————
Notă: văd că mysport nu suportă filme youtube “embeduite”, sau nu ştiu eu cum. Apreciez orice ajutor. Până una alta, reportajul cu filmele intercalate se găseşte pe Jurnalul Pălăriei Tricolore.
————
.
.
Am ajuns mai devreme în gară, să văd şi eu uriaşii.
.

.
11 statui imense de jucători reprezentativi pentru Euro, amplasate în hala gării. Între ei şi Chivu,
.

.
şi nici un italian, după cum aveam să aud. Cică au pus doar jucători sub contract cu Adidas.
.
Booon. Ne întâlnim cu familia El Veţienilor în trenul spre Berna. Avem emoţii, cumva ciudat, în sinea noastră nu credem că vom câştiga, dar tot în sinea noastră nu credem ca nu ne vom califica.
.
Un lucru ne-a fost clar, odată ajunşi la Berna: Olanda va juca „pe bune”. De ce? Păi, nu poţi să joci altfel când ai 100000 (o sută de mii) de susţinători care colorează un oraş întreg în portocaliu. Berna are, a propos, binişor sub 100000 de locuitori. Care nu s-au văzut.
.

.
Foarte prietenoşi, se pozau cu români pe unde-i prindeau, „ne calificăm împreună! France, Italy, go home!”.
Înotând prin marea portocalie, am ajuns pe o stradă mai liniştită, unde am văzut o masă galbenă compactă la o terasă, unde am şi adăstat

.
În spatele nostru s-a aşezat un olandez din Surinam, care a pornit o discuţie veselă – l-a întrebat pe El Veţian de unde e, a zis că din România, da, şi eu din islanda, cică bronzatul portocaliu. De unde e tac’tu? Din Vietnam. Aha.
Oranjul era relaxat – zice, sper să ne bateţi, să ne calificăm împreună. Aceeaşi idee am desprins-o şi din aplauzele altor portocalii care au trecut pe lângă noi. Extraordinar de prietenoşi. Încurajau Olanda, dar ne spuneau că vor să ne calificăm împreună. Nostim a fost când au scandat împreună cu noi „pe ei, pe ei, pe ei pe mama lor”.
.
După un suc la acea terasă, am plecat mai departe, spre stadion, afundându-ne din nou în marea portocalie cu mici insule galbene.
.

.
În fan zone
.

.
am făcut prima pauză. Am auzit o melodie cunoscută, la instrumente cunoscute – era fanfara din Chetriş, care începuse să cânte… imnul nostru pe scenă. Din păcate, au decis fanfariştii să cânte TOATE strofele, motiv pentru care am ajuns la capătul versurilor. Dar am încercat.
Nu am filmat scena – sunt unele momente când „cronicarul” trebuie să decidă dacă vrea să fie spectator la propria viaţă sau s-o trăiască. În acel moment, am decis varianta doi, şi am dat drumul la cântec total.
Am filmat abia după, când au început să cânte o variantă destul de frustă a Rapsodiei Române de Enescu:
.
film
.
După Rapsodie, am purces încet spre stadion, cu şuvoiul portocaliu.
.

.
Când am ajuns, primul „semn” neplăcut: un gardian zelos mi-a oprit bannerul cu EUROMANIA la intrarea în stadion. Cică, n-ai voie decât cu bannere de 1m/1.5m. L-am rugat să se uite în regulament, că eu ştiam de limita de 2m (mă rog, cearşaful meu standard avea 2.7m, dar speram să nu măsoare). A venit altul, mai relaxat, a zis că „nu e mare bannerul”, dar apoi al treilea a zis că într-adevăr e 2m limita, dar al meu are mai mult. „Uff. Şi nu pot să-l îndoi?” „Nu, poţi să-l tai. Dar n-ai cuţit.”
.
În acest timp, mi-am dat brusc seama că celălalt banner pe care îl aveam în rucsac, cel „normal” cu „Hai România”, făcut la insistenţele lui T, care nu vedea rost de subtilităţi pe stadion, rămăsese în rucsac, neatins. Aşa că am renunţat brusc la bannerul meu favorit şi am intrat în stadion cu celălalt binemersi în desagă. Pe care l-am întins fără probleme, la peluza galbenă (în spatele lui Lobonţ în prima repriză), la nivelul 2.
.
Stadionul era gol,
.

.
pe rândul nostru erau doar 2 români. Le-am făcut bucuroşi cu mâna, şi am coborât până la „bară”, unde veniseră El Veţienii. Mai erau 2 ore până la meci. Am stat acolo, uitându-ne la spectatorii de jos
.

.
şi la televizor, apoi ascultând „moderatorii” celor 2 echipe, responsabili cu informaţiile, jocurile „de societate” cu suporterii (gen „deciball”, manevrarea unui portar electronic prin nivelul de zgomot făcut de suporteri pentru a apăra un 11m, sau transportarea unui logo de pânză de la o tribună la alta, ca în filmuletul de mai jos)
.
film
.
şi prezentarea echipelor. Ştefan Leca pe numele lui, cu regret, mi s-a părut deosebit de neinspirat. De exemplu, modul ales de a provoca spectatorii români la „zgomot”, a fost să răcnească în microfon următoarele întrebări:
.
„Care este echipa care a învins Olanda la Constanţaaaaa?”
Nici un răspuns.
„Care este echipa care a făcut egal cu Franţaaaaa?”
Murmur confuz – „ce vrea ăsta?”
„Care este echipa care nu a pierdut în faţa Italieeeei?”
„România”, cu juma’ de gură.
„Care este echipa care va câştiga astăăăăzi cu doizeroooo?”
„România!” – abia acum se prinseseră spectatorii că asta aştepta de la ei. Au răspuns ezitant – superoptimismul/aroganţa înainte de a sări gardul nu le-a fost pe plac.
.
Apoi a încercat să „forţeze” spectatorii să strige „mândru că sunt român”. Pe lângă că mi s-a părut o idee neinspirată, nici nu a fost clar ce vrea, cică – „haideţi să strigăm împreună că suntem mândri că suntem români.” Nici o reacţie. Disperat, a urlat el de câteva ori, obsesiv, „mândru că sîîîîîînt -…..”
„român” – răspuns venit cu juma’ de gură, după o vreme, mai mult de jena lui. Spectatorii nu aveau nevoie de astfel de ostentativităţi, ci aveau alt mod de a arăta cele de mai sus. Şi au arătat, în timpul meciului, prin întreg comportamentul, fără zbateri strident-patriotarde ca ale d-lui Leca.
.
Apoi, moderatorul olandez a făcut tribuna portocalie să cânte un cântec suportericesc, începând primele versuri, pe care tribuna portocalie, tot mai dens populată, le-a preluat imediat. Moderatorul-şef, elveţianul, l-a rugat apoi pe Leca să facă ceva asemănător. Ori nu a înţeles întrebarea, ori de emoţie nu i-a venit nici un cântec suportericesc în minte, ori nu ştia nici unul, pentru că a început, din nou, stupidul dialog de mai sus, cu răspuns destul de moderat.
.
În fine, la prezentarea echipelor, a avut ideea bună (nu ştiu dacă a fost a lui, francezii au făcut la fel, dar olandezii nu) de a spune prenumele jucătorilor şi să lase spectatorii să scandeze numele. Aici însă s-a terminat inspiraţia, pentru că la unii jucători spunea şi numărul, şi prenumele, la alţii doar prenumele, la alţii adăuga şi alte chestii după prenume (de exemplu la Mutu şi Chivu), de spectatorii nu ştiau clar când e momentul să strige, ceea ce a diminuat efectul.
.
În ansamblu, cu sau fără stângăciile „reprezentantului”, suporterii români au părut dezorganizaţi înainte de primul fluier, părând a nu se coordona la scandări când a intrat echipa pentru a inspecta gazonul sau la încălzire. Totul s-a schimbat miraculos odată ce a început partida. Brusc, spectatorii au devenit o singură voce, cântând la unison – or fi avut lideri de galerie, altfel nu se explică.
.
Noi ne-am alăturat corului „din deplasare”. Dacă la început ne bucurasem că suntem în „zona galbenă”, pe măsură ce se umplea stadionul am văzut că unde aveam locurile se umplea cu portocaliu. Am fost chiar la marginea „legiunii galbene”, dar între olandezi.
.

.
În faţa noastră au venit nişte români care însă nu prea ne-au însoţit la scandări, mai degrabă cei cu pălării, trei rânduri mai în faţă. El Veţienii au fost complet izolaţi între portocalii, nici urmă de suflet co-suferind pe lângă ei.
.
Olandezii „noştri” erau prietenoşi, aveau un fular cu România-Bergenbier alături de unul olandez, pe care le-am agitat împreună. Uneori au şi cântat „România, România” cu noi, când nimeream melodia. Relaxare maximă, atât la cei de lângă noi, cât şi la toată tribuna olandeză – incredibil, au UMPLUT stadionul, a fost în întregime portocaliu, în afară de colţul galben.
.

.
Şi a început meciul. Şi cu el, recitalul tribunei galbene.
.
film
.
Când am văzut echipele, am zis: „Van Basten a schimbat TOATĂ echipa - e clar, a făcut ce a depins de el. Suntem ultimii luzări dacă nu batem echipa asta”. Mă liniştisem.
.
Furaţi de scandări, ne-am dat seama abia prin min. 10 că jucăm prost. Am zis, ei, or fi timoraţi la început, îşi revin ei - mai ales după şuturile bune ale lui Mutu şi Niculae.
Pe fondul îngăduinţei portocalii, care strigau doar din când în când în cor, scandările noastre s-au înteţit.
.
film
.
Ei nu şi-au revenit.
.
Jocul a fost mai mereu în jumătatea „noastră”, la poarta lui Lobonţ, cu ocazii mari de tot Huntelaar, Van Persie şi mai ales Robben (care, după a făcut ce-a vrut cu apărarea şi inimile noastre, am avut senzaţia că a dat mingea aia la micheteau pe lângă Lobonţ – intră la şmecherie, bine, dacă e pe lângă, ok.)
.
Nu-mi venea să cred. Nici spectatorilor. Spaţiile dintre încurajări au început să devină un pic, aparent imperceptibil, mai lung. Prilej pentru portocalii să cânte şi ei un pic (altfel ne-au lăsat, politicos, nu ne-au întrerupt niciodată).
.
La un moment dat, rumoare generală, fluierături, ceva huiduieli: pe ecran a apărut rezultatul FRA-ITA 0-1. E clar, ăştia vor să ne calificăm noi. Cel puţin suporterii. După cum se desfăşoară ostilităţile în teren, se pare că nici pe jucători nu i-ar deranja – joacă relaxat, nu fug după toate mingile, ne aşteaptă să atacăm. Dar… n-au cu cine. N-au cu cine face blatul! Ai noştri nu intră în careul lor în prima repriză, cu excepţia ocaziei lui Mutu!
.
Până la urmă, intrăm în pauză cu 0-0. Eh, poate-i muştruluieşte Piţi la pauză şi revin alte echipe de la cabine.
.
Într-adevăr, imediat după fluierul re-prizei, ai noştri „stau sus”, scot un corner… „parcă joacă mai bine!” – replica speranţei. dar - imediat greşesc o pasă, şi iar se cantonează în apărare. Urmează halucinantele 5 minute, în care ai noştri au avut vreo 3-4 intercepţii pe la 20m de poartă, au pornit vijelios în atac, şi după 2 paşi au… pasat greşit. Faze la indigo. Spectatorii olandezi, exasperaţi, au început să fluiere. Iar noi să plecăm ochii a ruşine, prima dată când gândul s-a formulat în cap: cu jocul ăsta nu merităm să ne calificăm.
.
Şi vine golul lor. Am rămas pe scaune, între olandezii ridicaţi în picioare în jurul nostru.
.
Chinul a continuat şi după gol. Nicoliţă, unul din favoriţii mei pentru bunul-simţ de care a dat mereu dovadă, a dat într-adevăr câteva pase la coechipieri, ori foarte scurte, ori tari şi greu utilizabile. Restul, la adversari sau pur şi simplu aiurea. Cociş dădea impresia că e mereu nepregătit pentru orice pasă. În general, ritm scăzut, joc static. Culmea, cei mai „proaspeţi” jucători, care au alergat cel mai mult, din tribună s-au văzut a fi, în ordine, Chivu, Mutu şi Raţ, urmaţi de, culmea, Contra. Adică jucătorii cu cele mai multe meciuri “în picioare” anul ăsta. Campionate lungi, Liga Campionilor, Cupa UEFA. Restul, “odihniţii”, au fost fără vlagă. Ce pressing, ce “pe ei pe mama lor”… nu s-a auzit de aşa ceva în iarbă. Chiar şi după gol, au stat în jumătatea lor (de data asta, cea îndepărtată de noi), încercând să iasă cu pase greşite pe “contraatac”. (!)
.
După o suită de astfel de evenimente, s-au auzit pentru prima dată fluierături din partea peluzei galbene. Olandezii au întors miraţi capetele.
.
A doua oară s-au auzit fluierături galbene când a ieşit Nicoliţă.
.
Între cele 2 evenimente, şi un pic după, a fost intervalul în care nu s-a auzit cântec galben. Olandezii nu s-au lăsat invitaţi, şi au avut o perioadă de cântec tumultuos, cu coregrafie şi mişcări cu tot (impresionant, masele de oameni mişcându-se la unison).
.
A urmat o perioadă de tăcere în tribune, pe fond de joc confuz. Până şi Chivu, care de obicei îl “simte” pe Mutu cu ochii închişi, i-a dat vreo câteva pase inutilizabile, serviciu pe care Mutu i l-a întors. Chiar când mă gândeam – ia uite, au încetat ai noştri scandările – a început cântecul. L-am recunoscut pe la „barbarii de tirani”. Lacrimile erau probabil conştiente că îmi vor strica toată vopseaua de pe faţă, probabil de aceea au rămas agăţate de gene. Îmi imaginasem, în trecut, cum ar fi ca spectatorii să cânte imnul, spontan, în tribună, la un meci de fotbal. Scenă de covârşitoare megaproducţie hollywoodiană. Iată că am ajuns s-o trăiesc, şi s-a lăsat cu piele de găină, cum îmi imaginasem.
Din nou nu am filmat. Am ales, din toată inima, să mă concentrez pe „în aaaste mâini mai curgeee un sââânge de romaaaaaaan…”
.
Reacţia în teren a fost singura care nu s-a potrivit cu ce îmi imaginasem. Singura fază românească aplaudată de toţi spectatorii a fost o respingere prin foarfecă a lui Raţ, din propriul careu. Abia după intrarea lui Petre au avut parcă o zvâcnire, cu vreo 2 jumătăţi de ocazii, pase încâlcite din careu şi o altă „foarfecă”, ineficientă, dar aplaudată generos.
.
La golul lui Van Persie, suporterii olandezi au lăsat la o parte orice reţinere şi au izbucnit în urale. Un fel de – „noi v-am invitat la chef, n-aţi vrut să veniţi, noi petrecem oricum.” Şi au dat cep la petrecere cu marşul triumfal din Aida (cred):
.
film
.
Drumul spre casă a fost lung. La staţie s-a anunţat că centrul oraşului e blocat, aşa că am încercat să păcălim masele, să mergem cu trenul din gara Wankdorf. Unde am dat peste un şuvoi compact portocaliu pornit exact cu acelaşi gând.
.
film
.
În timp ce aşteptam pe peron, zice un olandez – „sorry, ey.” „asta e, zic, aţi meritat”. „mergeţi acasă în românia, sau mai staţi?”. „Mai stăm un pic.” „Uff, şi noi, şi e greu pentru sănătate, atâtea zile în camping”. „Şi mai aveţi de stat până la finală”, îi urez, şi urcăm în tren.
.
Lângă noi se aşază un portocaliu voluminos, cu o cipilică oranj în formă de pui de gostat (nu-i glumă, olandezii au cele mai năstruşnice invenţii vestimentare suportericeşti).
.
„Entschuldige”, zice. „Huntelaar”, dând din umeri a neputinţă apreciativă. Nu mai ştiu ce a mai zis, a încercat să ne consoleze stingher.
La sosire, dăm să ieşim, aşteptând să se golească scaunele din faţă - un olandez din faţa mea, zice, grăbindu-se – „winners first”. Apoi, împăciuitor – „ar trebui să ţineţi cu noi de-acum înainte”. „Yeah, whatta hell”. Rîde. Zâmbesc abia perceptibil.
.
Apoi, în gara principală, culmea, din 100 de mii de oameni, am trecut pe lângă singurul olandez pe care îl cunoşteam: surinamezul de la terasă. „Guys…” – a ridicat braţele în lateral, a dezolare. Am dat mâna cu el, i-am urat succes. Era sincer trist.
.
Stinghereala fanilor olandezi e cea care pune sare pe rană, e cea care ne spune că ne-am făcut de râs. Dacă olandezii jucau cu prima echipă, sau chiar cu a doua, la sânge, sau chiar cu a doua, relaxat, aşa cum au jucat, dar măcar să le dăm o replică ţapănă, să dăm tot ce e mai bun din noi, să fugim, să „murim cu ei de gât”, ca turcii cu cehii – atunci i-am fi putut privi în ochi şi spune – sunteţi mai buni, dar măcar „we gave you a hell of a fight”. N-a fost cazul. Ne-au invitat să atacăm, ne-au preferat câştigători, ne-au tratat cu bunăvoinţă atât în teren, cât şi în tribune, dar n-au avut cu cine face blatul.
.
Cel mai sugestiv mi se pare dialogul a doi fani români, în trenul tristei reîntoarceri: „mă, nu puteau şi olandejii ăştia să-şi dea un autogol, ceva?” „Păi, n-au avut cum, că nu le-am dus mingea în careu!”.
.
Pe ultima parte a drumului spre casă, am dat peste destul de mulţi italieni. Au avut bunul-simţ să nu ne zică nimic.
.
Astfel s-au încheiat emoţiile Pălăriei Tricolore. Înainte de a fi pusă la naftalină, îşi ia la revedere, până la următoarea competiţie live, dacă va mai avea parte.
.
.
via Jurnalul Pălăriei Tricolore, blog “de la faţa locului”
.
.

.

Disclaimer: Articol postat de mh pe blogul colectiv “de la fata locului” Jurnalul Palariei Tricolore. Publicat aici cu acordul.

.

.
Meciul incepea la ora locala 18 pe stadionul Letzigrund din Zürich. Trebuia sa luam tramvaiul de la gara principala si sa mergem acasa la C. si L. In timp ce scot harta sa ma uit cate statii avem de mers vine un domn de la “RATB” si imi explica, fara sa il intreb nimic cum putem ajunge la stadion.
.
De jur imprejur pete de culoare galbena, palarii in trei culori sau cate-un steag mare. Vine si tramvaiul care se umple rapid de oameni galbeni, in special de tricouri cu Mutu si Chivu, si de elvetieni calmi. Si de cateva tricouri cu Luca Toni si Pirlo. E chiar tramvaiul care ajunge aproape de stadion. Ma uit iar pe harta sa vad cate statii avem de strabatut….. Dupa doar cateva secunde de la pornire se anunta unde trebuie coborat pentru a merge la meci, ba mai mult, lumea e sfatuita sa plece cu cel putin doua ore inainte pentru a ajunge la timp si a evita inghesuiala. Mesajul elvetian e transmis si in variantele engleza, italiana si romana. Ca doar e meciul Italia-Romania. Si-apoi ce te-ai fi facut cu suporterii nevorbitori de limbi straine care ar fi incurcat statiile si s-ar fi trezit nervosi in alta parte?
.
Am ajuns la Albisriederplatz, statia cea mai apropiata de stadion, unde incep sa debarce tricourile romanesti. Noi mai avem de mers, asa ca nu schitam nici un gest. Neavand de unde sa stie acest lucru, un domn de la „RATB“ care monitoriza urcarile si coborarile ne bate brusc in geam si ne indeamna zambind sa coboram. Ca nu cumva sa ratam statia si sa ajungem undeva aiurea, incapabili sa gasim drumul inapoi. Pe parcurs, alti elvetieni saritori, printre care si o doamna corpolenta si nesportiva, ne atrag atentia ingrijorati ca trebuie sa coboram daca vrem sa ajungem la locul cu pricina. Oamenii astia vor sa te ajute chiar si atunci cand tu nu vrei!

……

Cand ne apropiem cu totii de stadion vedem ca tricourile albastre se inmultesc la fiecare pas. Ma intreb unde au stat ascunsi pana atunci (pe strazi avusesem impresia ca erau numai de-ai nostri). Cert e ca pana acum nu am vazut nicaieri in strainatate atat de multi romani la un loc, si pe deasupra uniti in cuget si-n simtiri … Unde s-a mai pomenit ca pe una din cele mai elegante si scumpe strazi din Europa, pe Bahnhofstraße din Zürich, sa auzi in stanga si-n dreapta limba ta? Se zice ca ar fi venit peste 10 000 de romani in Elvetia cu ocazia campionatului. Familii cu copii, tineri, batrani, toti imbracati cu tricouri galbene si cu diferite accesorii care mai de care mai fanteziste: peruci, coroane, fulare, steaguri in toate marimile, salbe tricolore la gat, palarii de jolly joker.
.
Dar nu eram singurii suporteri echipati. Azurii aveau si ei arsenalul propriu. Arsenal pe care l-am vazut de aproape. Prea de aproape. Pentru ca, mamma mia, biletele noastre sunt tocmai la peluza albastra, in mijlocul galeriei italiene. Un italiano vero (dupa vorba, dupa port) tine un banner pe care scrie mare: Voi Vampiri, noi Vampirlo! Altul ranjeste din mers: Si, bravo. Romania – uno! Italia - treee! Hehehee…
.
Gata, ne asezam. Stingheri intr-o mare albastra, dar galbeni pana-n varful sepcilor. In spatele nostru sta o familie de elvetieni, cu doi copii si doua steaguri: unul italian si unul romanesc. In stanga sed doi albastri inalti cu ochelari de soare si par geluit, dar in rest destul de potoliti. In dreapta un domn fumator si nervos, care la ocaziile noastre striga mamma mia! si isi mai aprinde o tigara desi fumatul e interzis. In fata noastra se agita cativa tineri tifosi cu tendinte de rupt scaunele, dupa cum aveam sa vad mai tarziu, cand si-au varsat ciuda dand cu piciorul in scaun.
.
Meciul din tribuna se vede cu totul altfel, asta se stie. De acolo de unde stam, incoltiti de suporteri azuri, se aud mai rasunator aplauzele si incurajarile in momentul in care squadra lor intra pe teren la incalzire, pe muzica lui Jovanotti: L’ombelico del mondo. De acolo i tifosi aplauda mult mai zgomotos decat se aude la televizor. Se resimt la fel de tare si fluieraturile italienilor in momentul in care echipa noastra isi face aparitia pe teren in ritmul celor de la Ozon: Alo! A-aloo! Sunt eu…(etcetera etcetera, stim prea bine cantecul…) In mod placut surprinzator nu fluiera nimeni la intonarea imnurilor, nici de-o parte, nici de cealalta. Campania “No to racism”si indemnul la respect al capitanilor celor doua echipe (spoturi difuzate pe ecranele stadionului inainte de inceperea fiecarui meci) isi face incet-incet efectul.
.
Nu se vad toate fazele din cauza ca nervosii se ridica in picioare si dau din maini. Se aud in schimb toate strigatele albastre: de la “For-za ra-ga-zzi!” la scandari sacadate cu pumnul ridicat, acompaniate de tropait de picioare: I-ta-lia! I-ta-lia!

…

Ce s-a intamplat? Cine s-a lovit? E Mutu? Cine o fi? Ai vazut? Nici tu?…Stai sa vedem. Va intra Dica in locul lui….lui…. A, deci era Radoi. Saracu`de el. Ce le pasa astora din jur?

…

Nu pot sa cred ca ne-au dat gol chiar inainte de pauza! Da-da, hai, radeti, aplaudati…
.
Ha! V-ati potolit brusc, ai?

…

E gol? E Gool? E gooool! N-am vazut clar faza, dar vad explozia de bucurie a peluzei de vizavi si ma conving la reluare ca a fost Mutu. Sarim in picioare. Probabil ca de departe nu se vede fluturatul frenetic al unui steag romanesc intr-o mare albastra care injura printre dinti si nici nu se aud scandarile preluate de la peluza de vizazi care tropaie din picioare si striga in cor tricolor: “Cine-sare:- Romania! hei- hei!
.
Inutil de relatat pe larg manifestarile de satisfactie albastre la egalarea rapida ce a urmat la un minut distanta de golul nostru. I-ta-lia! I-ta-lia! (din nou cu pumnul ridicat). Fooor-za ra-gaa-zzi! …..Mda-da, ce sa spun…

…

Ploaie de reprosuri si injuraturi inaintea penalty-ului. Urale entuziaste si urcat pe scaune la ratarea lui. Locurile 5 si 6 de pe randul 2 tac cu amaraciune. Restul peluzei albastre jubileaza la unison. Hai, gata, ce atata bucurie…
.
Trei sferturi din stadion au fost suporteri italieni. Si totusi, peluza galbena de vizavi, compacta si hotarata ca o armata de furnici galbene, a cantat si scandat si aplaudat cat trei stadioane la un loc. Atat de tare incat se auzea pana in partea opusa, la inamici, si asta dadea curaj echipei. Ce meci, ce meci!
.
Nu stiu daca uralele azure razbateau la fel pe teren precum imi rasunau in urechile tricolore, dar in miezul fanilor macaronari aerul vuia de-atata forza. Pai deh, te pui cu italienii?…
.
…Ei bine, uite ca te pui! Plecam de pe stadion, dar nu mergem acasa. Din pacate nici italienii, gratie lui Buffon.
.
Mergem la Berna. Hai Romania! Forza ragazzi! …pardon!! nu! hai ca m-am molipsit de la azuri. De fapt am vrut sa zic: Hai-baietii-hai-baietii-haideeee…

De data asta, interviul de la televiziunea chineză (alta decât data trecută) nu m-a mai luat prin surprindere.
Pe stradă, în drum de la stadion spre casă, Pălăria Tricoloră a atras din nou microfon chinez prietenos:

.

„Aţi făcut 0-0 cu Franţa. Cum comentaţi?”
„Echipa României este foarte bună în a anihila adversarul. Dar azi n-am avut nici un şut pe poartă, aşa că suntem foarte mulţumiţi cu acest rezultat.”
„Urmează meciurile cu Italia şi Olanda. Veţi progresa?” (sau „va fi mai bine?” – a întrebat „will you improve”, nu ştiu cum să traduc)
„Cu Italia va fi şi mai greu, dar trebuie să ‚improve’ dacă vrem să ne calificăm.”
„Mulţumesc, succes.”
„Mulţumim frumos!”

.

Dar până să se ajungă aici…

…

Stadionul Letzigrund e de atletism. Aici se ţin cunoscutele „Grand Prix”-uri de la Zurich. Mulţi elveţieni s-au plâns de propria lor „democraţie directă” şi de cârcotaşii din cartierul de lângă stadionul Hardturm, care trebuia renovat pentru Euro şi n-a fost din cauză de veto repetat al populaţiei la planurile arhitecţilor. „Ăla era stadion de stadion, tribune lângă teren, atmosferă, cazan. Nu ca Letzigrund, unde mergi la picnic, la atletism, relaxare. E spaţiu între tribune şi acoperiş, de te plouă şi bate vântul, spaţiu între tribune şi teren, n-ai efectul sonor al unui ‚hexenkessel’. Naşpa.”

.

Şi totuşi… atmosfera a fost orice altceva decât „naşpa” azi pe Letzigrund. Pe la 12 jumate am ajuns în Fan Zone, să vedem ce se întâmplă, costumaţi toţi 4 de gală – tricouri, şepci, peruci, steaguri, bannerele şi, desigur, Pălăria Tricoloră.
În drum spre tramvai, şoferii, mai ales cei care aveau steaguri la maşini, ne claxonau prietenos. În staţie, vine o întrebare de la un trecător – „ce facem, câştigăm?” (româneşte) „Sperăm la un egal”. „E plin de români aici, n-am mai văzut aşa ceva.”

.

Într-adevăr, în centru, peste tot, plin de tricouri galbene şi pălării veneţiene roşgalbenalbastre fistichii. Pâlcuri-pâlcuri. Mai câte-o goarnă, mai câte-o strigătură, grupurile răzleţe însă nu interacţionau. Cam închise, bisericuţele, şi nu extraordinar de joviale. Francezi erau şi ei prin zonă, dar parcă mai puţini, pierduţi mai uşor printre localnici – nu săreau în ochi ca ai noştri.

.

Pentru prânz ne aşezăm la o terasă, unde vedem un grup mic de români lângă o masă lungă de francezi.

Ne salută zgomotos, „Romaniaaaa, aeee” – le răspundem întinzând bannerul cu „Allez les Bleus-Jaunes-Rouges”. Râd şi aplaudă. Unii dintre ei au pălării de-ale noastre pe cap. Prietenie şi bere.

.

Cel mai activ din „parcare” era însă omul de la grătar. Indian, am bănuit (de fapt, vorbea swahili), avea o pălărie tricoloră mare pe cap, şi striga „Rumeiniaaaaaa” de câte ori vedea trecători galbeni. Şi vedea des. Apoi striga fericit „Rumeiniaaaa, allee le blöö”… e, să fie toată lumea mulţumită. Culmea carierei lui a fost când s-a dus la francezi, a luat un steag de-al lor, şi cu pălăria noastră a încropit nişte scandări. Adică acestea.

.

La stadion am ajuns după ce ne-am întâlnit cu El Vetian & Family, şi am pornit în comando de 8. Am ajuns devreme, pe la 4 jumate. Stadionul era aproape gol, doar pâlcuri galbene la peluza opusă, acolo unde erau 6 din cei 8 din grupul nostru. Doar eu şi El Padre aveam bilete dincoace. S-a dovedit a fi „dincoace, între francezi”.
Fiind aşa devreme acolo, am avut timp din belşug să aranjăm bannerul fix deasupra intrării în teren de la peluza la care aveam noi loc.

.

La puţin timp, vin nişte alb-albaştri cu peruci şi aşează un banner lângă al nostru. Scrie „Derüs estét“. Ne-au cerut ungureşte nişte scotch, n-am înţeles, ne-au cerut în engleză, le-am dat. Apoi m-am gândit – ce treabă or avea nişte unguri îmbrăcaţi „franţuzeşte”?! Te pomeneşti că au venit „împotriva României”, cine ştie ce o însemna bannerul. Caut acum pe Gugl, înseamnă… „seară senină”. Ca să vezi…

Mai cu un joc „de suporteri” propus de moderatorii francez şi român – de exemplu DeciBall, bazat pe… decibelii pe care-i putem scoate :), mai cu o poză cu stadionul

sau cu peluza galbenă

timpul a trecut destul de repede, şi ne-am trezit că se bulucesc fotoreporterii – intră echipele!

Înainte de asta, însă, prezentarea lor. Frumos, cum mai văzusem la televizor şi mi-a plăcut, comentatorul zicea numărul şi prenumele, iar spectatorii strigau, pardon urlau, numele.

.

La ai noştri am fost ocupat cu urlatul, la ei n-am fost atent la echipă pentru că am înregistrat asta, când i-au anunţat pe Toulalan şi, mai ales, Ribery.

.

Peluza de vizavi era galbenă-galbenă, o privelişte impresionantă. Dincoace eram pâlcuri mici şi răzleţe de galben într-o mare de albastru. Dar am zis – nu ne lăsăm.

.

Când au intrat francezii la încălzire, din spatele nostru s-a auzit un „huuuo”. El Padre s-a întors mustrător – „de ce huiduiţi?” „Păi dom’le, ce mă enervează, că mi-au dat bilete aici între francezi.” Tânărul din Baia Mare voia să-şi verse oful neapărat.

.

A fost însă primul şi ultimul gest de acest gen. La imnul lor am tăcut, iar la al nosru am cântat de ne-am scuipat plămânii. Cu ochii la galeria galbenă, abia la sfârşit m-am uitat la ecranul mare şi am văzut cea mai şocantă şi mai frumoasă imagine a serii – Chivu scuipându-şi, la rândul lui, plămânii, cântând imnul. L-am văzut chiar când ajunsese la „acum ori niciodaaatăăă” – şi m-a luat cu furnicături pe şira spinării. Aşa e, Cristi, acum ori niciodată. Pentru tine, pentru noi, pentru multă lume, şi din multe puncte de vedere. M-au lăsat mască cu cântatul imnului – nu ştiu a cui idee a fost, dar mare om, mare caracter. Ce ţi-e şi cu emoţiile colective.

.

Nu ştiu alţii cum sunt, dar, a propos de emoţii, pentru mine sunt mai mici în tribune faţă de la televizor. Presupun că în vreme ce la televizor eşti rupt de ce se întâmplă şi neputinţa de a face ceva e chinuitoare, în tribună simţi că poţi contribui cu ceva. Strigătul tău chiar contează, simţi că participarea ta la eveniment nu e zero. Te concentrezi pe asta, să strigi cât mai tare, să cânţi cât mai bine – şi asta canalizează o parte din emoţii.

.

Spectatorii din jurul nostru erau elveţieni, buffer pentru marea de francezi. Le-am sunat goarna la ureche săracii, cred că au surzit. Dar ei zâmbeau, aplaudau, câteodată chiar pe ritmul încurajărilor noastre – chiar şi domnişoara de lângă noi, cu fular roşu SUISSE, care venise cu un franţuz.

.

Peluza galbenă a fost formidabilă.

.

Au dominat atmosfera, deşi francezi erau mai mulţi, răsfiraţi şi pe la tribunele 1-2. Dar n-au fost atât de compacţi, atât de „toţi k 1”. Puţine lucruri se compară cu cântecul peluzei – chestii de psihologie în masă. Să simţi mii de oameni adunaţi la un loc, toţi ca unul pentru o cauză „pozitivă”, e cumva înălţător. Cum ajungea strigătul lor la noi, cum începeam, micul nostru grup format ad-hoc, să le ţinem isonul. Aşa tare cântam că nu-mi dădeam seama că poate sună caraghios, atât de puţine voci – doar când mă trezeam cântând singur, că ceilalţi se opriseră. „Cine sare Româniaee, a….e”, că numai eu săream. Dar de obicei ne-am coordonat. Cea mai frumoasă scandare, în sfârşit una originală a noastră: “hai băieţii hai băieţii haideeeeee”… (”sau cam aşa ceva”, vorba glumeţului din Baia Mare ; )

.

Prima repriză a trecut pe nesimţite. La un moment dat mi-am dat seama că joacă Anelka (nu-l văzusem la prezentare). În gândul meu – e bine! Dar n-am zis cu voce tare, şi bine am făcut, că în momentul următor a ratat o ocazie mare, după 2 driblinguri devastatoare în careu. Şi apoi încă una, aia cu capul. Aiaiai, să nu ne bucurăm.

.

De jucat, nu jucăm nimic. Nimic constructiv. Coupet n-a prins mingea din acţiune. Francezii au fost cam peste noi, dar destul de lenţi şi ei, ocazii, dar nu multe sau exagerate. Apărarea dusă parcă în spate de peluza galbenă a rezistat.

.

Repriza a doua parcă am început-o mai bine, am „stat mai sus” în teren. Dar de legat, tot nu se legau pasele, ce să mai vorbim de ocazii. Cociş nu cred c-a dat vreo pasă bună în a doua repriză. La polul opus, Chivu, cu o clasă peste toţi ai noştri. Calm, capul sus, limpede, puternic - singurul căruia nu i-au luat mingea. Bălănel, pe măsură ce trecea timpul, parcă tot mai mult şi mai repede alerga. Ca un bărzăune speriat, apărea când într-o parte, când în alta, dar în ciuda sperieturii interioare (ezitant în a risca o construcţie la unele faze), mereu concentrat, mereu „băgând material”. Nici Raţ nu s-a mişcat rău. Am citit ulterior în Bild că Ribery a fost pus să joace pe dreapta, pentru că Malouda e titular pe stânga şi pe dreapta nu ştie – nemţii îl fac fraier pe Domenech, că i-a „ciuntit” potenţialul lui Ribery. Foarte bine. Bravo Raţ.

.

Prima dată m-am uitat la ecran în min. 64. Auăleu, cât mai e.

.

Fior la intrarea lui Gomis. Mi-a fost frică de el. După vreo câteva minute însă, observ că e destul de greoi, Goian părea a-l „avea sub control”.

.

Iese Mutu. Hmmm… de ce oare? Facem aceeaşi greşeală tactică din meciul cu Camerunul din ‚90? Jenei l-a scos pe Hagi, catastrofal, dar faptul a eliberat un om (din 2) care îl supraveghea, făcând posibilă schimbarea lui Milla…

.

Sacul cu emoţii s-a deşertat de tot în min. 83. Atunci am „simţit egalul”, am conştientizat pentru prima dată că – băi, am putea pleca cu un punct de aici. Imediat, superstiţia – NUUU, nu zi hop până n-a fluierat arbitru’, de câte ori n-am zbârcit-o pe final… aşa că finalul l-am trăit în tensiune. Au ratat ei o centrare în min. 85, atacul nostru din min. 87 s-a stins înainte de a începe, apoi ei – pasă luuuungă, fugea Toulalan spre colţ, n-o ajunge… ba da! Uf, ce caută Toulalan aici? A prins-o… noroc că e Raţ lângă el, pregătit să sară ca un arc. Nu iese imic.
Atacul nostru următor, după vreo 2 trageri de timp, se pierde din nou… of… min. 89… pasă luungă pe dreapta, din nou fuge unul, de data asta Ribery, din nou o prinde cu 20cm înainte de tuşă. Din nou Raţ nu-l lasă, bravo Raţ.

.

Se anunţă prelungiri, nu ştiu cât. Cică să atacăm – dar nu era nimeni în careu. Bănel cu ea – ce să facă? Nu-l ajuta nimeni… hai să dribez, ce să fac – a încercat o bicicletă, încă una, îl atacă 2, se luptă, nu cade, vine al 3-lea, fault. Min. 91-2. Fault aproape ca un corner. „Acum, Goian, cu capu’”… zice El Padre.
N-a fost să fie. Cornerul bătut din nou aiurea, doar că din fericire francezii n-au mai avut timp de încă un atac. Uffff!!!! Ce bine că n-am pierdut!!! Ce uşurare. Face experienţa plăcută până la capăt.

.

Nu ştiu cum s-a văzut de la televizor, dar din tribună a părut un punct mare. Am jucat urât, dar acum visăm frumos. Târziu în fapt de seară, când ne-am întors acasă, am trecut pe lângă un grup de italieni, care ne-au salutat a felicitări. Ulterior am văzut cum squadra lui Donadoni a jucat frumos, dar acum visează urât.

.

Una peste alta, datorită acestui rezultat, indiferent ce se va întâmpla, nu vom merge la Berna în vacanţă, pentru ultimul meci. Expect emotions.

.

——————————–

.

via Jurnalul Pălăriei Tricolore, blog “de la faţa locului”.

Am ajuns în oraş pe la 11. Mă miram de ce nu e trafic, dar mi-am dat seama că e duminică dimineaţă - nimic nu mişcă aici, campionat necampionat. Pe Bahnhofstrasse, pustiu.

Singurii care atrăgeau atenţia eram noi, 4 şepci galben strident. Trecătorii care ne depăşeau se întorceau cu curiozitate nedisimulată pentru a vedea ce echipă susţinem. Ah, Romeinia, le citeam pe buze.

Ajunşi la lac, am văzut şi primele construcţii amenajate special pentru Euro. Stadionul construit din nimic, într-o piaţă

şi ecranul imens plasat pe apă

În faţa lui, nişte chinezi se filmau hlizindu-se.

Unul vine la mine – zice, România? Da. Toţi? Da. Noi sntem de la televiziunea chineză. Cool. Jucaţi cu Franţa, nu? Da. Şi, ce faceţi, bateţi? Sperăm la un egal. Bine, succes! Mersi.

După alte 2 poze, vine din nou, mă întreabă dacă poa’ să ne ia un interviu. Ok. Ei, şi-acum înţeleg cum de-s aşa cretine interviurile de la televizor. Unul din ăla am dat şi eu. Când a pornit camera, parcă mi s-a şters orice urmă de informaţie de pe creier, şi n-am putut să îngaim decât răspunsurile stricte la întrebări. „De ce n-ai improvizat şi tu, un pic?” am fost întrebat după. De unde să improvizez – nu mi-a venit nimic în cap. M-a întrebat ce facem cu Franţa – sperăm la un egal. Care sunt jucătorii mei favoriţi de la Euro? Mutu şi Chivu. Dar ai voştri? A întrebat celelalte şepci. Mutu Chivu. Mutu Chivu. Raţ şi Ghionea. Abia El Padre, ultima şapcă, a introdus elementele surpriză. Poftim? Zice chinezu. Se întoarce spre mine – ăştia-s jucători? Da. Aha. Mai ziceţi o dată, vă rog. RAŢ. Ra…cum? RAŢ. Aha. Şi? Lobonţ. Aaaa, Lobonţ, goalkeeper. Ştia că Pisica e goalkeeper! Bravos, în gândul meu. Lămurindu-se că nu prea poate face rating cu interviul nostru, chinezul amabil l-a încheiat. Iar eu am căpătat un respect subit pentru cei care au prezenţa de spirit să spună ceva interesant la televizor. Cere calităţi care se vede treaba că nu-s pe toate drumurile…

Mai departe pe chei, prin „Fan-Meile”, „kilometrul fanilor”, care probabil se reculegea după petrecerea deschiderii de ieri, că lume – mai deloc.

Se aude un pian. Ce i-a apucat pe ăştia la terase să pună muzică clasică? Dar când colo, era chiar un pianist!

Cel mai original mod de a-ţi susţine Naţionala pe care l-am văzut până acum. Şi nu oricum, băiatul chiar „le avea”. Clipul e aici.

.

Aplauzele m-au făcut să-mi dau seama că a început să vină lumea pe chei. Mai în spate, se monta un banner care anunţa încercarea de a doborî recordul mondial la… grătare, 600 de ore.

După un cârnat cu salată de cartofi, mâncarea “de pe toate drumurile”, savurat la această terasă reprezentativă

am luat-o înapoi. Cheiul se umpluse, au dat şi drumul la ecranul mare, care anunţa programul de azi: Austria-Croaţia şi Germania-Polonia.

Mai departe spre ieşire, şi… uite ce-am găsit:

Erau dintre puţinii suporteri pe care îi văzusem până atunci costumaţi “ca la carte”, cu toate cele necesare. Ulterior au început să apară tot mai mulţi, şi de alte naţionalităţi. Când am ajuns la ieşire/intrare, pe stadionul improvizat începuse deja concertul de deschidere a zilei, şi lumea “curgea” spre Fan Zone.

Aşa da.

Pentru noi, însă, venise vremea să mergem spre casă. Azi n-avem ce căuta în centru, aşa că după o ultimă privire la roata care începuse să se umple cu clienţi

am plecat să prindem finala de la Roland Garros (Nadal l-a făcut PRAF pe Federer, n-am văzut aşa ceva) şi meciul de handbal Muntenegru-România, preliminarii pentru Mondial. E 28-24 pentru Muntenegru, în tur.

Când se termină meciul, pe fondul unui Austria-Croaţia, pregătim bannerele pentru mâine. Şi tensiunea creşte….

.

—————————————————–

.

via Jurnalul Pălăriei Tricolore, blog “de la faţa locului”.

.