Moştenirea lui Dossey

“Ce prostie, ce pierdere de vreme, ce frecţie la picior de lemn”, vor zice unii sceptico-pragmatici. “Tipic românesc, oamenii ’se mobilizează’ când e prea târziu, se adună şi cântă ode, nu au ce face.”
.
Asta a propos de ştirea că vreo 200 de braşoveni s-au strâns la stadion, au aprins lumânări şi au cântat şi scandat în amintirea unui fost fotbalist al clubului din localitate, decedat în urma unui accident de maşină.
.
“La ce-i mai foloseşte omului? Oricum nu vede toate astea, cu excepţia cazului în care ‘e acolo sus şi se uită’ “– variantă probabil scoasă din calcul de aceiaşi sceptici.
.
Poate nu-i mai foloseşte lui, dar foloseşte altora – soţiei şi, mai ales, fiicei lui Ibrahim Dossey. Probabil singurul lucru bun în toată tragedia care i-a lovit familia, pentru fetiţă e o lecţie dură, dar frumoasă, despre nişte probleme pe care şi le va pune când va creşte mare, întrebări cu care se chinuie hoarde de filosofi, investment bankeri şi oameni “obişnuiţi” - “pentru ce trăim?” “care e menirea noastră pe pământ?” “ce rost au toate?” “ce lăsăm în urmă?”
.
Chestiuni care mă urmăresc şi pe mine. Mă gândesc că dacă eşti un om cu capacităţi mult în afara “curbei lui gauss”, sau/şi dacă te naşti în condiţii sociale speciale (familii conducătoare, de bogătaşi etc.) e mai simplu – faci descoperiri, schimbi destine, scrii istorie. Dar dacă te naşti om “obişnuit”? Sau, mai precis, om cu nişte calităţi, suficiente cât să-ţi dea iluzia că ai o menire oarecum specială, dar insuficiente încât să o şi găseşti? Dacă eşti bunicel, dar nu cel mai bun - ce laşi în urmă? Ce rămâne, mielule, dacă nu avere, dacă nu istorie, dacă nu cunoaştere?
.
Rămâne amintirea. Mai intensă sau mai pală, mai lungă sau mai scurtă, pentru mai mulţi sau mai puţini oameni. În cel mai bun caz, rămâne o poveste, iar maximul pe care-l poţi obţine e să i se ataşeze şi un cântec – dar asta depinde numai de tine.
.
Ibrahim Dossey a fost un portar bun, dar nu excepţional. A jucat la echipe cu performanţe bunicele, dar nu senzaţionale. Nu pentru valoarea lui sportivă au ieşit oamenii ăia în stradă şi i-au cântat de adio, ci pentru CARACTERUL lui. Pentru că a fost un om cinstit şi bun, şi prin acest simplu fapt a ajuns să fie un simbol al verticalităţii într-o lume de o moralitate bolnavă.
.
Iată că se poate - într-o ţară cu puternic fond rasist-xenofob, oameni necunoscuţi s-au adunat în onoarea unui negru, şi musulman pe deasupra (că tot e la modă hulirea lor), şi i-au cântat

“dar acum că nu mai eşti
nu te-am uitat”.
.
Asta e moştenirea lui Ibrahim Dossey pentru fiica lui, Geni: nu contează unde te-ai născut, unde ai ajuns, “cât de lung ai părul”, care e culoarea pielii sau ce religie practici – tu să-ţi vezi de treaba ta şi să dai tot ce ai mai bun, fără să aştepţi mare lucru în schimb, indiferent care ţi-e meseria. Nu trebuie să fii mare intelectual, filosof, geniu politic sau economic, pentru a lăsa o amintire vie, care contează. Poţi să fii şi… fotbalist, dacă te respecţi şi îi respecţi pe ceilalţi, aceste lucruri ţi se vor întoarce.
.
Chiar dacă în urma lui Dossey n-ar rămâne decât filmul de mai jos, tot se cheamă că nu a trăit degeaba. Cel puţin, eu mi-am notat lecţia.
.
http://www.youtube.com/watch?v=u1AbExDQ0tQ
.
.
P.S.1: Probabil cel mai cunoscut episod din cariera lui Dossey s-a petrecut pe când juca la FC Braşov. Înaintea unui meci cu Bacăul, conducerea le-a spus că trebuie să “dea” meciul. O vreme s-a zis că Dossey n-ar fi înţeles cuvântul “blat” – adevărul e că a înţeles, şi n-a vrut să joace, dar până la urmă a fost convins să intre şi a apărat tot ce a mers pe poartă. Băcăuanii n-au dat nici un gol, deşi au avut ocazii peste ocazii “singuri cu portaru”. Ca basmul cu eroi să fie complet, pe final a intrat un alt “rebel”, Andrasi I, şi a dat 2 goluri, Braşovul câştigând fără să vrea cu 2-0. Intreaga poveste, aici.

.
P.S.2: Episodul mi-a adus în minte iniţiativa “putem fi mai buni“, a lui takeda.
.