Am considerat mereu că alergarea e, alături de “mersul la sală”, cel mai plictisitor sport. Nu puteam înţelege fenomenul “jogging”, să fuuugi aiurea prin parcuri, fără ţintă, fără scop, alergi ca prostu’, transpiri, oboseşti şi… atât. La fel cu “trasul de fiare”. Joacă, frate, ceva, un baschet, un fotbal, un tenis, un ping-pong, orice, să simţi că faci sport cu un scop. Scopul “a mă menţine în formă” mi se părea intangibil, prea abstract.
.
Pentru a fugi am nevoie de o motivaţie, care a venit cu participarea prietenului R. la semimaratonul lucernez. Ştiam de la crosul revelionului de anul trecut că genunchii mi se fac praf după vreo 4 km, aşa că am zis totuşi hai să testez, şi am fugit un pic în jurul casei. Vreo 2-3 km, şi m-am sufocat. Genunchii au ţinut, dar respiraţia nu. Sedentarismul… ehei.
.
Nu ştiu ce m-a făcut să fug şi a doua zi. A mers surprinzător de seminficativ mai bine, şi a fost momentul de cumpănă. Progresul vizibil dă satisfacţie, aşa că mi-am mai dat o şansă, mai ales că genunchii “ţinuseră”. Am extins traseul, am început să fug cu muzică să nu mai fie atât de plictisitor, şi am descoperit lucruri interesante. De obicei singurele mele alergări erau până la colţul străzii să cumpăr ceva, sau după mijloace de transport în comun, sau spre şcoală că întârzii – sprinturi scurte, obositoare, sufocante. Nu ajunsesem niciodată să trec de acea senzaţie până acum. Şi când am reuşit, a fost ca o revelaţie. Când fugi mai mult, treci ca printr-un purgatoriu fizic – corpul se revoltă, dă în clocot, dar apoi, dacă ai noroc, se obişnuieşte. La fel cu psihicul. Am rămas şocat de cât de intens se oglindesc senzaţiile în plan psihic. Gândurile se purifică şi ele. (sau snt doar eu sărit de pe fix).
.
Cel mai mult am fugit 10 km dintr-o bucată (din centru până acasă), şi o dată 12 km, dar cu pauză la jumătate. Aşa că m-am înscris la semimaraton. Pentru că asta îmi dădea şi opţiunea de a mă opri la crosul popular, sau “maratonul mic”, de 12.5km, dacă chiar nu mai puteam, şi tot luam ceva diplomă de participaţiune.
.
Ultimele 3 săptămâni au zburat ca fulgul, fiind prins cu diverse (şi neavând timp decât pentru 3 alergări), şi iată cum veni şi preziua maratonului. Ne-am dus să luăm numerele, la unul din multele ghişee, după ce în prealabil ne găsiserăm pe listele lungi de la intrare, în ordine alfabetică. Ne-au dat pacheţelul cu numărul, reclame şi nişte mănuşi meseriaşe, “cadoul celor care termină cursa”. Oameni optimişti, cu prezumţie de nevinovăţie, îşi închipuie că voi termina cursa.
.
Ce e remarcabil însă pentru mine e întreaga INDUSTRIE care s-a dezvoltat în jurul celui mai simplu sport până la urmă, alergatul (de nebun). Standuri peste standuri cu cele mai noi tehnici la pantofi de fugă, îmbrăcăminte antiperspirantăderapantăvremelnicăşimaiştiueuce, hrană pentru cursă – R. are şi o centură specială de care îţi ataşezi numărul şi, ca pe nişte cartuşe, tuburile cu gel organic pe care le consumi în timpul cursei. Gel, de mâncat! Păi da, că se digeră cel mai uşor, are fix ce substanţe îţi trebe… SeFeu, ce mai.
.
A propos de gel, eu am decis să merg pe varianta “no frills”, sau “la blană” – adică doar ce ne dau oamenii în timpul cursei. Banane, am înţeles, şi apă. Aşa să fie.
.
Ceva tot am luat însă – un pacemaker. Mi-a explicat R. şi nenea de la stand: m-au întrebat timpul estimat – le-am zis habar n-am, 2 ore jumate? Zice, “păi pe distanţe mai scurte cât aţi fugit?” “Vreo 9km într-o oră”. (doar de câteva ori, în gândul meu). “Aha. Ar fi vreo 2 ore 20 – 2 ore jumate.” (”Sunteţi optimist”, eu tot în gândul meu).
.
Şi a băgat cifrele în calculator, care a scuipat o fâşie de hârtie la o miniimprimantă, pe care nenea a dezlipit-o (era preadezivizată) şi a lipit-o pe o brăţărică de plastică. Acolo erau trecuţi timpii intermediari la anumite distanţe, calculate în funcţie de timpul dorit ŞI de RELIEFUL cursei… Deci, oameni buni, e vorba de o simplă FUGĂ… Dar, tre’ să recunosc, toate gadgeturile astea fac evenimentul mai interesant, parcă nu mai simt că fug (doar) de bezmetec. Abia aştept :).

This entry was posted on Thursday, October 29th, 2009 at 1:02 pm and is filed under atletism. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.