit! Regele a murit!”

.

Concluzionând, dacă în pauza de iarnă Steaua îşi schimbă “rotiţele” ruginite şi obosite, dintr-un oţel de proastă calitate şi le înlocuieşte cu altele noi, poate va avea şansa ca în timpul returului din Liga I-îi să redevină echipă adevărata! Asta doar în cazul în care cei obişnuiţi mai mereu “sus” îşi vor accepta şi asuma în sfârşit locul în clasament! Este singura şansă pentru trezire!

.

Mai mult decât atât nu merită analizat şi discutat, toate s-au spus, toate s-au auzit, fanii Stelei ajungând deja să îşi smulgă părul din cap! La propriu! “Steaua a murit, trăiască Zapata! Regele a murit, trăiască regele!”

.

Chefere

A încerca să delimitezi clar începuturile jocului Harpastum este foarte dificil astăzi, totuşi putem estima că, la puţin timp după ce romanii au cucerit Grecia în 146 BC, aceştia au descoperit cele două jocuri greceşti asemenătoare „Episkyro” şi „Harpastron” (n.b. – am analizat aceste jocuri în episodul trecut: “ISTORIA FOTBALULUI (IV): GRECII ŞI JOCURILE LOR”).

.

„Harpastum” a fost la început un joc asemănător rugby-ului (n.b. – se puteau utiliza atât măinile căt şi picioarele) fiind folosit de către Iulius Cezar şi generalii lui ca o formă de antrenament militar, pentru a imbunătăţi forma fizică a armatei romane (Foto 1).

.

(Foto 1 – soldaţi jucănd „Harpastum”)

.

„Harpastum” era cunoscut ca şi „jocul cu mingea mică”. Aceasta din cauza faptului că, pentru celelalte jocuri cu mingea (sau balonul) pe care romanii le practicau, foloseau mingi de dimensiuni mai mari. Mingea de „Harpastum” era confecţionată din bucăţi de piele cusută şi umplută cu resturi de burete natural sau cu blană de animale, având aproximativ 20 cm în diametru.

.

Din nefericire, se cunosc puţine amănunte despre regulile acestui joc, dar ştim cu certitudine că suprafaţa de joc era dreptunghiulară, având dimensiunile puţin mai reduse decât cele ale unui teren standard din zilele noastre. Numărul de jucători varia de la meci la meci, unele însemnări indicând partide desfăşurate cu sute de jucători de fiecare parte!

.

Modalitatea de a lovi mingea semăna cu cea din rugby iar jucătorii erau nevoiţi să treacă mingea peste o linie a echipei adverse pentru a înscrie (n.b. - fiecare echipă avea o linie la capătul terenului, asemănătoare buturilor de rugby) (Foto 2). „Harpastum” a fost un joc incredibil de rapid şi solicitant fizic, fiind de asemenea şi destul de violent iar „tackling-urile” erau permise (Foto 3). Din cauza naturii jocului, „Harpastum” se juca doar pe suprafeţe cu iarbă sau noroi de vreme ce era de aşteptat ca jucătorii să cadă mereu!!!

.

(Foto 2 – linia peste care trebuia trecută mingea la „Harpastum” era confecţionată adesea din ramuri de copac)

.

(Foto 3 – jocul era pe alocuri unul violent, jucătorii folosindu-şi forţa pentru a deposeda adversarul de minge)

.

În timpul marii expansiuni a Imperiului Roman, „Harpastum” a călătorit o dată cu romanii în aproape toate ţările din Europa, devenind în mai toate cazurile destul de popular în rândurile comunităţilor noi cucerite. Încetul cu încetul a început să se asemene mai mult de fotbal, ca joc, decât de rugby. Din acest moment, romanii au fost cei responsabili cu introducerea fotbalului în alte teritorii şi ţări de pe glob, în mod deosebit în Marea Britanie, unde jocul s-a dezvoltat în ceea ce numim astazi fotbal! Se pare deci, că am descoperit rădăcinile fotbalului modern, dar vom analiza şi alte forme timpurii al jocului de fotbal începând cu episodul următor: ISTORIA FOTBALULUI (VI): ALTE FORME TIMPURII ALE FOTBALULUI – AMERINDIENII ŞI „PASUCKUAKOHOWOG”!

.

(Surse www.footballnetwork.org, www.historicalkits.co.uk, en.wikipedia.org, The Encylopedia of British Football)

.

Chefere

Despre jocurile greceşti cu mingea şi influenţa acestora asupra fotbalului modern sunt cunoscute foarte puţine detalii. Cu toate acestea, din cele câteva informaţii existente reiese faptul că acest joc a început totuşi să fie practicat în Grecia începând cu anul 800 BC, numindu-se „Episkyro”.

.

Una dine regulile de bază ale acestui joc era ca folosirea mâinilor era permisă, lucru care ne indică că respectivul joc se aseamănă mai degrabă cu rugby-ul modern decât cu fotbalul. Cu toate astea, multe din caracteristicile jocului sunt similare cu cele ale fotbalului, în special caracteristicile şi dimensiunile terenului (n.b. - suprafaţa pe care se juca era iarba, iar dimensiunile erau similare cu cele ale terenurilor de fotbal din zilele noastre) şi faptul că o echipă era formată din 12 jucători.

.

Un alt joc grecesc cu mingea, joc pe care mulţi l-au încoronat cu titlul de strămoş al fotbalului, era „Harpastron” (Foto). Ce trebuie însă menţionat, este faptul că traducerea cuvântului „Harpastron” din greacă etse „jocul mingii cu mâna” sau „handbal” şi nicidecum fotbal. Curioos este astfel, că grecii se foloseau doar de mâini la jocurile cu mingea, neexistând până în prezent nicio însemnare că aceştia ar fi lovit vreodată balonul cu piciorul.

.

(Foto: Sculptură reprezentând jocul „Harpastron”)

.

De vreme ce grecii erau cei mai mari intelectuali ai timpurilor lor, este greu de crezut că ar fi făcut o eroare când au dat numele acestui sport. Din acest motiv, vom considera „Harpastron” şi „Episkyro” jocuri mai apropiate de rugby decât de fotbal.

.

Dar, cea mai mare contribuţie indirectă adusă de greci la fotbalul modern, este faptul că romanii, după ce au adus pacea în Grecia cucerind-o în anul 146 B.C., au preluat de la aceştia jocurile „Harpastron” şi „Episkyro”, combinarea lor dând naştere jocului numit „Harpastum”. Aceştia au adăugat jocului poate cel mai important element: lovirea balonului cu piciorul. Astfel, jocul roman „Harpastum” este considerat de mulţi ca fiind adevăratul strămoş al fotbalului modern. Dacă intr-adevăr această afirmaţie este valabilă, vom afla în episodul următor: ISTORIA FOTBALULUI (V): ROMANII ŞI “HARPASTRUM”.

.

(Surse www.footballnetwork.org, www.historicalkits.co.uk, en.wikipedia.org, The Encylopedia of British Football)

.

Chefere

Legenda spune că, la foarte puţin timp după chinezi, japonezii au început să joace la rândul lor un joc de fotbal numit „Kemari”. Însemnările oficiale indică că jocul „Kemari” a început să fie practicat cu câteva sute de ani mai târziu decât acest moment, dar cu certitudine au existat şi înainte variante ale acestui joc.

.

De fapt, dovezi scrise recent descoperite, atestă faptul că a existat chiar o partidă între jucătorii chinezi de “Tsu Chu” şi jucpătorii japonezi de “Kamari”, aproximativ în anul 50 AC. Evident că aceste însemnări schimbă dramatic datele referitoare la origini, find astfel prima partidă oficial recunoscută de fotbal!!!

.

„Kemari” a fost şi este, un joc cu principalul scop de a ţine mingea în aer (n.b. – asemănător stilului „Ţine-o în aer” prezentat în episodul trecut). Implică existenţa unei mingi, care era confecţionată din piele de caprioară, umplută cu rumeguş. Mingea avea aproximativ 20 cm în diametru (foto 1) şi era pasată între jucători.

.

(Foto 1: Replică a mingii uilizate pentru a juca „Kemari”)

.

Putea exista un număr variabil de jucători implicaţi (oricâţi între 2 şi 12 jucători) iar jocul nu era unul de competiţie, ci mai degrabă o „experienţă de demnitate şi ceremonie” care necesita un nivel ridicat de iscusinţă .

.

Nu exista niciun „tackling” sau vreo înverşunare pentru a câştiga mingea, asemeni fotbalului actual, aceasta fiind pasată de la jucător la jucător în aer. Mingea era atinsă doar cu piciorul, iar o dată ajunsă la un jucător, acesta avea dreptul să o lovească în aer de atâtea ori cât considera de cuviinţă pentru a reuşi să o controleze, apoi o pasa la un alt jucător.

.

În momentul în care un jucător primea mingea şi o controla, era obligat să strige „ariyaaa” de fiecare dată când o atingea. Când în cele din urmă mingea era pasată altui jucător, ultimul strigăt era „ari”! Prin urmare dacă erai un jucător de “Kemari” auzeai de exemplu „ariyaa, ariyaa, ariyaa, ari!” înainte să primeşti mingea înapoi!

.

Jocul „Kemari” se desfăşura pe o suprafaţă (numită „kikutsubo”) marcată doar de copaci. Aristocraţii obişnuiau chiar să planteze copaci în zone delimitate din gradinile lor, în aşa fel încît să aibă o astfel de suprafaţă de joc tot timpul la dispoziţie. Alţii în schimb creşteau astfel de “copăcei” în ghivece mobile, pentru a putea să marcheze terenul în funcţie de numărul de jucători. Erau folosiţi pentru acest marcaj de obicei patru feluri de copaci: un cireş, un măr, o salcie şi un pin (foto 2).

.

(Foto 2: Reprezentare a suprafeţei de joc pentru „Kemari” încadrată de cele patru tipuri de copaci.)

.

Doar sute de ani mai târziu de la inventarea jocului, japonezii au realizat un echipament pentru a fi purtat exclusiv la „Kemari”. Jocul a fost apoi, incredibil de popular între secolele X şi XVI.

.

Unii cercetători cred că şi însuşi Marco Polo (1254-1324) a descoperit „Kemari” şi l-a importat în Europa ca înaintaş al fotbalului. Problema o reprezintă faptul că la acea vreme fotbalul exista deja în Europa, astfel încât nu îl putem credita pe Marco Polo ca fiind cel care a descoperit fotbalul. Va trebui deci, să mai căutăm şi în episodul viitor: ISTORIA FOTBALULUI (IV): GRECII ŞI JOCURILE LOR.

.

(Surse www.footballnetwork.org, www.historicalkits.co.uk, en.wikipedia.org, The Encylopedia of British Football)

.

Chefere

Cu riscul de a propune spre dezbatere o teorie ce la prima vedere pare absurdă, şi a-mi atrage implicit comentariile de rigoare, vă propun totuşi să reflectăm asupra unei idei ce se regăseşte astazi tot mai mult în dezbaterile oamenilor de fotbal. Ba mai mult, unii dintre ei au susţinut această idee chiar înainte de meciul CFR-ului cu Famagusta din Cupa UEFA de pe teren propriu, căci despre acest subiect este vorba.

.

Prin urmare, vă reamintesc de acţiunea ratată a echipei ardelene din Cupa UEFA din acest sezon, când în urma unei prestaţii dubios de jalnice, nu ma sfiesc să recunosc, aceştia au primit nu mai puţin de trei goluri pe teren propriu ratând astfel calificarea.

.

În ciuda faptului că ardelenii păreau foarte dornici de performanţă, am impresia că declaraţiile lui preşedintelui Iuliu Mureşan, atât de pompoase înainte de partidă, au fost doar paravan pentru ce avea să se întâmple cu adevărat! De altfel, tot mai multe personaje din fotbalul românesc, oameni de fotbal, gazetari şi chiar preşedinţi de cluburi, se întreabă cum a fost posibil ca CFR Cluj să fie dominată atât de categoric de o cvasinecunoscută, jocul din turul cu Famagusta fiind de nerecunoscut, mai ales dacă îl comparăm cu cel practicat de CFR în partidele amicale ce au precedat această acţiune dar şi în cele din campionat de după. Teoria cu “accidentul nefericit” nu prea stă în picioare, diferenţa e prea mare şi de tactică, şi de aşezare a jucătorilor, de dorinţa a acestora, de tot ce doriţi. Multe dintre aceste persoane nu îşi pot explica acest lucru nici acum, unii punând încă acest insucces pe seama lipsei de experienţă, alţii ridicând problema unui noncombat tot mai des până şi în emisiuni televizate.

.

Departe de mine gândul de scuza “ruşinea” echipei clujene, deşi sunt un vechi şi înfocat suporter al acesteia, dar cu toate acestea, mă întreb dacă nu există posibilitatea ca “ceferiştii” să o fi dat în bară deliberat? În cazul în care conducerea CFR-ului, împreună cu jucătorii şi antrenorii, au ajuns la concluzia, logică de altfel, că nu pot ţine pasul în trei competiţii concomitent, Cupa UEFA, Cupa României şi campionat, e posibil să fi luat decizia strategică de a sacrifica Cupa UEFA în favoarea campionatului şi a cupei, unde, cel puţin până în prezent, putem spune că au dat lovitura. Nebuneasca teorie stă în picioare dacă ne gândim şi la faptul că, în timp ce Dinamo pierdea 8 puncte în campionat, Rapid la fel, Steaua de asemenea, fiind implicată şi în prezent în LC, CFR Cluj se concentra în campionat, jucând doar o partidă pe săptămână, timp suficient pentru pregăti-o foarte bine pe fiecare. Iar acest fapt este deja o certitudine, rezultatele sunt lesne de remarcat.

.

Personal am asistat “live” la partida cu Famagusta, iar după ce am observat aşezarea nefirească şi apatia clujenilor, greşelile lor copilăreşti în apărare şi buimăceala totală din teren, lucruri de altfel diametral opuse la ce demonstra CFR-ul înainte de partidă şi ce a demostrat după, am început să am dubii serioase încă de atunci, vis-a-vis de acea partidă. A fost oarecum prea evident pentru mine. Cât despre faptul că oficialii clujeni nu recunosc acest lucru … este evident şi de din ce cauză nu o fac: ar însemna o declaraţie publică prin care ar recunoaşte non-combatul, lucru aspru pedepsit de atât de legile UEFA cât şi de cele ale FRF. Acea declaraţie, “mergem în vacanţă în Cipru”, a lui Iuliu Mureşan pare acoperirea perfectă.

.

În cazul în care este o teorie dovedită, putem afirma că strategia celor de la Cluj a funcţionat perfect! Rezultatul? Cu o stategie bună şi benefică, CFR e un lider detaşat ce şi-a asumat acestă “ruşine” din Cupa UEFA, preţ corect şi meritat plătit pentru a fi acum în ipostaza de campioană de toamnă!

.

Chefere

TGV-ul ceferist 1907 nu a oprit nici în Vaslui Gară, cu toate că pe peron aşteptau cuminte îndeajuns de multă lume pentru ca acesta sa oprească.

.

Spre deosebire de alte „staţii” prin care a trecut salutând din mers, de această dată „super trenul” a rulat cu viteză redusă la Vaslui, prudent, pentru a nu deraia. Condus de un „şef de locomotivă” priceput, trenul clujean s-a strecurat agale, dar sigur, printre pasageri care priveau agale nedumeriţi, asemeni vaselor de mare tonaj prin strâmtoarea Magellan.

.

Nici de această dată TGV-ul CFR 1907 CLUJ nu a oprit în gară. Pe semne că moldovenii mai au de aşteptat pentru o plimbare cu acest tren, însă, pentru ca lucrurile să îşi urmeze cursul firec, primul pas ar fi construirea unei „gări” pe măsură.

.

Trenul clujean nu a semănat astăzi cu un tren super vitezist, dar a stat bine pe şine, părăsind Vasluiul cu toată disperarea şi tam-tam-ul lăsate în urmă. Lider absolut, „locomotiva vişinie” nu dă semne că ar intenţiona să oprească în vreo gară decât în cea de domiciliu şi doar pentru realimentare.

.

Revenind, putem spune că ceferiştii clujeni au aplicat cu precizie lecţia predată de „Fălcos”: stai la „cutie”, loveşte fulgerător atunci când nu se aşteaptă nimeni, păstrează rezultatul! Pragmatică şi realistă pentru un joc în deplasare cu astfel de miză, trupa lui Andonea luat cele trei puncte pe merit, mai ales prin prisma maturităţii şi a jocului colectiv dovedite.

.

Dacă încă cineva mai aşteaptă o anume confirmare de la CFR, riscă să adoarmă în propria-i contemplare în timp ce TGV-ul trece pe lângă el.

.

Chefere

.

Chinezii sunt creditaţi cu cea mai veche formă a jocului de fotbal, recunoscută de majoritatea istoricilor ca datând aproximativ din perioada 255 - 206 BC. Cu toate astea, precum am menţionat şi în episodul anterior, există un număr de opinii diferite vis-s-vis de aceste date, unele dintre aceste păreri mergând chiar până la a data acest joc în China cu anul 5000 BC, lucru uimitor dacă este verificat!

.

Jocul se numea „Tsu Chu” (cunoscut uneori ca şi „cuju”), iar însemnările menţionau acest joc în manualele militare datând din timpul dinastiei Tsin (anii 255 - 206 BC). „Tsu Chu” a fost parte a unui program de educare fizică (n.b. – asemănătoare cu „Educaţia Fizică” din şcolile româneşti) folosit pentru a antrena soldaţii la acea vreme. Jocul a fost practicat cu destulă popularitate şi în perioada imediat următoare, a dinastiei Han (206 BC - 220 CE).

.

(Foto 1: desen reprezentând jocul „Tsu Chu”)

.

„Tsu Chu” înseamnă literalmente fotbal, de vreme ce „tsu” poate fi tradus ca „lovirea balonului cu piciorul” iar „chu” ca şi „o minge din piele împăiată”, termeni îndeajuns de specifici pentru vârsta lor, peste 2000 de ani (Foto 1).

.

Jocul era incredibil de greu de jucat, mingea trebuia introdusă într-o gaură cu diametrul de aprovimativ 30-40 cm, aflată într-o plasă întinsă între două buturi din bambus ce aveau o înălţime de aproximativ 9,14 m!

Pentru a înscrie mingea trebuia să treacă prin această gaură din plasă, acest lucru însemnând că jucătorii erau într-adevăr foarte talentaţi, fiind consideraţi artişti sau virtuoşi ai acestui joc, asta şi datorită faptului că nu aveau voie să se foloseacă de mâini, ci doar de picioare. „Tsu Chu” se juca în timpul sărbătorilor de celebrare a zilei de naştere a împăratului, probabil acest lucru reprezentând primele manifestări publice a jocului de fotbal.

.

Manualul milităresc al dinastiei Han, menţiona „zuqui” (minge de fotbal) ca şi echipament necesar pentru a juca „Tsu Chu”. „Zuqui” avea dimensiunile unei mingi de volei din zilele noastre şi era confecţionată din bucăţi de piele prelucrată şi „împăiată” cu blană de animal.

.

Legendele chinezeşti îl desemnează pe Liu Bang (n.b. – fondatorul dinastiei Han) ca fiind un suporter înrăit al acestui joc. Legenda mai spune că, după ce tatăl acestuia s-a mutat cu alături de el din satul unde locuia în palatul imperial, acesta suferea efectiv că nu mai putea juca „Tsu Chu”. Astfel, fiul său, împăratul, a construit un teren de joc special lângă palat şi a invitat un număr de jucători talentaţi din oraşul natal pentru a juca aici. Prin urmare, „Tsu Chu” s-a impus cu adevărat în timpul dinastiei Han.

.

Un alt împărat al aceleaşi dinastii han, Wudi (156-87 BC) a fost de asemenea un fan infocat al acestui joc. Acesta după ce a cucerit Asia centrală, a ordonat ca toţi jucătorii buni de „Tsu Chu” să fie mutaţi în capitală pentru a-i putea urmări jucând. Împăratul Wudi pierdea şi mai mult de o zi o dată pentru a vedea acest joc, de multe ori nu se putea abţine şi întra în una dintre echipe jucand la rându-i „Tsu Chu” (Foto 2)!

.

(Foto 1: statuietă reprezentîndu-l pe împărat cu mingea de „Tsu Chu”)

.

Pe lângă deja celebrul „Tsu Chu”, mai există şi alte consemnări a unor jocuri, sau stiluri ale aceluiaşi joc cu mingea, asemănătoare.

.

Stilul „Cinci de o parte” (n.b. – probabil reprezenta numărul de jucători dintr-o echipă), implica existenţa unui teren dreptunghiular cu ziduri împrejur în care existau 12 găuri, 6 de fiecare parte. Fiecare gaură era apărată de un portar, existând astfel, pe lângă echipele din teren, 12 portari! Jocul, evident, era atât de greu de jucat încât echipa care înscria prima era declarată învingătoare!

.

”Ţine-o în aer” a fost un stil de joc în care singurul scop este de a ţine mingea în aer.

.

Stilul „Gladiator” a fost parte a pregătirii militare, în care un jucător era atacat de alţi 3-4 jucători în timp ce încerca să ţină mingea în aer şi să înscrie prin acea gaură din plasă!

.

În timpul dinastiei Tang (618-907) o minge goală pe dinauntru şi umplută cu aer a luat locul celei împăiate. După această schimbare jocul cu mingea a devenit popular chiar şi printre femei!!!

.

„Tsu Chu” a devenit incredibil de popular în toate păturile societăţii, de la aristocraţi la oamenii simplii şi a rămas aşa până în timpurile dinastiei Qing (1644 - 1911) când practic a fost înlocuit de fotbalul vestic.

.

În timp ce a fost considerat de mulţi drept înaintaşul fotbalului modern, „Tsu Chu” nu a avut influenţă directă asupra jocului de fotbal în forma care îl cunoaştem noi astăzi. Probabil ar trebui să cautăm alte origini ale fotbalului actual, lucru pe care îl vom face şi în episodul următor: ISTORIA FOTBALULUI: JAPONEZII ŞI „KEMARI” (III)

.

(Surse www.footballnetwork.org, www.historicalkits.co.uk, en.wikipedia.org, The Encylopedia of British Football)

.

Chefere

.

Dragii mei, depăşind perdeaua aşternută în faţa ochilor, ecran uriaş pe care se derulează, asemeni unui film mut, imagini în mişcare cu personaje alergând bezmetic după un balon, cu oameni care îşi agită sufletul fluturând imense steaguri, artişti care jonglează precum la circ, personaje care trâmbiţă, se agită, aruncă “prosoape” şi bani, construcţii impresionante ovale, rotunde sau chiar dreptunghiulare, gazete care aruncă în aer precum confeti orice mişcare, clipit şi răfuială, culori nemaivăzute, combinaţii încântătoare şi implacabilul verde al ierbii atent îngrijite, depăşind deci toate acestea, am hotărât ca acest umil articol să fie primul dintr-o serie, curajoasă ce-i drept, de istorie a fotbalului.

.

Bucuria unui sport incredibil de vechi şi popular trebuie înţeleasă şi altfel decât pe stadion, în faţa imaginilor în mişcare de pe ”sticla de acasă”, trebuie cunoscută, apreciată şi ţinută în suflet.

.

Nu îmi propun nicidecum să reinventez roata, istoria a fost aşternută deja pe hârtie, iar volume de enciclopedii umplu rafturile bibliotecilor de pretutindeni. Doresc însă ca cei ce vor citi aceste mini-seriale de istorie să înţeleagă că această „bucurie de sport” trebuie respectată, nicidecum batjocorită prin violenţă de orice fel. Mi-aş dori ca cei ce vor citi să îşi amintească aceste rânduri când vor păşi din nou pe stadion şi se să se gândească de două ori înainte să mai prolifereze cuvinte urâte, injurioaseă, să mai lovească în mândria celorlalţi suporteri, să promoveze şi întreţină volenţa.

.

Nu îmi propun decât să reamintesc cum şi de ce a fost inventat acest joc, cum s-a dezvoltat şi ce reprezintă astăzi. Sub nicio formă nu este un câmp de bătălie şi violenţă, ci un colţ de rai unde venim să ne bucurăm sufletele, să ne încântăm ochii.

.

Aşadar, primul episod din această serie are ca subiect originile fotbalului.

.

.

ORIGINILE FOTBALULUI (I)

.

(Colaj foto: jocul cu mingea din cele mai vechi timpuri)

.

Origini ale fotbalului pot fi găsite în toate colţurile globului pământesc. De-a lungul istoriei toate civilizaţiile au avut jocuri cu balonul rotund, multe dintre acestea putând fi considerate premergătoarele jocului modern de astăzi, joc care s-a născut oficial în Anglia în secolul al XIX-lea.

.

Jocuri cu mingea au avut loc prima dată în Egipt, înainte de anul 1800 BC. Cu toate acestea sunt voci care pretind că astfel de jocuri s-au consemnat chiar mai devreme de atât în China antică, probabil mai devreme de 2500 BC.

.

Există pe de altă parte atestări a acestor jocuri din Egipt, legate de ritualurile de fertilitate şi ceremoniile religioase. Aceste jocuri implicau un număr mare de persoane, consemnările indicând, curios lucru, că acestea erau uneori folosite ca exerciţiu pentru cultivarea pământurilor.

.

Pe lângă egipteni şi grecii, romanii şi chinezii (ca şi alţii de altfel – de exemplu „sălbaticele ceremonii fotbalistice” ale vikingilor sau celţilor sau “Tlatchi-ul” continentului sud american) au jucat cu toţii „partide de fotbal”, care pot fi considerate rădăcinile fotbalului modern de astăzi.

.

În timpurile relativ recente, jocul cu mingea a fost înterzis de exemplu în perioada medievală din Anglia, regele aceteia, Edward, oprind aceste manifestări din pricina faptului că distrăgeau atenţia soldaţilor de la pregătirile de război contra Franţei.

.

Popularitatea incredibilă a acestui sport s-a dezvoltat în clasa de mijloc a societăţii, acesta fiind jucat mai mereu de oameni simpli, ţărani, servitori, fermieri şi ajutoare care deserveau această clasă. De exemplu, în Anglia, când acest „sport” (n.b. – încă nu era considerat un sport ci mai degrabă o acţiune populară) a început să reprezinte un subiect de sine stătător care domina discuţiile la acea vreme, fotbalul a devenit tot mai atractiv şi mai iubit în clasa de mijloc a societăţii şi a nobilimii chiar.

.

Ulterior, „cluburi de fotbal” au crescut în apropierea universităţilor din Anglia sau a şcolilor publice, fapt ce a condus în final la formarea Asociaţiei Londoneze de Fotbal care a oficializat primul set de reguli a jocului în anul 1863.

.

.

Episodul viitor: ISTORIA FOTBALULUI: CHINEZII ŞI AL LOR „TSU CHU” (II)

.

(Surse www.footballnetwork.org, www.historicalkits.co.uk, en.wikipedia.org, The Encylopedia of British Football)

.

Chefere