.

Continuarea episodului ISTORIA FOTBALULUI (XXX): F.C. BARCELONA - Partea a III-a.

.

Câştigarea campionatelor ligii în sezoanele 1958-1959 (foto 1) şi 1959-1960 şi de asemena „Fairs Cup” (n.b. – Cupa Oraşelor Târguri, precursoarea Cupei UEFA) în sezoanele 1957-1958 şi 1959-1960 (foto 2) au fost în mare măsură „opera” legendarului antrenor Helenio Herrera, care a avut sub comanda sa o multitudine de jucători foarte talentaţi cum ar fi: Kocsis, Czibor, Evaristo, Kubala, Eulogio Martínez, Suárez, Villaverde, Olivella, Gensana, Segarra, Gracia, Vergés sau Tejada. Dar adevărata constelaţie de staruri nu a continuat şi în anii ’60. Finala Cupei Europene la Berna în anul 1961 (foto 3) a anunţat perioada dezamăgitoare ce a urmat, singurele rezultate notabile fiind doar titlurile câştigate de Barca în anii 1963 şi 1968 prin câştigarea cupei şi în anul 1966 a Cupei Oraşelor Târguri.

.

(Foto 1 – F.C. Barcelona în sezonul 1958-1959)

.

(Foto 2 – Câştigarea Cupei Oraşelor Târguri, în sezonul 1959-1960. Segarra ridică trofeul sub privirile antrenorului Helenoi Herrera, în stânga imaginii)

.

(Foto 3 – aspecte din finala pierdută de Barca în anul 1961 la Berna – mingea trimisă de jucătorii catalane a lovit bara la una din acţiunile de atac a acestora).

.

Semnarea contractelor cu jucători străini a ajuns să fie o problemă foarte cotroversată încă de la afacerea di Stefano din anul 1953. În anii ’70, Barca a avut mult de suferit din cauza naturii despotice a autorităţilor, cum ar fi în cazul determinării statutului stranierilor cu părinţi spanioli. Cu toate acestea, „unda verde” a fost dată în cazul lui Cruyff pentru a se alătura clubului catalan, acesta făcându-şi debutul la data de 28 octombrie 1973. Olandezul a creat un impact imediat la Barca atacând titlul ligii. Cea mai memorabilă noapte a reprezentat-o acel emfatic 5-0 contra celor de la Real Madrid, Barca evoluând pe teren cu un cvintet de atac incredibil: Rexach, Asensi, Cruyff, Sotil şi Marcial (foto 4).

.

(Foto 4 – Aspecte din timpul memorabilei partide contra lui Real Madrid, scor 5-0 în favoarea catalanilor, anul 1973)

.

Cruyff (foto 5) a fost unul din jucătorii de nouă generaţie, un lider înnăscut pe teren şi în afara lui cu o atracţie uriaşă la media.

.

(Foto 5 – gol înscris de Cruyff în anul debutului său la Barca)

.

Identitatea socială a clubului şi-a atins apogeul în sezonul 1973-1974 care a coincis cu cea de-a 75-a aniversare a clubului în toamna lui 1974. Cu un poster de avangardă, conceput de pictorul Joan Miro, celebrarea a fost o demonstrare cât se poate de evidentă a ceea ce însemna Barca la acea vreme pentru oamni, implicând participarea multor artişti, scriitori, muzicieni şi a altor figuri, reprezentând cel mai dinamic aspect al societăţii catalane. Odată cu această aniversare, s-a compus si cântecul „Cant del Barca”, fiind interpretat de corul „Sant Jordi”, devenind totodată şi imnul oficial al clubului.

.

(Apăsaţi pe imagine pentru a asculta imnul Barcei „Cant del Barca”)

.

A 75-a aniversare a demonstrat cât se poate de clar potenţialul uriaş al clubului şi influenţa acestuia asupra societăţii catalane, într-o perioadă când civilii erau puternic afectaţi de condiţiile politice impuse de dictatura lui Franco. Instaurarea democraţiei nu doar că a condus la schimbări majore la nivel politic înţară, dar în aceeaşi măsură a schimbat şi sportul alături de celelalte aspecte ale societăţii. Cluburile aveau să fie conduse democratic, în aceeaşi măsură cu federaţiile sub auspiciile unei guvernări democratice în Spania în ansamblu, şi în autoguvernata regiune Catalonia.

.

În perioada de tranziţie spre democraţie, clubul a fost condus de preşedintele Agusti Montal, iar la primele alegeri democratice, membrii activi şi-au ales un preşedinte care s-a bucurat de cea mai mare longevitate în această funcţie din toată istoria clubului, Josep Lluis Nunez (foto 6).

.

(Foto 6 – Josep Lluis Nunez, preşedintele lui FC Barcelona între anii 1978 – 2000)

.

Fotbalul a suferit schimbări majore, acest fapt fiind uşor de observat. Contractarea jucătorilor străini s-a amplificat. Din punct de vedere economic, sportul a explodat, în principal datorită aşa numitelor „venituri atipice”, ce includeau drepturi de televiziune, cu atât mai mult cu cât trei mari televiziuni spaniole s-au implicat direct în acestă afacere.

.

Clubul catalan însă, se orientase spre o altă direcţie, fiind nevoie de trecerea a unui deceniu pentru câştigarea unui nou titlu al ligii, succedat fiin apoi, de cel mai râvnit trofeu al momentului, Cupa Europeană. De asemena, după acest moment, au urmat alte titluri ale ligii spaniole, consecutiv adjudecate de către, deja, „echipa de vis”.

.

1979 a fost un an foarte important pentru Barca, clubul intrând pentru prima dată în istoria sa în posesia „Cupei Cupelor” la Basle (foto 7). Dar nu doar victoria respectivă a impresionat, dar şi incredibila prezenţa a 30.000 de suporteri catalani la o finală de cupă europeană, cea mai mare desfăşurare de de forţe în numele culorilor clubului şi a regiunii Catalonia din toată istoria. Urmarea a reprezentat-o manifestările fără precedent de pe străzile Barcelonei, dar şi a altor oraşe catalane. Barca avea de altfel să îşi adjudece Cupa Cupelor şi în anii 1982 şi 1989.

.

(Foto 7 - Prezenţa a 30.000 de suporteri catalani la o finala de la Basle din anul 1979)

.

În tot acest timp, clubul nu s-a oprit din dezvoltare, dimpotrivă, în 1974 acesta a ajuns la un număr de 66.000 de membrii activi, apoi în anul 1978 la 77.000, apogeul fiind atins în anul 1986 cu 102.000 membrii activi, urmând ca în anulş 1992, numărul celor înregistraţi să fie de 98.000. De asemenea, în anul 1979 existau oficial 96 de cluburi ale suporterilor, numărul acestora crescând la impresionanta cifră de 700 în anul 1998.

.

Datorită acestei dezvoltări rapide, în anul 1982, capacitatea stadionului s-a mărit, an în care s-a construit si „Miniestadi” (foto 8).

.

(Foto 8 - Inaugurat la data de 23 septembrie 1982, „Miniestadi” este un stadion folosit de echipa de rezerbve a Barcei)

.

Perioada care a urmat a fost mai puţin strălucită, echipa neadjudecându-şi nici un trofeu până în sezonul 1984-1985 când Barca ţi-a asigurat matematic trofeul de campion al ligii spaniole, cu patru runde înainte de final. Emoţia momentului a fost perfect descrisă de comentatorul TV Joaquim Puyal prin celebra exclamaţie „Urruti, te iubesc!”, cuvinte cuprinse ulterior în folclorul clubului (foto 9). Echipa din acel an ave înregimentaţi jucători de o mare valoarfe, cum ar fi: Julio Alberto, Archibald, Schuster şi căpitanul Alexanco.

.

(Foto 9 – Apărarea penaltyului de către Urruti în meciul de la Valladolid, în sezonul 1984-1985, fapt ce a adus Barcei titlul, cu patru runde înainte de final)

.

Dezamăgirea a lovit din nou Barca în anul 1986, când echipa a pierdut finala Cupei Europene la Sevilla. Iar pentru ca tabloul să fie complet, problemele s-au intensificat în momentul apariţiei abominabilului „Hesperia Mutiny” (n.b. – o acţiune de revoltă a jucătorilor împotriva conducerii, ce a preluat denumirea hotelului unde a avut loc reuniunea echipei. Această acţiune s-a încheiat cu concedierea în masă a jucătorilor, singurul care a scăpat de această pedeapsă fiind portarul Andoni Zubizarreta). Directorii urmăreau să gasească o cale de a schimba modul de conducere a clubului, iar schimbarea a venit odată cu Johan Cruyff, care avea o nouă şi cu totul diferită filisofie asupra jocului de fotbal, prima decizie fiind aceea de a reface echipa în timp record. Ceea ce a creat Cruyff a fost o echipă puternică, cu o nouă mentalitate de învingători, echipă ce avea să fie cunoscută drept „Echipa de vis”, cu un parcurs fulminant, adunând sucese după succese între anii 1991-1994 şi culminând prin câştigarea pentru prima dată în istoria clubului „Cupa Europeană” (n.b. – Competiţia „Cupa Europeană” era premiată cu premiul „Cupa Campionilor Europeni, fiind cunoscută aastăzi sub numele de UEFA Champions League).

.

Episodul următor: ISTORIA FOTBALULUI (XXXII): F.C. BARCELONA - Partea a V-a.

.

Toate episoadele din ISTORIA FOTBALULUI publicate pe mysport.ro le puteţi parcurge accesând legăturile de mai jos:

Episodul I: ORIGINI, Episodul II: CHINEZII ŞI AL LOR „TSU CHU”, Episodul III: JAPONEZII ŞI “KEMARI”, Episodul IV: GRECII ŞI JOCURILE LOR, Episodul V: ROMANII ŞI “HARPASTUM”, Episodul VI: AMERINDIENII ŞI “PASUCKUAKOHOWOG”
Episodul VII: ESCHIMOŞII ŞI “AQSAQTUK”, Episodul VIII: AZTECII ŞI “TLACHTLI”!, Episodul IX: ITALIENII ŞI „CALCIO”!, Episodul X: FRANCEZII ŞI „CHOULE” SAU „SOULE”!, Episodul XI: „FOOTBALL-ul” ÎN ANGLIA – Partea I!, Episodul XII: „FOOTBALL-ul” ÎN ANGLIA – Partea a II-a!, Episodul XIII: „FOOTBALL-ul” ÎN ANGLIA – Partea a III-a!, Episodul XIV: „FOOTBALL-ul” ÎN ANGLIA – Partea a IV-a!, Episodul XV: „FOOTBALL-ul” ÎN ANGLIA – Partea a V-a!, Episodul XVI: „FOOTBALL-ul” ÎN ANGLIA – Partea a VI-a!, Episodul XVII: „FOOTBALL-ul” ÎN ANGLIA – Partea a VII-a!, Episodul XVIII: „FOOTBALL-ul” ÎN ANGLIA – Partea a VIII-a!,Episodul XIX: FIFA ŞI DEZVOLTAREA FOTBALULUI PE GLOB - Partea I!, Episodul XX: FIFA ŞI DEZVOLTAREA FOTBALULUI PE GLOB - Partea a II-a!, Episodul XXI: SHEFFIELD FC - CEL MAI VECHI CLUB DE FOTBAL DIN LUME - Partea I-îi!, Episodul XXII: SHEFFIELD FC - CEL MAI VECHI CLUB DE FOTBAL DIN LUME - Partea a II-a!, Episodul XXIII: ISTORIA LUI “SHEFFIELD WEDNESDAY FC” - Partea I-îi!, Episodul XXIV: ISTORIA LUI “SHEFFIELD WEDNESDAY FC” - Partea a II-a!, Episodul XXV: ISTORIA LUI “SHEFFIELD WEDNESDAY FC” - Partea a III-a!, Episodul XXVI: DEZASTRUL DE PE STADIONUL HEYSEL – Partea I-îi!, Episodul XXVII: DEZASTRUL DE PE STADIONUL HEYSEL – Partea a II-a!. Episodul XXVIII: FC. BARCELONA – Partea I-îi. Episodul XXIX: FC. BARCELONA – Partea a II-a. Episodul XXX: FC. BARCELONA – Partea a III-a

.

(Surse: spartacus.schoolnet.co.uk; footballnetwork.org; historicalkits.co.uk; ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org, The Encylopedia of British Footbal; „Jocul poporului” (1994), James Walvin; lordprice.co.uk; “Fotbalul şi englezii” (1997), Dave Russell; “Association Football in Victorian England” (2001), Philip Gibbons; The Official History of the Football Association; sendler.co.uk; fifa.com; frf.ro; history.com; fcbarcelona.com, stadiumguide.com, peoples.ru, fcbarcelona.cat, elpetitmuseu.com)

.

Chefere

După cum am aflat în episoadele anterioare, romanii au introdus „Harpastum”în Franţa, dar acum ştim în schimb că acest lucru s-a întâmplat în jurul anului 50 IdH. Francezii au preluat jocul şi l-au dezvoltat până au ajuns la versiunea numită „Choule”, cunoscută şi ca „Soule”. Aparent nobilimea a denumit jocul ca şi „La Soule”, oamenii obişnuiţi numindu-l „La Choule”. Cele mai vechi însemnări despre acest joc datează din secolul al XII-lea (foto 1).

.

(Foto 1 - „La Choule”)

.

Jocul se juca Duminică, înainte de apusul soarelui, suprafaţa de joc variind în dimensiuni. Aceasta putea să măsoare cât lungimea a două străzi sau chiar cât distanţa dintre două oraşe (foto 2). Jocul începea în momentul în care mingea era aruncată cu putere în sus, acest gest reprezentând soarele (n.b. – „La Soule” se poate traduce ca „Soarele”)

.

(Foto 2 – Suprafaţa de joc avea uneori dimensiuni impresionabile: distanţa dintre două oraşe)

.

Scopul jocului era de a lua mingea şi a parcurge jumătate de teren pentru a marca. Punctul unde se marca putea să fie un copac, sau un zid sau orice altceva. Mingea era grea, fiind confecţionată din bucăţi de piele cusute şi umplută cu bucăţi de piele şi tărâţe (foto 3)!

.

(Foto 3 - mingea de „ La Choule”)

.

„Soule” sau „Choule” se desfăşura de obicei prin participarea a două oraşe întregi, cu sute de oameni de fiecare parte. Era un joc violent, iar muşcăturile, zgârieturile sau loviturile de pumn „erau la ele acasă” (foto 4)! Din cauza naturii violente a jocului, regele Felipe al V-lea l-a înterzis în anul 1319. Un alt rege, Carlos al V-lea a interzis acest joc la rându-i în anul 1388, cu toate acestea jocul s-a jucat în Franţa fără întrerupere.

.

(Foto 4 - jocul „La Choule” - muşcăturile, zgârieturile sau loviturile de pumn erau acţiuni obiţnuite în timpul jocului)

.

Începând cu episodul viitor, vom descoperi, de-alungul mai multor părţi, istoria fotbalului englez, cunoscut ca şi fondator al fotbalului modern organizat: ISTORIA FOTBALULUI (XI): „FOOTBALL-ul” ÎN ANGLIA – Partea I!

.

(Surse: footballnetwork.org, historicalkits.co.uk, en.wikipedia.org, elrivalinterior.com, The Encylopedia of British Football)

.

Chefere

„Calcio” este consemnat oficial ca datând aproximativ din secolul al XVI-lea. Cu toate acestea, după cum am prezentat în episoadele anterioare, strămoşul acestui joc datează din perioada Imperiului Roman, când se juca „Harpastum” (fig. 1).

.

(Foto 1 – sculptură reprezentând jocul „Calcio”)

.

Cel mai faimos joc de „Calcio” a avut loc la 17 februarie 1530 în piaţa „Santa Croce” din Florenţa (fig. 2). La acea dată Florenţa era sub asediul familiei „de Medici”! Cu toate că asediul şi-a luat “tributul cuvenit”, oamenii din Florenţa erau determinaţi să organizeze această partidă, pentru a respecta tradiţia de a juca în timpul carnavalului din luna februarie şi totodată pentru a-şi arăta dispreţul faţă de armata invadatoare. Până şi muzicienii cântau cocoţaţi pe clădiri pentru a înviora jocul.

.

(Foto 2 – desen reprezentând celebra partidă de „Calcio” din piaţa „Santa Croce” din Florenţa, anul 1530)

.

Rezultatul final al respectivei partide nu a fost consemnat oficial, probabil şi din cauză că jocul a fost doar pentru ca Florenţa să îşi arate unitatea în faţa familiei „de Medici”.

.

„Calcio” în sine, era un joc similar cu rugby-ul, mult mai violent decât fotbalul de astăzi. Tinerii de o putere excepţională, în special aristocraţi, jucau „Calcio” la ocazii speciale. Jocul implica echipe de câte 27 de jucători, care puteau să îşi folosească atât mâinile cât şi picioarele pentru a controla mingea. Meciurile se desfăşurau în general în pieţele publice ale marilor oraşe. „Golurile” erau înscrise prin aruncarea mingii peste un punct stabilit din capătul terenului advers. Regula de bază a jocului „Calcio” era ca mingea să fie în permanenţă în mişcare. Dacă mingea se oprea, meciul era oprit şi reluat.

.

„Calcio” a fost un joc extrem de popular în Italia, influenţa lui atingând până şi vaticanul, papa Pope Clement VII, papa Leo IX şi papa Urban VIII jucându-l ocazional.

.

În anul 1580 un domn pe nume Giovanni Bardi a publicat primul set de reguli pentru „Calcio”, aproximativ cu 300 de ani înainte ca regulile asociaţiei de fotbal să fie înregistrate.

Acest joc nu mai este practicat în prezent în Italia decât ocazional cu o singură excepţie: în timpul carnavalului din Florenţa din luna iunie, când au loc partide demonstrative (foto 3).

.

(Foto 3 - partidă de “Calcio” demonstrativă jucată în timpul) carnavalului anual din Florenţa din luna iunie)

.

Cu toate acestea, numele „Calcio” este dus mai departe şi astăzi, Liga de Fotbal Italiană folosindu-l în numele ei oficial. De aici şi numele de „il Calcio”!

.

Episodul următor: ISTORIA FOTBALULUI (X): FRANCEZII ŞI „CHOULE” SAU „SOULE”!

.

(Surse: footballnetwork.org, historicalkits.co.uk, en.wikipedia.org, elrivalinterior.com, viewimages.com, The Encylopedia of British Football)

.

Chefere

„Tlachtli” a fost jocul pe care aztecii (foto 1) l-au cultivat şi jucat, unii dintre cercetători datându-l ca fiind mai vechi de 3000 de ani! (n.b. – „aztec” este un termen general destul de cuprinzător, utilizat pentru a defini mai multe populaţii precolumbiene mezoamericane din partea centrală a Mexic-ului de azi)

.

(Foto 1 – artefact aztec indicând portul obişnuit la acea vreme)

.

Cu toate că nu ne putem baza pe veridicitatea datării, este foarte posibil ca jocul să fi fost jucat în jurul anului 500 BC! Acest lucru l-ar face chiar mai vechi decât „Tsu Chu-ul” chinezilor. Cu toate acestea, „Tlachtli” a fost mai degrabă un amestec de baschet, volei şi fotbal decât doar un strămoş al fotbalului. O regulă cheie a jocului era aceea că jucătorii nu se puteau folosi de mâini, dar puteau în schimb să îşi folosească capul, coatele, picioarele sau şoldurile! (foto 2)

.

(Foto 2 – reprezentare a jocului „Tlachtli”)

.

Ruinele aproape fiecărei aşezări antice dezvăluie existenţa unu teren destinat jocului sacru „Tlachtli”, înconjurat de ziduri (foto 3). Aceste terenuri erau de obicei închise în temple, întărind astfel spiritul sacru al jocului. „Tlatchi” a fost descris ca fiind în acelaşi timp un sport spectaculos, dar şi un studiu astrologic şi un angajament politic!

(Foto 3 – ruine ale terenului de „Tlachtli”)

.

Semnificaţia strologică vine din faptul că aztecii, în particular preoţii lor, credeau că mişcarea mingii de cauciuc din timpul jocului simboliza viitorul traseu al soarelui! Se dădea o mare importanţă similitudinii mistice dintre minge şi soare, doar cei din elita conducerii putând asista la acest joc. Un amănunt interesant îl reprezintă faptul că a paria bani, haine sau chiar sclavi pe rezultatul final era o activitate foarte populară!

.

„Tlachtli” era jucat pe un teren îngropat de piatră, înconjurat de ziduri, care la rândul lor erau asaltate şi înconjurate de fani şi spectatori. Terenul avea forma literei „I” sau „H” (foto 4) având la fiecare parte a curţii câte un inel din piatră cu diametrul de aproximativ 30 cm (foto 5), situat la o înălţime ce varia între 2,40–3 m (n.b. - asemănător coşului de baschet din zilele noastre).

.

(Foto 4 – terenul sw joc în forma literei „H”)

.

(Foto 5 – inelul de piatră pe unde trebuia introdusă mingea)

.

Jocul în sine implica pasarea mingii de la o parte la alta fără să atingă pământul. Daca mingea cădea în terenul unei echipe, oponenţii lor câştigau un punct şi vice versa (n.b. – similar voleiului). Dacă în schimb, loveai mingea cu alte părţi ale corpului decât cele permise, pierdeai puncte în defavoarea echipei tale. Adevăratul scop al jocului era însă să întroduci mingea prin cercurile de piatră de la fiecare capăt. Echipa care reuşea prima acest lucru era declarată câştigătoare, nemaiţinându-se cont de scorul din acel moment (foto 6).

.

(Foto 6 – scopul principal era introducerea mingii prin acest inel folosindu-se coatele, capul, şoldurile sau picioarele)

.

Jucătorilor le erau confecţionate cotiere, genunchiere şi căşti pentru a se proteja de mingea de cauciuc, care avea o greutate considerabilă, deşi acest lucru era doar o măsură temporară … echipa învinsă fiind sacrificată zeilor după meci!

.

Episoul următor: ISTORIA FOTBALULUI (IX): ITALIENII ŞI „CALCIO”!

.

(Surse: mexicomaxico.org, azfoto.com, footballnetwork.org, historicalkits.co.uk, en.wikipedia.org, elrivalinterior.com, The Encylopedia of British Football)

.
Chefere

Nimeni nu cunoaşte cu exactitate cât timp „Inuiţii” (foto 1) au jucat stilul lor specific de fotbal numit ”Aqsaqtuk”. Traducerea literară a acestui cuvânt este „fotbal pe gheaţă”. (n.b. – „Inuit” este un termen general, similar cu cel de „indigen”, folosit pentru a defini un grup sau cultură din regiunile arctice din Alaska, Groenlanda sau Canada). Cu toate astea, jocul a fost menţionat în miturile şi legendele „inuiţilor” de-a lungul a sute de ani.

.

(Foto 1 – fotografia unui „inuit”, anul 1906)

.

Una din credinţele „inuiţilor” era aceea că spiritele morţilor călătoreau spre „lumina nordului” unde jucau un “fotbal etern” folosind drept minge, cranii de morsă! (n.b. – este vorba despre „aurora boreală” (foto 2), termen care vine de asemena din folclorul inuit, în accepţiunea acestora, aurora boreală fiind compusă din „spiritele morţilor care jucau fotbal în ceruri folosind cranii”)
.

(Foto 2 – aurora boreală în Alaska)

.

„Aqsaqtuk” era jucat între două echipe formate dintr-un număr variabil de jucători, care se aliniau unii în faţa altora la repunerea mingii în joc. Mingea era şutată între cele două linii formate din jucători până în momentul în care depăşea una dintre aceste linii, toţi jucătorii năpustindu-se apoi să introducă mingea în poarta adversarilor.

.

Lungimea suprafeţei de joc putea varia considerabil, există chiar o legendă care povesteşte despre o astfel de partidă de „Aqsaqtuk” dintre două aşezări rivale, acestea având porţile poziţionate la 16 km una de cealaltă!!!

.

Mingea de fotbal era confecţionată din piele de animal şi oase de balenă, fiind umplută cu păr, muşchi (n.b. - asemănător muschiului de pădure), pene sau rumeguş.

.

Cele două echipe erau denumite după nume de păsări. În cele mai dese cazuri „potârnichile” (n.b. – tradus „ptarmigans”, termen din limba engleză, „ptarmigan” este o pasăre arctică din familia potârnichilor) jucau contra „cozilor lungi”. În timpul verii, cele două echipe jucau „Aqsaqtuk” în felul următor: „cozile lungi” jucau cu faţa la apă, iar „potârnichile” cu faţa la uscat, habitatul lor preferat. Cele două tabere se întreceau de asemenea în concursuri muzicale, în care jucătorii încercau să se depăşească unul pe celălalt şi să încurce astfel echipa adversă! După terminarea partidei, avea loc o festivitate de celebrare într-un iglu comun de mare dimensiuni, numit „quaggi”.

.

Episodul următor: „ISTORIA FOTBALULUI (VIII): AZTECII ŞI „TLACHTLI”!

.

(Surse footballnetwork.org, historicalkits.co.uk, en.wikipedia.org, elrivalinterior.com, The Encylopedia of British Football)

.
Chefere

ALTE FORME TIMPURII ALE FOTBALULUI

Fiecare civilizaţie a deţinut un anume tip joc cu “balonul”, multe dintre ele având în comun modul de a lovi mingea, asemănător celui din fotbalul modern. Acestea s-au jucat de-a lungul unor perioade de timp variabile, originile lor fiind greu de stabilit pentru fiecare în parte. În prezent nimeni nu cunoaşte cu exactitate acest lucru. Unele dintre cele mai interesante astfel de jocuri am să vi le prezint începând cu acest episod, continuând şi în cele viitoare.

.

AMERINDIENII ŞI „PASUCKUAKOHOWOG”

Aproape imposibil de rostit, limba având probleme serioase în a-l pronunţa, cuvântul „Pasuckaukohowog” se traduce liber „…ei s-au adunat pentru a juca mingea cu piciorul”!

.

În ciuda faptului că nu se cunosc prea multe detalii despre acest joc, relatările ne arată totuşi că indienii nativi americani (n.b. – americanii indigeni sau „amerindienii”) (foto 1) jucau fotbal sau „Pasuckaukohowog” aproximativ din jurul anului 1620. Este, de asemenea, foarte probabil ca ei să fi jucat acest joc cu mult timp înainte.

(Foto 1 - amerindian)

.

Acest joc nu erau tocmai „amical” ci incredibil de violent, uneori fiind jucat asemeni unui război! Se întâmpla destul de des ca jucătorii să se retragă în timpul jocului de pe teren cu fracturi sau alte răni grave. Defapt, jocul era mai degrabă un mic război, echipele putând avea până la 500 de jucători în fiecare parte! De asemenea, se pare că şi femeile jucau acest joc cu aceeaşi ardoare, dar separat, într-o veritabilă partidă de “fotbal feminin” (foto 2). Vă imaginaţi că în nici un caz nu se putea numi fotbal un „joc” unde 1000 de oameni se luptau, la propriu, pentru o minge (foto 3)!

.

(Foto 2 – pictură reprezentând Pasuckaukohowog dedicat exclusiv femeilor)

.

(Foto 3 - pictură reprezentând Pasuckaukohowog - observaţi numărul foarte mare de jucători implicaţi într-un joc ce seamănă cu o veritabilă scenă de război)

.

Jucătorii ajunseseră să perceapă natura violentă a jocului, astfel că pentru a evita ulterioarele „răzbunări” sau „pedepse” din partea „victimelor” se deghizau pictându-se cu multă vopsea, adeseori şi cu ornamente. Reguli ale acestui joc nu le cunoaştem în detaliu, nici nu putem afirma dacă au fost foarte stricte sau dimpotrivă (de vreme ce era permisă violenţa de orice natură), dar ce anume cunoaştem cu certitudine, este faptul că suprafaţa de joc avea dimensiuni impresionante: 1600 m lungime, cu porţi la ambele capete! Jocul putea dura chiar ore întregi, de cele mai multe ori fiind prelungit şi a doua zi. La sfârşitul meciului cele două echipe se întâlneau pentru o sărbătoare comună de celebrare (n.b. - aici aveau mare nevoie de acea deghizare din timpul partidei!).

.

În episodul viitor vom descoperi amănunte foarte interesante despre eschimoşi şi „fotbalul” lor! Aşadar, episodul viitor: ISTORIA FOTBALULUI (VII): ESCHIMOŞII ŞI „AQSAQTUK”!

.

(Surse footballnetwork.org, historicalkits.co.uk, en.wikipedia.org, elrivalinterior.com, The Encylopedia of British Football)

.

Chefere

A încerca să delimitezi clar începuturile jocului Harpastum este foarte dificil astăzi, totuşi putem estima că, la puţin timp după ce romanii au cucerit Grecia în 146 BC, aceştia au descoperit cele două jocuri greceşti asemenătoare „Episkyro” şi „Harpastron” (n.b. – am analizat aceste jocuri în episodul trecut: “ISTORIA FOTBALULUI (IV): GRECII ŞI JOCURILE LOR”).

.

„Harpastum” a fost la început un joc asemănător rugby-ului (n.b. – se puteau utiliza atât măinile căt şi picioarele) fiind folosit de către Iulius Cezar şi generalii lui ca o formă de antrenament militar, pentru a imbunătăţi forma fizică a armatei romane (Foto 1).

.

(Foto 1 – soldaţi jucănd „Harpastum”)

.

„Harpastum” era cunoscut ca şi „jocul cu mingea mică”. Aceasta din cauza faptului că, pentru celelalte jocuri cu mingea (sau balonul) pe care romanii le practicau, foloseau mingi de dimensiuni mai mari. Mingea de „Harpastum” era confecţionată din bucăţi de piele cusută şi umplută cu resturi de burete natural sau cu blană de animale, având aproximativ 20 cm în diametru.

.

Din nefericire, se cunosc puţine amănunte despre regulile acestui joc, dar ştim cu certitudine că suprafaţa de joc era dreptunghiulară, având dimensiunile puţin mai reduse decât cele ale unui teren standard din zilele noastre. Numărul de jucători varia de la meci la meci, unele însemnări indicând partide desfăşurate cu sute de jucători de fiecare parte!

.

Modalitatea de a lovi mingea semăna cu cea din rugby iar jucătorii erau nevoiţi să treacă mingea peste o linie a echipei adverse pentru a înscrie (n.b. - fiecare echipă avea o linie la capătul terenului, asemănătoare buturilor de rugby) (Foto 2). „Harpastum” a fost un joc incredibil de rapid şi solicitant fizic, fiind de asemenea şi destul de violent iar „tackling-urile” erau permise (Foto 3). Din cauza naturii jocului, „Harpastum” se juca doar pe suprafeţe cu iarbă sau noroi de vreme ce era de aşteptat ca jucătorii să cadă mereu!!!

.

(Foto 2 – linia peste care trebuia trecută mingea la „Harpastum” era confecţionată adesea din ramuri de copac)

.

(Foto 3 – jocul era pe alocuri unul violent, jucătorii folosindu-şi forţa pentru a deposeda adversarul de minge)

.

În timpul marii expansiuni a Imperiului Roman, „Harpastum” a călătorit o dată cu romanii în aproape toate ţările din Europa, devenind în mai toate cazurile destul de popular în rândurile comunităţilor noi cucerite. Încetul cu încetul a început să se asemene mai mult de fotbal, ca joc, decât de rugby. Din acest moment, romanii au fost cei responsabili cu introducerea fotbalului în alte teritorii şi ţări de pe glob, în mod deosebit în Marea Britanie, unde jocul s-a dezvoltat în ceea ce numim astazi fotbal! Se pare deci, că am descoperit rădăcinile fotbalului modern, dar vom analiza şi alte forme timpurii al jocului de fotbal începând cu episodul următor: ISTORIA FOTBALULUI (VI): ALTE FORME TIMPURII ALE FOTBALULUI – AMERINDIENII ŞI „PASUCKUAKOHOWOG”!

.

(Surse www.footballnetwork.org, www.historicalkits.co.uk, en.wikipedia.org, The Encylopedia of British Football)

.

Chefere

Despre jocurile greceşti cu mingea şi influenţa acestora asupra fotbalului modern sunt cunoscute foarte puţine detalii. Cu toate acestea, din cele câteva informaţii existente reiese faptul că acest joc a început totuşi să fie practicat în Grecia începând cu anul 800 BC, numindu-se „Episkyro”.

.

Una dine regulile de bază ale acestui joc era ca folosirea mâinilor era permisă, lucru care ne indică că respectivul joc se aseamănă mai degrabă cu rugby-ul modern decât cu fotbalul. Cu toate astea, multe din caracteristicile jocului sunt similare cu cele ale fotbalului, în special caracteristicile şi dimensiunile terenului (n.b. - suprafaţa pe care se juca era iarba, iar dimensiunile erau similare cu cele ale terenurilor de fotbal din zilele noastre) şi faptul că o echipă era formată din 12 jucători.

.

Un alt joc grecesc cu mingea, joc pe care mulţi l-au încoronat cu titlul de strămoş al fotbalului, era „Harpastron” (Foto). Ce trebuie însă menţionat, este faptul că traducerea cuvântului „Harpastron” din greacă etse „jocul mingii cu mâna” sau „handbal” şi nicidecum fotbal. Curioos este astfel, că grecii se foloseau doar de mâini la jocurile cu mingea, neexistând până în prezent nicio însemnare că aceştia ar fi lovit vreodată balonul cu piciorul.

.

(Foto: Sculptură reprezentând jocul „Harpastron”)

.

De vreme ce grecii erau cei mai mari intelectuali ai timpurilor lor, este greu de crezut că ar fi făcut o eroare când au dat numele acestui sport. Din acest motiv, vom considera „Harpastron” şi „Episkyro” jocuri mai apropiate de rugby decât de fotbal.

.

Dar, cea mai mare contribuţie indirectă adusă de greci la fotbalul modern, este faptul că romanii, după ce au adus pacea în Grecia cucerind-o în anul 146 B.C., au preluat de la aceştia jocurile „Harpastron” şi „Episkyro”, combinarea lor dând naştere jocului numit „Harpastum”. Aceştia au adăugat jocului poate cel mai important element: lovirea balonului cu piciorul. Astfel, jocul roman „Harpastum” este considerat de mulţi ca fiind adevăratul strămoş al fotbalului modern. Dacă intr-adevăr această afirmaţie este valabilă, vom afla în episodul următor: ISTORIA FOTBALULUI (V): ROMANII ŞI “HARPASTRUM”.

.

(Surse www.footballnetwork.org, www.historicalkits.co.uk, en.wikipedia.org, The Encylopedia of British Football)

.

Chefere

Legenda spune că, la foarte puţin timp după chinezi, japonezii au început să joace la rândul lor un joc de fotbal numit „Kemari”. Însemnările oficiale indică că jocul „Kemari” a început să fie practicat cu câteva sute de ani mai târziu decât acest moment, dar cu certitudine au existat şi înainte variante ale acestui joc.

.

De fapt, dovezi scrise recent descoperite, atestă faptul că a existat chiar o partidă între jucătorii chinezi de “Tsu Chu” şi jucpătorii japonezi de “Kamari”, aproximativ în anul 50 AC. Evident că aceste însemnări schimbă dramatic datele referitoare la origini, find astfel prima partidă oficial recunoscută de fotbal!!!

.

„Kemari” a fost şi este, un joc cu principalul scop de a ţine mingea în aer (n.b. – asemănător stilului „Ţine-o în aer” prezentat în episodul trecut). Implică existenţa unei mingi, care era confecţionată din piele de caprioară, umplută cu rumeguş. Mingea avea aproximativ 20 cm în diametru (foto 1) şi era pasată între jucători.

.

(Foto 1: Replică a mingii uilizate pentru a juca „Kemari”)

.

Putea exista un număr variabil de jucători implicaţi (oricâţi între 2 şi 12 jucători) iar jocul nu era unul de competiţie, ci mai degrabă o „experienţă de demnitate şi ceremonie” care necesita un nivel ridicat de iscusinţă .

.

Nu exista niciun „tackling” sau vreo înverşunare pentru a câştiga mingea, asemeni fotbalului actual, aceasta fiind pasată de la jucător la jucător în aer. Mingea era atinsă doar cu piciorul, iar o dată ajunsă la un jucător, acesta avea dreptul să o lovească în aer de atâtea ori cât considera de cuviinţă pentru a reuşi să o controleze, apoi o pasa la un alt jucător.

.

În momentul în care un jucător primea mingea şi o controla, era obligat să strige „ariyaaa” de fiecare dată când o atingea. Când în cele din urmă mingea era pasată altui jucător, ultimul strigăt era „ari”! Prin urmare dacă erai un jucător de “Kemari” auzeai de exemplu „ariyaa, ariyaa, ariyaa, ari!” înainte să primeşti mingea înapoi!

.

Jocul „Kemari” se desfăşura pe o suprafaţă (numită „kikutsubo”) marcată doar de copaci. Aristocraţii obişnuiau chiar să planteze copaci în zone delimitate din gradinile lor, în aşa fel încît să aibă o astfel de suprafaţă de joc tot timpul la dispoziţie. Alţii în schimb creşteau astfel de “copăcei” în ghivece mobile, pentru a putea să marcheze terenul în funcţie de numărul de jucători. Erau folosiţi pentru acest marcaj de obicei patru feluri de copaci: un cireş, un măr, o salcie şi un pin (foto 2).

.

(Foto 2: Reprezentare a suprafeţei de joc pentru „Kemari” încadrată de cele patru tipuri de copaci.)

.

Doar sute de ani mai târziu de la inventarea jocului, japonezii au realizat un echipament pentru a fi purtat exclusiv la „Kemari”. Jocul a fost apoi, incredibil de popular între secolele X şi XVI.

.

Unii cercetători cred că şi însuşi Marco Polo (1254-1324) a descoperit „Kemari” şi l-a importat în Europa ca înaintaş al fotbalului. Problema o reprezintă faptul că la acea vreme fotbalul exista deja în Europa, astfel încât nu îl putem credita pe Marco Polo ca fiind cel care a descoperit fotbalul. Va trebui deci, să mai căutăm şi în episodul viitor: ISTORIA FOTBALULUI (IV): GRECII ŞI JOCURILE LOR.

.

(Surse www.footballnetwork.org, www.historicalkits.co.uk, en.wikipedia.org, The Encylopedia of British Football)

.

Chefere

.

Chinezii sunt creditaţi cu cea mai veche formă a jocului de fotbal, recunoscută de majoritatea istoricilor ca datând aproximativ din perioada 255 - 206 BC. Cu toate astea, precum am menţionat şi în episodul anterior, există un număr de opinii diferite vis-s-vis de aceste date, unele dintre aceste păreri mergând chiar până la a data acest joc în China cu anul 5000 BC, lucru uimitor dacă este verificat!

.

Jocul se numea „Tsu Chu” (cunoscut uneori ca şi „cuju”), iar însemnările menţionau acest joc în manualele militare datând din timpul dinastiei Tsin (anii 255 - 206 BC). „Tsu Chu” a fost parte a unui program de educare fizică (n.b. – asemănătoare cu „Educaţia Fizică” din şcolile româneşti) folosit pentru a antrena soldaţii la acea vreme. Jocul a fost practicat cu destulă popularitate şi în perioada imediat următoare, a dinastiei Han (206 BC - 220 CE).

.

(Foto 1: desen reprezentând jocul „Tsu Chu”)

.

„Tsu Chu” înseamnă literalmente fotbal, de vreme ce „tsu” poate fi tradus ca „lovirea balonului cu piciorul” iar „chu” ca şi „o minge din piele împăiată”, termeni îndeajuns de specifici pentru vârsta lor, peste 2000 de ani (Foto 1).

.

Jocul era incredibil de greu de jucat, mingea trebuia introdusă într-o gaură cu diametrul de aprovimativ 30-40 cm, aflată într-o plasă întinsă între două buturi din bambus ce aveau o înălţime de aproximativ 9,14 m!

Pentru a înscrie mingea trebuia să treacă prin această gaură din plasă, acest lucru însemnând că jucătorii erau într-adevăr foarte talentaţi, fiind consideraţi artişti sau virtuoşi ai acestui joc, asta şi datorită faptului că nu aveau voie să se foloseacă de mâini, ci doar de picioare. „Tsu Chu” se juca în timpul sărbătorilor de celebrare a zilei de naştere a împăratului, probabil acest lucru reprezentând primele manifestări publice a jocului de fotbal.

.

Manualul milităresc al dinastiei Han, menţiona „zuqui” (minge de fotbal) ca şi echipament necesar pentru a juca „Tsu Chu”. „Zuqui” avea dimensiunile unei mingi de volei din zilele noastre şi era confecţionată din bucăţi de piele prelucrată şi „împăiată” cu blană de animal.

.

Legendele chinezeşti îl desemnează pe Liu Bang (n.b. – fondatorul dinastiei Han) ca fiind un suporter înrăit al acestui joc. Legenda mai spune că, după ce tatăl acestuia s-a mutat cu alături de el din satul unde locuia în palatul imperial, acesta suferea efectiv că nu mai putea juca „Tsu Chu”. Astfel, fiul său, împăratul, a construit un teren de joc special lângă palat şi a invitat un număr de jucători talentaţi din oraşul natal pentru a juca aici. Prin urmare, „Tsu Chu” s-a impus cu adevărat în timpul dinastiei Han.

.

Un alt împărat al aceleaşi dinastii han, Wudi (156-87 BC) a fost de asemenea un fan infocat al acestui joc. Acesta după ce a cucerit Asia centrală, a ordonat ca toţi jucătorii buni de „Tsu Chu” să fie mutaţi în capitală pentru a-i putea urmări jucând. Împăratul Wudi pierdea şi mai mult de o zi o dată pentru a vedea acest joc, de multe ori nu se putea abţine şi întra în una dintre echipe jucand la rându-i „Tsu Chu” (Foto 2)!

.

(Foto 1: statuietă reprezentîndu-l pe împărat cu mingea de „Tsu Chu”)

.

Pe lângă deja celebrul „Tsu Chu”, mai există şi alte consemnări a unor jocuri, sau stiluri ale aceluiaşi joc cu mingea, asemănătoare.

.

Stilul „Cinci de o parte” (n.b. – probabil reprezenta numărul de jucători dintr-o echipă), implica existenţa unui teren dreptunghiular cu ziduri împrejur în care existau 12 găuri, 6 de fiecare parte. Fiecare gaură era apărată de un portar, existând astfel, pe lângă echipele din teren, 12 portari! Jocul, evident, era atât de greu de jucat încât echipa care înscria prima era declarată învingătoare!

.

”Ţine-o în aer” a fost un stil de joc în care singurul scop este de a ţine mingea în aer.

.

Stilul „Gladiator” a fost parte a pregătirii militare, în care un jucător era atacat de alţi 3-4 jucători în timp ce încerca să ţină mingea în aer şi să înscrie prin acea gaură din plasă!

.

În timpul dinastiei Tang (618-907) o minge goală pe dinauntru şi umplută cu aer a luat locul celei împăiate. După această schimbare jocul cu mingea a devenit popular chiar şi printre femei!!!

.

„Tsu Chu” a devenit incredibil de popular în toate păturile societăţii, de la aristocraţi la oamenii simplii şi a rămas aşa până în timpurile dinastiei Qing (1644 - 1911) când practic a fost înlocuit de fotbalul vestic.

.

În timp ce a fost considerat de mulţi drept înaintaşul fotbalului modern, „Tsu Chu” nu a avut influenţă directă asupra jocului de fotbal în forma care îl cunoaştem noi astăzi. Probabil ar trebui să cautăm alte origini ale fotbalului actual, lucru pe care îl vom face şi în episodul următor: ISTORIA FOTBALULUI: JAPONEZII ŞI „KEMARI” (III)

.

(Surse www.footballnetwork.org, www.historicalkits.co.uk, en.wikipedia.org, The Encylopedia of British Football)

.

Chefere

.

Dragii mei, depăşind perdeaua aşternută în faţa ochilor, ecran uriaş pe care se derulează, asemeni unui film mut, imagini în mişcare cu personaje alergând bezmetic după un balon, cu oameni care îşi agită sufletul fluturând imense steaguri, artişti care jonglează precum la circ, personaje care trâmbiţă, se agită, aruncă “prosoape” şi bani, construcţii impresionante ovale, rotunde sau chiar dreptunghiulare, gazete care aruncă în aer precum confeti orice mişcare, clipit şi răfuială, culori nemaivăzute, combinaţii încântătoare şi implacabilul verde al ierbii atent îngrijite, depăşind deci toate acestea, am hotărât ca acest umil articol să fie primul dintr-o serie, curajoasă ce-i drept, de istorie a fotbalului.

.

Bucuria unui sport incredibil de vechi şi popular trebuie înţeleasă şi altfel decât pe stadion, în faţa imaginilor în mişcare de pe ”sticla de acasă”, trebuie cunoscută, apreciată şi ţinută în suflet.

.

Nu îmi propun nicidecum să reinventez roata, istoria a fost aşternută deja pe hârtie, iar volume de enciclopedii umplu rafturile bibliotecilor de pretutindeni. Doresc însă ca cei ce vor citi aceste mini-seriale de istorie să înţeleagă că această „bucurie de sport” trebuie respectată, nicidecum batjocorită prin violenţă de orice fel. Mi-aş dori ca cei ce vor citi să îşi amintească aceste rânduri când vor păşi din nou pe stadion şi se să se gândească de două ori înainte să mai prolifereze cuvinte urâte, injurioaseă, să mai lovească în mândria celorlalţi suporteri, să promoveze şi întreţină volenţa.

.

Nu îmi propun decât să reamintesc cum şi de ce a fost inventat acest joc, cum s-a dezvoltat şi ce reprezintă astăzi. Sub nicio formă nu este un câmp de bătălie şi violenţă, ci un colţ de rai unde venim să ne bucurăm sufletele, să ne încântăm ochii.

.

Aşadar, primul episod din această serie are ca subiect originile fotbalului.

.

.

ORIGINILE FOTBALULUI (I)

.

(Colaj foto: jocul cu mingea din cele mai vechi timpuri)

.

Origini ale fotbalului pot fi găsite în toate colţurile globului pământesc. De-a lungul istoriei toate civilizaţiile au avut jocuri cu balonul rotund, multe dintre acestea putând fi considerate premergătoarele jocului modern de astăzi, joc care s-a născut oficial în Anglia în secolul al XIX-lea.

.

Jocuri cu mingea au avut loc prima dată în Egipt, înainte de anul 1800 BC. Cu toate acestea sunt voci care pretind că astfel de jocuri s-au consemnat chiar mai devreme de atât în China antică, probabil mai devreme de 2500 BC.

.

Există pe de altă parte atestări a acestor jocuri din Egipt, legate de ritualurile de fertilitate şi ceremoniile religioase. Aceste jocuri implicau un număr mare de persoane, consemnările indicând, curios lucru, că acestea erau uneori folosite ca exerciţiu pentru cultivarea pământurilor.

.

Pe lângă egipteni şi grecii, romanii şi chinezii (ca şi alţii de altfel – de exemplu „sălbaticele ceremonii fotbalistice” ale vikingilor sau celţilor sau “Tlatchi-ul” continentului sud american) au jucat cu toţii „partide de fotbal”, care pot fi considerate rădăcinile fotbalului modern de astăzi.

.

În timpurile relativ recente, jocul cu mingea a fost înterzis de exemplu în perioada medievală din Anglia, regele aceteia, Edward, oprind aceste manifestări din pricina faptului că distrăgeau atenţia soldaţilor de la pregătirile de război contra Franţei.

.

Popularitatea incredibilă a acestui sport s-a dezvoltat în clasa de mijloc a societăţii, acesta fiind jucat mai mereu de oameni simpli, ţărani, servitori, fermieri şi ajutoare care deserveau această clasă. De exemplu, în Anglia, când acest „sport” (n.b. – încă nu era considerat un sport ci mai degrabă o acţiune populară) a început să reprezinte un subiect de sine stătător care domina discuţiile la acea vreme, fotbalul a devenit tot mai atractiv şi mai iubit în clasa de mijloc a societăţii şi a nobilimii chiar.

.

Ulterior, „cluburi de fotbal” au crescut în apropierea universităţilor din Anglia sau a şcolilor publice, fapt ce a condus în final la formarea Asociaţiei Londoneze de Fotbal care a oficializat primul set de reguli a jocului în anul 1863.

.

.

Episodul viitor: ISTORIA FOTBALULUI: CHINEZII ŞI AL LOR „TSU CHU” (II)

.

(Surse www.footballnetwork.org, www.historicalkits.co.uk, en.wikipedia.org, The Encylopedia of British Football)

.

Chefere