creaza-ti blog

Archive for December, 2007

Castraveţii grădinarului şi echilibrul universal

Sunday, December 16th, 2007

Yin si yang. Echilibrul universal. What goes around, comes around. „Urarile” francezilor de la finalul meciului cu ei se pare ca ne-au ajuns. Am vazut si noi cum e sa conduci cu 7 si sa pierzi in prelungiri. Ca bonus, am primit „condus cu 7” de doua ori.

 

In primul rand, mi-a fost extrem de ciuda ca n-am vazut meciul de la inceput – credeam ca incepe la 3, a inceput la 2. Voiam sa aud comentariul optimist al nemtilor de pe eurosport – dupa meciul nostru catastrofal cu rusia si al lor extraordinar cu norvegia erau foarte increzatori in medalia lor de bronz. As fi vrut sa vad cum se „desumfla” acest balon, cum le scade moralul cu un fasait auzibil prin microfoane pana la nivelul marii, adica la 18-10, cat a fost la un moment dat.

 

Ei, dat fiind ca am vazut meciul de pe la 9-6, pot doar sa-mi inchipui acest fenomen. Oricum, cu satisfactie inregistram comentariile lor gen „Meirosu face ce vrea”, „52% - wahnsinn!” (=”nebunie”, se refereau la procentajul Luminitei Hutupan la un moment dat), „Stanca Galcia e de neoprit pe semicerc” (invatati cu numele turcesti, pronuntau Gâlcă – Galcia), s.a.m.d. „Va fi foarte greu sa recuperam, dar in handbal orice e posibil”.

 

Da, stiu, ma gandeam, asta noi am demonstrat deja, sper sa nu o demonstram din nou in sens invers.

 

Vorba ceea, speri mata, da speri dejaba. La pauza spuneam ca Germania a avut o evolutie asemanatoare cu Norvegia, conduse cu 5 diferenta la pauza au revenit si au condus la un moment dat, asa ca ma temeam ca „sfarsitul nu-i aici”.

 

Am simtit „prin televizor” relaxarea fetelor noastre cand aveau 7 diferenta. Le auzeam, parca, gandurile: „da, ati dat voi 2 goluri, hai 3, dar n-o sa recuperati, da-o-ncolo, nu ne pacaliti voi. Vindeti castraveti granidarului? O sa va dam cateva goluri sa va linistiti”.

 

In primele 12 minute din repriza a doua, romania a marcat 1 (un) gol.

 

Germania, 8 (opt).

 

Egal.

 

A venit insa o eliminare de 2 minute la timp, si dupa alte vreo 2 minute zice comentatorul neamt: “nu pot sa cred. Recuperam un avantaj de 7 goluri, si deja au iar 4 in fata”.

 

Pardon, zic, 5. Sase. 7.

 

Hehe. Intr-un fel, asteptam explozia asta toata repriza, bine ca a venit totusi. Ale noastre nu pareau ca ar fi pierdut “obiectivul din vedere” nici un moment, a fost doar o sincopa.

 

Si iar am simtit acea relaxare.

 

Au redus imediat la 6 goluri, apoi la 5, apoi la 4. A stat acolo o vreme, in suspans. Ma gandeam, relaxarea nu-i neaparat un lucru rau, si rusoaicele au fost relaxate in repriza a doua cu noi. Doar ca au continuat sa ne care la goluri. Hai sa ne relaxam si noi asa.

 

Doar ca… portarita lor de rezerva a inceput sa apere, si, mai ales, apararea lor a inceput sa muste mai pitbuliceste.

 

Sunt curios cum a comentat dl. Naum arbitrajul… probabil a luat foc la eliminarile consecutive ale Narsissei si Valeriei, desi sper ca nu. Si nemtii au zis ca atacul Narsissei n-a parut intentionat, s-au aratat un pic surprinsi de “rosu”, chair daca “2 minute” a fost clar. Dar, altfel, nemtii s-au plans si ei de arbitraj, mai ales in repriza a doua, cred ca am numarat vreo 6 eliminari de 2 minute pentru “mana la gat” pe care ale noastre nu le-au primit. Nu exagerez.

 

Bine, stilul lor de a comenta arbitrajul a fost ceva de genul “arbitrii au inchis din nou ochii”, sau “nu se poate asa ceva, iar n-au dat 2 minute”, sau “si aici trebuiau date 2 minute”, totul pe un ton egal, hai, poate ridicat cu 1 decibel fata de normal. Chiar si la sfarsit, la bucuria lor mare, n-au strigat, n-au plans, n-au ragusit, doar au ridicat un pic glasul :D. deh, nemti. Aici are clar avantaj Radu Nostru :P.

 

Dar sa nu anticipam. Meciul se indrepta spre un final dramatic cu victorie romaneasca de care sa tinem cu dintii pana la final – lucru la care se asteptau si nemtii. Desi ziceau “se poate intampla orice”, cand cu 3 minute inainte de final aveam 3 goluri avantaj, i-am simtit in glas ca nici ei nu mai cred.

 

Din pacate, Grit Jurack si extrema aia a lor, nu mai stiu cum o cheama, nu i-au auzit. Ele au crezut. A propos, la golul lor din minutul 59:54, extrema a fost facuta sandwich, mai mergeau 2 minute, pe care din fericire nu le-am primit.

 

Din dubla eliminare, insa, am iesit fenomenal, si atunci entuziasmul mi s-a lovit din nou de tavan. M-am trezit vorbind singur, strigand prin camera cuvinte repetitive in limbi straine, gen YES! YES! YES! Egal din nou. Am crezut, mai ales cand am avut atacul, la egal, ca le batem. Pe cuvant, asa am crezut. Si, ca de obicei cand zici hop inainte sa se opreasca cronometrul lor cel stricat, portarita blonda si lovita la cap a aparat aruncarea, ele au dat gol, si… timpul n-a mai avut rabdare pentru un atac bine construit. Adina Laura era cat p-aci sa faca imposibilul, cu gol din ultima aruncare statica de la 9 metri, dar nu. Proteza dentara albastra a extremei aleia careia nu-i retin numele, si care ne-a dat vreo 7 goluri, s-a latit pe tot ecranul: balanta universului s-a reechilibrat. Am vazut cum e sa fii franta si sa joci cu romania. De ce primim “doar noi” asemenea lectii? Multumim, nu aveam neaparata nevoie, dar asta e. (De ce nu… Rusia, de exemplu? De ce nu se echilibreaza si balanta universului lor? Mai stii, poate acum, in finala ;) )

 

E o lectie pe care, ca si meciul cu Franta, sper ca fetele sa n-o uite. Poate e bine ca a venit acum, cand in joc era “doar” medalia de bronz. Sa nu uitati, Dariilor. La anul, la Beijing, va urez sa puneti (la figurat) capul in pamant a concentrare tot turneul, si sa-l ridicati abia pentru a saruta medalia de aur.

 

Multumim, si, vorba lui beleaua… la anul “scoatem steagurile”, pentru Beijing!

S-a găsit adversar pentru Rusia

Saturday, December 15th, 2007

După meciul nostru cu rusoaicele, ma gandeam cine ar putea sa le reziste ălora. Ei, dar mă uit, cu juma de ochi, la germania-norvegia, şi cred că am găsit cine le-ar putea face faţă… Norvegia. Antrenorul Germaniei a zis înainte de meci că va fi foarte greu cu Norvegia, e cea mai bună echipă de la mondiale, completă la toate compartimentele, cu rezerve tari, tot ce trebuie.

 

După 20 de minute conduceau la 5 goluri. Repriza au încheiat-o cu 3 în avantaj. Portăriţa nemţoaică apărase 3 mingi toată repriza.

 

Acum e însă… egal! Ba nu, 26-25 pentru Germania! După ce comentatorii nemţi aveau mici lucruri de reproşat arbitrajului (nu agresiv însă :p), în repriza a doua nemţoaicele s-au apropiat „inch by inch”, trăgând cu dinţii de fiecare minge, în ciuda unor greşeli şi contraatacuri ratate, şi acum sunt cu un gol în avantaj! 27-26! Portarul a început să apere, Grit Jurack, interul lor cât casa, a început să care la goluri.

 

Şi ei au modelul „comentator plus handbalistă” la comentariu. S-au luat cu mâinile de cap la o eliminare de 2 minute a unei nemtoaice, şi pe bună dreptate: 28-27 Norvegia. Oricum ar fi, se anunţă o finală de zile mari cu Rushile…

 

Mai sunt 5 minute, e 29-29. Meci care „te prinde”. 30-29 Norvegia. Nici nu ştiu cu cine să ţin. Norvegia pare singura care poate pune probleme rusoaicelor, jermania e outsider… Aşa că nu ţin cu nimeni. S-ar putea însă să nu conteze oricum – 31-29. Jurack ratează. În replică, 32-29. Încă 3 minute de luptă… 33-29. Gata. Se termină 33-30.

 

Cred că e mai bine aşa. Germania are o jucătoare de clasă mondială, Jurack, Norvegia o echipă.

 

Cred că o să ţin cu Norvegia în finală, sacrificând consolarea „ne-a bătut campioana mondială”. Să vada şi fetele noastre că „se poate”, şi să nu le mai fie frică de Marele Urs Rus. De exemplu, la Olimpiadă ;).

Naşele de la răsărit

Saturday, December 15th, 2007

Abia aşteptam să se termine meciul cu franta (mai ales cand eram noi in avantaj), si acum abia astept sa se termine meciul cu rusia, ca sa nu luam prea multe… tocmai sunt 11 diferenta, 25-14.

asta e. ne-am (re)gasit nashele.

 

Comentatorul englez a zis de vreo 3 ori ca Varzaru si Elisei ar fi putut adauga o alta dimensiune jocului romaniei. Asta sigur, desi chiar si asa nu stiu daca am fi putut castiga. Ar fi fost probabil meciul mai strans.. A mai zis comentatorul ca probabil meciul cu franta a lasat urme, fizice si psihice (expresie clasica de comentator roman :). Si a mai zis ca romania ar trebui sa arunce mult mai mult de la distanta, precum Meirosu de vreo 3-4 ori in repriza a doua. Altfel, comentariu in general, ca ale noastre au prins o zi execrabila. O echipa indiscutabil foarte talentata, dar care azi a fost facuta sa arate „very average”, adica „de nivel foarte mediu”. E una din zilele alea, a mai zis, in care trebuie sa „put behind this game”, sa uiti de meciul asta, si sa vii maine sa te lupti pentru medalia de bronz.

 

Trefilov urlă isteric la elevele lui. Are, la naiba, 11 goluri avantaj, ce mai vrea? Si comentatorul englez s-a scandalizat in forma unui râs rece, punand exact aceeasi intrebare.

 

Admirabili spectatorii, n-au incetat sa cante si sa scandeze. Bravo lor.

Fetele au mai ratat o aruncare de pe semicerc. Sau a aparat rusoaica. Nu conteaza. Dupa meciul cu franta, n-ai cum sa te superi pe fetele astea. Au luptat, atat s-a putut. Ne-au facut praf ursoaicele fara drept de apel, n-avem decat sa invatam lectia si sa mergem mai departe. Multumim pentru clipele de glorie si va asteptam maine „with a vengeance” sa batem, probabil nemtoaicele, din nou, pentru medalia de bronz.

Inches - Discursul lui Tadici

Saturday, December 15th, 2007

Toată lumea se întreabă ce le-o fi spus Tadici handbalistelor la pauză.

Cred că le-a spus ceva de genul ăsta. Înlocuiţi “football” cu “handball” şi aveţi, în linii mari, discursul, aici.

Primit acum ceva vreme de la Takeda.

Paris Bercy, Termopilele handbalului românesc

Friday, December 14th, 2007

 

E pauză. Franţa – România 14-8.

 

„daca cineva le-ar fi spus francezilor ca dupa 25 de minute ar conduce romania la 7 goluri diferenta, i-ar fi ras in nas”. Citat din comentatorul englez de pe… internet. Internetul merge cu intreruperi care ma enerveaza rau de tot, tocmai am dat un restart, panaceul universal.

 

Ma doare capul, la propriu si la figurat.

 

„dati la cap si intre picioare! S-a inteles?” Tadici, in primul time-out. Au respectat indicatia si au dat 3 goluri rapid. Era 5-4 si am crezut ca gata, ne-am revenit, mergem tavalug peste ele.

 

Da de unde.

 

Au mai trecut vreo 7 minute pana am dat iar gol. Nicolas e o Palinger la patrat, incredibil.

 

Am sentimentul ciudat ca echipa Frantei NU e mai buna ca a noastra, dar ale noastre mi se pare ca au plecat convinse ca le vom bate, si le-a blocat portarita, exact ce zisesera ca NU o sa se intample.

 

Inca n-am disperat. Sa vedem re-priza…

 

—————————————————————————-

 

snt epuizat.

 

In ultima ora am ramas tintuit in fotoliu si nu m-am putut misca. Nici la baie n-am putut merge inainte de primele prelungiri, desi ar fi fost cazul. Toata energia mi s-a scurs prin fotoliu, parchet si la vecinul de jos. Abia inainte de ultimele prelungiri, cand aveam un gol avantaj, mi-am „permis” sa dau volumul tare si sa fug la baie :). Si apoi fuga inapoi si prabusirea in fotoliul tras in fata biroului, ca deh, calculatorul a fost pe post de televizor in seara asta.

 

…Acum ruleaza un montaj foarte fain cu imagini din timpul meciului si cu bucuria de final. Incet-incet imi revin.

 

Internetul a mers mai bine in repriza a doua, dupa restart. Ca si echipa noastra.

 

La pauza am simtit (conform declaratiei de mai sus) ca nu s-a terminat, dar am avut momente cand am crezut ca gata. Ca sa-mi mai distrag propria atentie, imi imaginam cum sa incep partea a doua a „comentariului”, in functie de rezultat. Bai, e nasol cand te implici intr-un meci din asta, ca praf te face. La un moment dat am ajuns in asa hal incat incercam sa ma autoconving: „e doar un joc”.

 

Aiurea, n-a functionat.

 

Singura „masura” care a functionat cat de cat a fost cand mi-am zis „incearca sa urmaresti ca un spectator neutru, savureaza spectacolul”. A tinut. Vreo juma’ de minut, asa.

 

„tensiunea e palpabila”. „what a DRAMA we have here!” – vorbele comentatorului englez, care la un moment dat, nu exagerez, ragushise de emotie.

 

Am remarcat-o la meciul cu Ungaria, cand jucase foarte putin. Prima data in pauza, cand „rezervele” s-au incalzit cu Talida Tolnai, chiar la poarta din fata mea. Aveau niste fetze de copii, nu pareau mai in varsta de 17-18 ani. „ce cauta copilele astea la lot? Or fi de la junioare? N-au cum. Păi a lasat Amariei si Gogârlă acasă, şi a adus a X-a de liceu aici?! Bre nea Tadici…

 

Copilele se jucau, aruncau mingi „usoare”, se jucau cu dexteritatea in manuirea mingii. Pana la un moment dat, and una dintre ele a trimis o „racheta” in vinclu, aparent fara efort si cu zambetul pe buze. Apoi, inca una. Si inca una. Tot parca in joaca. Si cu efect, asa, la „arta”, ca copiii cand sunt concentrati la ceva si urmaresc obiectul cu limba scoasa un pic. Am zis – uou. Acum inteleg ce cautati voi la lot. Copila cu torpila, care a si intrat in a doua repriza si a şuierat vreo două gloanţe pe la urechile d-şoarei Palinger, era Cristina Neagu.

 

Nu ştiu dacă a fost declarată jucătoarea partidei, dar pentru mine a fost meciul ei. Din nou n-a intrat de la inceput, dar cand a intrat s-a simtit. Am recunoscut „racheta”, de data asta trimisă în serios.

 

Ce sa mai zici dupa un astfel de meci. Cred ca le-am subestimat, si cred ca s-au relaxat dupa pauza. Bine au facut. Meci „epic”, vorba comentatorului englez. As fi zis ca a fost un meci foarte frumos, si daca pierdeam. Spectacol extraordinar. S-a intamplat sa se „alinieze toate astrele”, in cele din urma, pentru noi. Luminita Dinu, catastrofa in primele 60 de minute, a scos 3 contraatacuri vitale si alte cateva mingi salutare in prelungiri, cand era mai mare nevoie. Steluta Luca, „a bit rusty in her play after a long pause”, a dat golurile decisive. Valeria Beşe are, cel puţin pentru mine, o nouă poreclă, „Termopile”.

 

Spre sfarsitul „timpului regulamentar de joc”, comentatorul englez spunea ca „desi sfertul ungaria-rusia a fost cel mai spectaculos, si aici am avut parte de un meci grozav”.

 

La sfarsitul prelungirii a zis ceva care s-ar putea traduce cu „rusia-ungaria a fost mic copil’ pe langa nebunia de aici”.

 

Inca tot ma doare capul. Dar doar la propriu, caci la figurat, snt undeva deasupra norilor, care ploua doar pe oamenii astia de aici. Noapte buna.

polonezele de chopin

Thursday, December 13th, 2007

mi se parea ciudat sa vad coreea de sud pe tabloul “sferturilor” la handbal. abia acum am aflat cum s-a intamplat: spania a pierdut cu polonia cu 30-29! polonia care nu mai avea nici o sansa, spaniei ajungandu-i, cred, un egal! spania cu 7m ratat la 30-29, cu lovitura libera in ultima secunda ratata…

despre meciul anglia-croatia s-au spus o gramada, ca croatii ar fi primit bani de la rusi, etc., etc. ma indoiesc ca acelasi lucru se poate spune despre hanbalistele poloneze.

dar ceva tot se poate spune: “s-au respectat”. jos palaria.

altfel, germania a batut angola cu 36-33. pacat :).

cultură fotbalistică

Thursday, December 13th, 2007

Cum comentează fanii lui Arsenal meciul cu Steaua, aici. Pe când aşa ceva şi pe stelisti/dinamovisti/rapidisti/violamania etc. punct ro?

neegalul

Wednesday, December 12th, 2007

Din pacate, n-am apucat sa vad meciul cu germania, as fi fost foarte curios cum comenteaza nemtii de pe Eurosport… FOARTE curios am fost… asta e.

Sunt foarte bucuros ca ale noastre n-au “tras la egal”, ca sa cadem cu Angola… ar fi fost nu numai prea meschin, ci si riscant. Noi o sa batem Franta, si Germania va lua bataie de la Angola, ca prea si-au dorit-o :).

Si chiar daca va fi invers, respect pentru capul sus.

Allez les Bleues-Jaunes-Rouges! (jurnal de suporter)

Monday, December 10th, 2007

Nici nu mă aşteptam să meargă toate ca pe roate. Rezervasem ieri biletul, pe internet prin ticketnet.fr. Singura opţiune de „livrare” pe care mi-a dat-o a fost „intraţi în posesia biletului la centrul de colectare”. Erau două centre de colectare în Dijon. Buun. Notez cuminte adresa, şi azi, cum ajung, mă duc aţă la primul. Descopăr că era într-un hipermarket dintr-un mare complex comercial, care era, evident, închis. Cu o presimţire în plex, mă duc la celălalt… evident, închis. Sun la „hotline”… „programul nostru e de luni până sâmbătă…”.

Uşor iritat, cap compas „Palais des Sports”. Coadă. Mare. Îmbulzeală. Începea meciul de 14:30, Spania-Korea. Hm.. să aştept să se termine coada? Să dau o tură prin oraş? Sau să mă văd cu biletul în desagă?

Aşa că m-am aşezat cuminte în turmă, care a trecut destul de repede printr-un control sumar (mi-era teama că nu mă lasă cu aparatul foto, dar n-au fost probleme). Merg la ghişeu… coadă medie… ajung la rând, întind rezervarea… bătrânelul dinăuntru mă întreabă de nume, mă caută pe o listă… evident, nu mă găseşte. Din fericire, suntem în 2007, şi bătrânelul vorbeşte în minusculul walkie-talkie de la piept, şi-mi spune – „attendez, vine cineva să vă rezolve”. După 5 minute, aud o întrebare în mulţime – „ou est le garçon avec ticketnet?”. „Aici e garsonul, je”. După o exmaminare sumară, domnul organizator grizonat cu tricou roşu zice – „attendez, je m’occupe”.
Şi vi
ne, după alte 5 minute, cu biletul.

Mi se ia o piatră de pe inimă.

Şi iată că a rămas o oră şi pentru turul-blitz de oraş. Dijonul, zice Wikitravel.org, e cunoscut mai ales pentru… muştarul de aici. (Mda.) . Cu toate astea, cică, e un oraş frumos, capitala Burgundiei, cu un centru vechi care a scăpat de bombardament.

Palais des Sports, foarte asemănător cu Polivalenta noastră, e în zona modernă, care nu m-a impresionat chiar deloc. Betoane şi ceva sticlă, nimic deosebit. La indicaţiile amabilului domn grizonat în roşu, o iau la picior „într-acolo”. Şi merg, tot merg, stradă lungă să-mi-ajungă, tot nu mă dumiresc ce e cu centrul acela vechi. Dau de o statuie a unui ilustru necunoscut – hai s-o pozez, cine ştie, dacă nu dau de centrul cu pricina, măcar o poză să am. Zis şi făcut.

Cum mă întorc… se deschide, precum în Alice în Ţara Burgundiei, o străduţă cu „charme”, pe stânga.

Dijonul vechi are un aer „clasic”. Nu e pitoresc şi colorat ca Strasbourgul, de exemplu, dar clădirile vechi, din piatră crem, nu toate renovate, îi dau un aer serios, de bătrân înţelept,

care a văzut multe şi pe care nu mai dă multe parale pe brizbrizuri colorate. Cu toate că ceva brizbrizuri sunt, că deh, se apropie Crăciunul.

M-am pierdut, cât de repede am putut, în zona pietonală, ca să-i respir aerul,

am dat de palatul justitiei (cred), în faţa căruia e nelipsitul târg de Crăciun,

din care dai fix în Catedrala impozantă, cu aspect inedit – nu e nici gotică, nici barocă, nici… pardon, aici mi se termină vocabularul arhitectonic. Oricum, e diferita fata de domurile cunoscute, dar frumoasă.

Clic, clic, şi înapoi, tensiunea creşte, se apropie ora confruntării.

Nu mai e coadă. Intru „ca-n brânză”, culeg programul şi „ghidul suporterului ecologic” (!) de pe o măsuţă, şi intru în sală. Polivalentă, şi pe dinăuntru, poate mai “modernă”. Îi iau pulsul în nări, şi apoi o organizatoare amabilă mă conduce fix la locul meu, 714, aproape de una din porţi. Îmi place că distanţa dintre rânduri pe verticală e destul de mare, astfel încât vezi bine chiar dacă în faţa ta e un om înalt. Sau unul cu pălărie mare tricoloră, ca a mea – măcar nu-mi fac griji de cei din spate. Îmi montez aşadar pălăria pe cap, scot steagul, aparatul… hm. ce fac cu bannerul? Vorba vine bannerul, cele câteva hârtii A4 pe care le-am lipit cu scotch, să se plieze stil „acordeon”, şi pe care am scris „allez les bleues-jaunes-rouges”.

Chiar atunci intră, pe partea exact opusă, cele două „galerii” – adică vreo 10 români cu fulare „Oltchim” si vreo 20 de unguri, cu tobă, steagurişi gălăgie. Ungurii văd că agaţă un steag de o balustradă – hm. Dacă fac şi eu la fel cu „materialul” meu? Mă uit… nu prea ai cum să agheţi… cum mă uit înapoi, un organizator, amuzat probabil de pălărie, îmi face cu ochiul prieteneşte. Încurajat, îmi iau inima în dinţi şi îl întreb dacă pot să agăţ şi eu materialul aista. Sigur, zice. Aşa că, după o fugă afară după scotch (evident că nu-l aveam la mine), mesajul a fost aşezat la loc, sper, vizibil. Organizatorii de pe „etaj” au fost foarte încântaţi şi mi-au zâmbit apoi tot timpul – ori arătam extrem de caraghios cu acea pălărie, ori le-a plăcut mica politeţe. Probabil amândouă.

Intră echipele la încălzire – sala e încă pe jumătate goală. Evident, a noastră e în partea opusă celei unde mă aflu eu… aşa că nu pot decât să fac nişte poze de departe, cât duce zoom-ul.

(banuiesc că omul cu ditai tunul care tocmai s-a aşezat în faţa mea a prins şi nişte prim-planuri)

Fetele noastre îmi par relaxate – înţeleg că suntem deja calificaţi în sferturi; în schimb pentru Ungaria meciul e capital – dacă pierd, e de rău.

Hm. Ştim noi cam a ce miroase asta… dar nu vreau să pornesc cu prejudecăţi, să privim mai bine meciul, care tocmai a început.

Steluţa Luca o ceartă pe Valeria Bese („Turnul de Control”), din primul minut, nu ştiu ce au de împărţit în apărare, probabil faptul că e deja 1-0 pentru Ungaria. Steluţa Luca pare Căpitana din teren (cred că şi e) – parcă ieri era „tânăra speranţă” venită de la „Tineret”!

Au trecut campionate prin noi, a fost şi soare, au fost şi ploi… de goluri, e 2-1 pentru noi, Valeria Bese a marcat de două ori, din nişte chingi,

parcă pentru „a-i arăta” Steluţei, cu care acum bate palma.

Meciul „are ritm” ;), abia reuşesc să fac câteva poze,

şi până să mă trezesc, avem deja 3 goluri avantaj. Apoi 4. 5. Lecushanu, Jorjeta Narsissa (în pronunţia crainicei franceze) plesnise 2 7m-uri în colţuri.

„Simt” că poate fi meciul Jorjetei-Narsissei, şi se pare că Tadici simte la fel, o aruncă în luptă. Gol din acţiune la faza următoare! România joacă bine, dezinvolt. Atacul ca atacul, nu mi s-a părut cine ştie ce invoativ, mai mult bazat pe reuşite individuale,

dar Apărarea, acolo departe, în fundul sălii, „se ţine” foarte bine, unguroaicele sunt nevoite să tragă din poziţii neideale, avantaj Hu-Ţu-Pan! (strigă mica galerie română).

A propos de galerie, mi s-a părut că doi (din vreo 20) din suporterii unguri s-au întors cu spatele când s-a cântat imnul României.

Ar putea fi coincidenţă, dar cum s-a terminat imnul, cum s-au întors cu faţa, amândoi, deodată. A fost singurul gest „suspect” al celor două grupuri - haios că cele două galerii s-au nimerit exact una lângă alta, literalmente. Nici un loc liber între, nici un „buffer”.

Dar uite că se poate: au creat o atmosferă frumoasă. Ungurii au avut ceva avantaj, erau mai mulţi, plus toba, se băgau peste ai noştri mai des. Dar – civilizat, duel frumos, doar din entuziasm. Ce mi-a placut la ai noştri e că au …cântat. Ţi se face pielea de găină când auzi oameni în toată firea cântând într-o tribună de sport.

Acest din urmă fenomen mi-a atras atenţia: suporterii unguri nu se mai auzeau aşa des ca la început. Ai noştri cântau. Mă uit pe tabelă – 6 goluri diferenţă. Steluţa Luca (altfel nu atât de înaltă ca la televizor), tocmai se înălţase aeroplaniceşte la vreo 10 metri şi torpilase mingea în poartă. Cea mai bună portăriţă din lume, Katalin Palinger, nu avea reacţie.

Ce bine e, mă gândeam, să fii suporterul unei echipe de clasă mondială. O echipă atât de bună, încât nici adversarii n-au ce zice. Galeria maghiară amuţise, jucătoarele lor păreau dezorientate, nu se aşteptau la un început aşa furtunos.

Îmi era bine.

Am avut chiar timp să mă întreb, uitându-mă în stânga, cu cine or ţine cei care stau lângă mine. Tatăl cu fetiţa. I-am auzit vorbind franţuzeşte, dar sunt foarte tăcuţi. Or fi neutri, mă gândesc. Şi scap un „woo-hooo!” spontan, la un gol „boltit” al extremei blonde Adriana Nicoleta Olteanu-Nechita.

Avea să fie ultimul ei gol la acea poartă. Au urmat o serie neagră de 3 ratări aproape consecutive ale Adrianei, toate singură cu Palinger. După prima,


am văzut o tresărire a supriză neplăcută pe faţa ei. După a doua,

ciudă şi o mică răbufnire nervoasă, întorcându-se apoi cu privirea în pământ către strigătele care veneau dinspre Tadici. După a treia, teamă.

Apoi n-a mai tras la poartă.

Iar Palinger a început să apere. Şi să apere. Şi spectatorii maghiari să-şi dreagă glasurile. Magyarorszag s-a apropiat la 2 goluri diferenţă. Contraatac România, apără Palinger. Contraatac Ungaria, apără Hu-Ţu-Pan. „Uff”, se aude un icnet din stânga mea. Ahaaaa… v-am prins vrăjitoarelor… şi voi îmi sunteţi de-ai lor… tensiunea meciului v-a dat de gol ;). Ce mă confuzase e că aplaudau şi la golurile noastre… şi nu din cauza ameninţării Marii Pălării Tricolore din capul meu, ci pentru că aşa făceau toţi spectatorii! Plăcut civilizat.

Avea să fie, cred, ultima minge apărată de Luminiţa Huţupan-Dinu. Intrăm la pauză cu 2 goluri avantaj. Dar spectatorii unguri renăscuseră, şi “mulţimile” au, se pare, un “al şaptelea simţ”.

Meciul s-a reluat confuz. Ca prin vis îmi aduc aminte că la 19-18 pentru noi am avut un gând şi am făcut o poză tabelei.

Avea să fie ultima dată când am fost în avantaj.

Apoi, toată repriza am aşteptat ca ale noastre să se „trezească din pumni” şi să revină în stil de „mare echipă”. Am aşteptat „planul lui Tadici”. Pentru că, nu ştiu de ce, mi s-a părut mereu ca Tadici are lucrurile „sub control” tot timpul. L-am simţit destul de calm, în străfunduri, deşi a zbierat îndelung şi coleric atât la elevele sale,

cât şi, cu gesturi largi, teatrale, la arbitri.

Dar între aceste reprize de nebunie, nu mi-a dat deloc imaginea unui om disperat, sau măcar stresat la gândul că va pierde acest meci important – cum părea antrenorul ungur!

Tadici mi s-a părut, de fond, calm. Chiar i-am văzut mijind zâmbete, pe alocuri. De aceea am crezut că are un plan. Arme secrete, pe lângă Lecuşanu, înlocuitoarea preferatei mele Meiroşu (care azi n-a dat nici un gol), care Narsissa continua să care la 7m-uri,

singura care o mai bătea pe fantastica portăriţă maghiară. A intrat Neagu, o fată mică, cu torpila la ea însă, a rachetat şi ea vreo 2 goluri, şi extrema Maier vreo 3, şi ne-am apropiat la un gol (dincoace, la poarta „mea”, Luminiţa Dinu şi Talida Tolnai nu apărau NIMIC.

Or fi „interele” lor aşa grozave?!).

Atunci am crezut că văd „planul lui Tadici”. 29-28 Ungaria, mingea la noi. Contraatac, mingea la extrema Ramona „Petrutsa” Maier, zic, gata, egal, Maier n-a ratat nimic până acum. Răsuflu uşurat, cu o secundă prea devreme. Maier ratează, sau Palinger apără, contraatac, bineînţeles gol. Mai sunt 3 minute, 2 diferenţă. Ba nu, 3, după o fază la indigo. Adriana Olteanu, cealaltă extremă, reuşeşte, cu năduf, să dea în sfârşit gol, Talida Tolnai apără cu năduf, în sfârşit, o minge, dar Palinger e de netrecut.

Time-out România. Interesant, Dumitru Muşi se agită (parcă pentru a „ponta” şi el la capitolul „agitaţie”), în timp ce Tadici se plimbă calm în jurul „meleului”!


Şi…mai luăm un gol… dar mai obţinem un 7m. Narsissa. Mă gândesc – e timpul să apere Palinger, prea le-a luat pe toate. Iese portăriţa foarte în faţă intimidant… 2 fente… iii, să vezi că ezită… gol, cu boltă! YES! – am şi eu un motiv să mă manifest. Între timp, am uitat să zic, veniseră nişte suporteri „pe faţă” ai Ria-Ria-Hungaria, tot cu copilaş mic şi simpatic vorbitor de franceză după ei, care copilaş s-a uitat curios şi zâmbitor la Marea Pălărie Tricoloră şi la steagul pe care scria Hagi, cu marker permanent, încă de la retragerea lui. I-am făcut înapoi cu ochiul, a pagubă.

Nu se mai poate face nimic. Au 3 goluri, mai e un minut. Mai avem un 7m… şi pentru că există o lege a compensaţiei în Univers, apără Palinger.

Conform tradiţiei, când mai sunt 30 de secunde, îndemnaţi de crainic, toţi spectatorii se ridică în picioare şi aplaudă (!). Măcar să nu luăm gol la ultimul atac… aşi. Luăm. Aplauze, toată lumea. Festivitate de premiere, unguroaicele foarte fericite – le-a trecut glonţul pe la ureche.

Ale noastre, cam plouate, mulţumesc galeriei din partea opusă

(evident, nimeni dintre ai noştri nu a remarcat Marea Pălărie Tricoloră din mijlocul spectatorilor „neutri” ;).

Se strâng pentru „debrief”. Tadici le explică, pe un ton uluitor de calm, una-alta. „Un antrenament aşa şi-aşa”, pare să le spună.

Mă apropii, le fac nişte poze – sunt obosite. Handbalul feminin e, a propos, un sport extrem de dur, vânătăile Valeriei Bese (vizibile din tribună!) fiind doar câteva dintre mărturii.

Şi apoi, cum ele se duc la vestiare, în timp ce crainicul anunţă următorul meci, Germania-Polonia, îmi împachetez frumos pălăria, salut respectuos amabilii organizatori „de la mine de pe etaj”, şi la revedere. Am 300 şi ceva de kilometri de reflectat la şansele noastre de a ne lua revanşa, în finală. Allez, les Bleues-Jaunes-Rouges!


Login
Username: Password:
 
 
Inregistrare
Am uitat parola