Va prezint o poezie pe care am descoperit-o, intamplator, zilele trecute. Se numeste “Cei mari”, e scrisa de catre Barbu Paris Mumuleanu si consider ca multe din versurile ce ii apartin se potrivesc de minune cu atitudinea, comportamentul si chiar caracterul majoritatii conducatorilor de cluburi romanesti de fotbal. Va las pe dumneavoastra sa alegeti cele mai sugestive fragmente. Cei mari
de Barbu Paris Mumuleanu
O, ce ciudă, cît mă mir,
D-al celor mari caractir !
Ce schimbate la ei firi,
Ce gusturi, ce diferiri !
Precum ceriul de pămînt,
Aşa ei de cei mici sînt.
Toţi trîndavi, toţi lenevoşi,
Nestatornici, furtunoşi,
N-au ei fapte bărbăteşti,
Toţi au minţi copilăreşti
Toţi de mititei iubesc
Lucruri care nu cinstesc.
Toţi, de cînd sînt băieţei,
Înclinează lîngă ei
Oameni care-i linguşesc,
Care-i laud’ şi-i slăvesc.
Totdeauna cei mari vor
Să aibă-n casele lor
Prefăcuţi ce le vorbesc
Tot cele ce ei voiesc.
Vor de mulţi fi-ncungiuraţi,
Să stea-ntre ei îngîmfaţi,
Să le dea închinăciuni,
Să le spuie la minciuni.
Ei adevăr nu voiesc,
Nu le place, nici iubesc.
Socotesc că cîte fac
Şi la alţi oameni le plac,
Şi d-ar greşi cît de mult,
Ei îndreptări nu ascult.
Ei în sine socotesc
Că la nimic nu greşesc.
Nu le place-a fi-ndreptaţi,
Vor a fi tot lăudaţi.
Fac mese mari, cheltuiesc,
Chem oaspeţi ce-i linguşesc,
Să-i aude că-s galanţi,
Sînt nobili, sînt figuranţi :
Şi cu mesele ce dau,
Şi mai mari defăimări au,
Că satură şi hrăiesc
Pe corbii ce-i păgubesc ;
Iar nu dau la cei lipsiţi,
La cei săraci şi smeriţi,
Ci la bîrfaşi ce le spun
Basne la ei cînd s-adun.
Toate cei mari cîte fac
Pentru fală că le plac,
Nu fac pentru ajutor,
Sau gîndind la viitor,
Fac s-auză că-i slăvesc
Băsnaşii ce-i linguşesc.
La curte cînd plec şi vin
Vor să vază cum să-nchin
Oameni mulţi care-i aştept
Cu mîinile strînşi la piept.
Ei gîndesc că nu-s născuţi,
Ci din cer de sus căzuţi,
De a fi poruncitori,
Celor mici stăpînitori,
Iar cei mici sînt născuţi,
Numai pentru ei făcuţi.
Pe cei mici îi socotesc
Viermi, nu oameni ce trăiesc.
Zic cum că le sînt datori
A le fi lor slujitori,
Cu nume că-s de neam bun,
Cum vor pe cei mici supun.
Fie cît de nenvăţaţi,
Cît neghiobi, cît desfînaţi,
L-e destul că-s neam mărit
Dîntr-un sînge strălucit,
D-un marchez, graf lăudat,
Din vrun prinţip luminat,
Şi n-alerg, nu ostenesc,
Cei mici pentru ei muncesc.
Nici după ştiinţi alerg.
Nici la şcoală-ndestul merg
Zic că n-au ce osteni,
Lor le-e-ndestul a ceti,
N-au atîtea trebuinţi
Ca cei mici de multe ştiinţi,
Au venituri, pot trăi
Fără d-a mai osteni,
Ş-ntr-aceste fumuri fac
Cu cei mici orice le plac.
Dau cu caleştile lor
Peste cei mici de-i omor.
Zioa umblă la plimbări,
Noaptea şed la desfătări
Şed la cărţi, dau, păgubesc,
Pierd avutul părintesc.
Vin la zioă, desperaţi,
Par că-s lei înverşunaţi.
Se culcă degrab’ gemînd,
Spume, foc pe nas lăsînd.
Apoi dorm pînă la prînz,
Zic, nu-s negustor să vînz
Nici nu-s oameni lucrători,
A să scula pînă-n zori.
Şi cei ce-a-i întîlni vor,
Aştept pîn’ săli, pîn’ pridvor
La toate oricum voiesc
Pe cei mici îi învîrtesc.
D-au cu cei mici socoteli,
Fie cît de bagateli,
Îi port sărmanii de nas,
Pînă de urît le las.
Toţi acei mari şi bogaţi
Sînt foarte neruşinaţi.
Toţi mint, jur, făgăduiesc,
La nevoi cînd îi găsesc.
De loc virtute nu au,
Pe minciuni jurămînt dau
Cînd au trebi, sînt în nevoi,
Supun p-ăi mici ca pe boi ;
Li se jur, făgăduiesc
Lucruri ce pă ei hrănesc.
Le dau nădejdi pîn’ la cer,
Ori la cîte ei le cer.
Le dau loc, îi pun de şed
Şi cei mici sîrmanii cred,
Alerg, să primejduiesc,
La cîte-i îndatoresc.
Cred ţirmoniile lor,
Şi-i supun la cîte vor.
Apoi dacă-şi săvîrşesc
Acea treabă ce-o voiesc,
Nu că cu ei nu mai şăd,
Dar trece şi nici nu-i văd.
Trec repede ş-îngîmfaţi,
S-arăt că sînt supăraţi,
Sau de şed, iar nu şed mult,
Zic n-am vreme să te-ascult.
Cu azi, cu mîine-i prelungesc.
Pînă deznădăjduiesc.
Fug sărmanii necăjiţi,
Le pare rău, ş-îs căiţi.
Îş împut de ce-au făcut
Şi de vremea ce-au pierdut.
Nu ştiu că sînt mincinoşi,
Şireţi, diplomaticoşi,
Şi că cunoştinţa lor
Este scurtă pă picior.
Nici prieteşug păzesc,
Nici rudenia cinstesc.
Şi cei mici de mii de ori
De le-ar sluji cu sudori,
Odată d-au şchiopătat,
Toate alte s-au uitat.
La ei nu e adevăr
Nici măcar cît vîrf de păr,
Socotind că sînt mai mari,
Cu putere şi mai tari,
Nu poate fi defăimaţi,
De cei mai mici judecaţi
Iar cei mici orice greşesc,
Ei degrab-îi osîndesc,
Şi supunerea ce-o dau,
Zic că datorie au,
Şi că meritarisesc,
Acei mici de le slujesc.
Toţi se socotesc pă ei
Că sînt fii de dumnezei.
Ei nu sînt cunoscători
Faptei, buni răsplătitori.
Uită că e-ndatorat
Şi cu jurămînt legat.
Ei caracter nu cinstesc,
Nici om din om osibesc.
La ei este cunoscut,
Ajutat, cinstit, văzut,
Cine este verigaş
Linguşitor şi băsnaş.
Iar alţii cu alte datorii,
De le-a face măcar mii,
Surda umblă, ostenesc,
Că ei nu le răsplătesc ;
În zadar fac voia lor,
Că nu pot fi la favor.
Ce oaie lup a putut,
Ca să-l aibă cunoscut ?
Că ea vrînd prieteşug,
El hrăneşte vicleşug.
