Km 12.49
Iată finişul Schnuppermarathonului: la un sens giratoriu, dacă ocoleşti prin stânga termini, prin dreapta mergi mai departe. “Formal”, am ezitat până în ultima secundă. Realist, şansele să mă opresc erau mici. Dar am lăsat formularea deciziei finale pentru ultimii 10 metri: continuăm, şi scot arma secretă (genunchiera) din buzunar. Ce-o fi o fi, oricum o să doară la sfârşit, măcar să aibă motiv.
.
Km 12.5
Trecerea prin dreapta liniei de sosire a avut efectul aşteptat de pompare cu adrenalină/dopamină/serotonină şi ce-o mai fi secretând glandele în momente din astea, dând o senzaţie de exaltare: ha! mergem până la capăt!
.
Km 12.7
Capăt-capăt, dar genunchiul doare, aşa că la scurt timp după ce am trecut linia, stop (oops, snt un pic ameţit), scoate genunchiera din buzunarul stâng, pune-o pe piciorul cu acelaşi nume, şi mai departe, să nu ne ameţim mai tare. Interesant, am ameţit când am oprit, când fug n-am nimic.
.
Km 13
Ahaaa, banane! Ee, abia acum “te simţi maratonist”. De-acum sntem pe teritoriul unde aleargă doar maratoniştii şi semimaratoniştii, şi iată că se dau şi banane. Şi băuturi izotonice în pahare, nu numai apă. Iau două bucăţi mari de banană (care erau frumos tăiate pe mese de voluntari cumsecade) şi un pahar de izotonic, mă opresc doar scurtisim până înghit izotonica, şi dă-i mai departe. A venit la fix “masa”.
.
Km 14
Mă întreb dacă să pun şi genunchiera cealaltă, la dreptul. Doare şi el, dar mai puţin, nu afectează mersul. Stângul mă face să şchiopătez un pic. Mă hotărăsc să fug cât de încet o fi, fără a mă opri (dacă mă opresc, gata, greu mă mai urnesc) – asta e, mă ajung toţi cei pe care i-am depăşit pe parcurs, pierd tot ce-am agonisit, c’est la vie. Obiectiv: să termin cursa. Şi dă-i ‘nainte, şontâc-sontâc, conştient că o să treacă greu următorii vreo 5km.
.
Km 15
De-acum suntem în oraş, pe străzi şi poteci, la un moment dat trecem pe un drum cu pământ şi pietriş fin, pe lângă calea ferată. Nici nu ştiu dacă să mă bucur sau nu că nu mai e asfalt. Genunchiul doar în continuare, surd.
.
Km 15.5
Suferinţă. Mai e mult?
.
Km 16
Ia să mai iau o banană şi de data asta şi o bară energizantă de pe margine. E bună.
Mi se pare, sau m-a mai lăsat genunchiul?
Mi se pare.
.
Km 16.5
Ca să-mi distrag atenţia, mă gândesc la diverse. De exemplu, la faptul că am înţeles de ce ne-au scris prenumele pe număr – oamenii citesc şi încurajează pe nume – “hopp, Ursula!”, “hopp, Sabine”, “hopp, Dani!” ş.a.m.d. R. a fost nostim la sfârşit, zice, “eu eram stors de oboseală şi ei îmi strigau hop în sus, hop în jos. De unde atâtea sărituri, frate?”
De fapt “hopp” e un fel de “hai” – “hopp Schwiiz” e ca “hai România”.
Numele meu însă nu pot să-l pronunţe spectatorii, în secunda pe care o au la dispoziţie pentru a citi, procesa şi încuraja. Asta e, nu-i bai.
.
Km 17
Un copil tocmai m-a încurajat pe nume.
:).
.
Km 17.5
Din nou pe asfalt. Imboldul dat de copil mă energizase, dar joulii s-au consumat între timp - mă târâi. Faza următoare mi-o amintesc în toate detaliile, parcă cu încetinitorul: era o zonă cu mai puţini oameni pe traseu; m-am uitat la doamna în cauză întâmplător (mi-au atras probabil atenţia buzele rujate roşu intens, o pată de culoare care se evidenţia violent în decorul de asfalt şi beton gri), era cu un nene pe margine, singuri. Privirile ni s-au întâlnit, şi a simţit probabil reflexul pavlovian al încurajării, strigând spontan: “bravo!”. Am zâmbit cu condescendenţă, şi i-am văzut în trecere începutul de râs. Şi-a dat şi ea seama: şchiopătam de stângul, cu dreptul călcam oarecum ciudat din cauza jenei din pantof, purtam probabil o grimasă de chin - numai de “bravo” n-aveam faţă :).
.
Km 18
Gata, ne apropiem de final. Ce-a fost mai greu a trecut. Interesant, din punct de vedere al oboselii/respiraţiei, mă simt foarte bine – atâta că picerele nu mă lasă la mai mult, sau mai rapid. Parcă se vede din nou lacul în faţă – da, aşa e. Şi nişte oameni care fug – da, snt maratoniştii care au întors şi mai fac o tură. Îmi vine să-i aplaud, dar organismul meu nu mai e în stare de alte mişcări în afară de pus un picior în faţa celuilalt.
.
Km 18.5
În timp ce mă uit în faţă-dreapta la maratoniştii care vin din sens invers, observ o siluetă cunoscută care mă depăşeşte prin stânga: Fata Roşcata, pe care o lăsasem în urmă chiar la început! Aproape mi-a părut bine revederea, dacă n-aş fi conştientizat imediat cât timp trebuie să fi pierdut, şi ce încet trebuie să fi fugit, dacă m-a ajuns.
.
Km 19
Parcă dintr-o dată, atmosfera caldă, prietenoasă şi încurajatoare s-a transformat radical. A devenit electrizantă, vulcanică! Am ajuns înapoi la gară, unde stă lume masată pe o parte şi pe cealaltă. Lume multă, îmbulzeală. Strigă, bat în mantinelă, se aude sunet puternic de tobe. Încurajările sunt acum în ton continuu, nu răzleţ sau sacadat. Simt cum… da, simt cum, încet încet, parcă… îmi dau aripi.
.
Km 19.5
Să vezi că e pe bune asta cu aripile. Parcă nici piciorul nu mă mai doare, şi simt aşa… un imbold… pentru… SPRINT! Şi fără să stau pe gânduri, ca în imaginea cu Forrest Gump luând-o la fugă cu încetinitorul, pornesc în sprint. Îmi vine să chiui, şi o şi fac (nu tare, doar în interior). Serotonina e pompată la foc continuu, îmi întreb durerea din genunchi, care zice – hai, du-te, fă-ţi damblaua, eu revin mai încolo. Şi dă-i! Trec ca din puşcă pe lângă cei care m-au depăşit recent, pe lângă Fata Roşcata şi alţii mulţi. Parcă sunt concurenţi din ăia rămaşi cu un tur în urmă, la atletism. Ăsta e sentimentul, ăsta e runner’s rush! Mă uit la colegii de fugă cum se chinuiesc, cum se târâie spre finiş cu ultimele forţe, iar eu trec val-vârtej pe lângă ei fără efort – parcă zbor! Şi sunt mândru, triumfător. Hai, până la finiş!
.
Km 20.5
Aiurea. După ce am trecut de pod, de credeam că mai e un pic, mi-am dat seama instant de 2 lucruri: 1) că finişul nici nu se vede la capătul străzii luuungi care mi se desfăşura în faţa ochilor, şi 2) că nu mai e lume la mantinelă, atmosfera s-a liniştit dintr-o dată. Dacă ar fi fost în desene animate, fenomenul ar fi fost însoţit de un sunet descrescător de trompetă – niiio niio nio neeeo: m-am dezumflat. Energia s-a consumat, am revenit la ritmul molcom de dinainte – cu deosebirea că genunchiul nu mai durea aşa tare, doar că pentru prima dată mă simţeam un pic obosit.
.
Km 20.7
“Atenţie, maşină!”
Poftim?
Nişte bicilişti trec repede pe lângă mine, strigând atenţie maşină. Şi într-adevăr vine o maşină din spate, iar crainicul – pe care de-acum îl auzeam – anunţă că trece liderul cursei de maraton! Mă bate un gând fugar s-o rup din nou la fugă, să ajung înaintea lui, dar renunţ imediat la gândul penibilului situaţiei. Aşa că-l aplaud şi eu odată cu ceilalţi când trece printre noi ca o vijelie. În acelaşi timp, în faţă apare locul unde cei care aleargă maratonul complet fac cale-ntoarsă. Îi aşteaptă ÎNCĂ 21 de kilometri, cei pe care tocmai i-am parcurs. Aleargă încet, săracii, cam ca mine. Obosiţi, deh. Şi mai au încă pe-atât – numai gândul mă sleieşte. Deci Respect, cu R mare. Sunteţi niebuni.
.
Km 20.8
Băi da mai e mult? Unde e finişul ăla?
.
Km 20.9
Finiiişşş! – accelerez şi trec pe sub boltă cu capul înainte, ca la finalul curselor de viteză… ca să-mi dau seama că NU s-a terminat, nu e ăsta finişul, mai trebuie trecut prin clădirea muzeului transportului (!), pe covor roşu, iar finişul e în curte. Uff.
.
Km21
În faţa mea aleargă 3 surori medicale de la clubul de maraton din Kriens. De ceva vreme. Aş fi putut să le depăşesc, că mă mai ţin bojocii (e din nou lume multă, m-am reîncărcat cu energie), dar le-am lăsat să termine chiar înaintea mea. Ladies first.
Şi gata.
.
Km 21+
La carte zice că nu e bine să te opreşti după cursă, să mai fugi. Pas de mai fuge, dar am încercat să merg, să nu stau pe loc. E aglomerat însă, nu prea ai unde să te uci. Iau o bucată de banană, un pahar cu apă, văd oameni făcând stretching, mă opresc şi eu la un gard să fac – oops, am ameţit. Chiar că nu e bine să te opreşti. Senzaţia trece, o iau pe jos prin spate să mă întâlnesc cu R şi C, lucru care se întâmplă aproape miraculos în aglomeraţia de la finiş. Primesc un SMS cu timpul – mai bun decât mă aşteptam. Hai, îmbarcarea şi acas’!
.
P.S. 2 zile după abia am urcat scările, de genunchi. În a treia zi durerea a trecut, amintirea a rămas.
.

Ne-am trezit la 5, să prindem trenul. În emailul cu instrucţiuni se spunea să mergem cu transportul în comun, că nu sunt locuri de parcare. Bineee… dar de ce aţi pus startul la 9 dimineaţa?!? Înţeleg vara, când e foarte cald la amiază, dar în 25 octombrie? R. zice că a fost şi la curse care încep la 7 dimineaţa. Oameni bolnavi…
.
90% din pasagerii trenului erau alergători, după vorbă, batoane energetice şi port. Noi am luat micul dejun format din Birchermüsli, banană şi suc de portocale. Prea mult suc de portocale. La 8 fără 10 am ajuns într-o Lucernă înnorată
.

.
dar cu potenţial de însorire
.

.
şi ne-am luat după valul de fugaci, spre doc, de unde ne-a luat o barcă
.

.
şi ne-a dus în zona de start peste lac – calea normală de acces peste pod fiind îngrădită pentru cursă. Oamenii deja se încălzeau pe malul lacului,
.

.
alţii umflau un balon, probabil pentru a survola traseul.
.

.
A propos de survolat traseul, iată-l aici, foarte ilustrativ şi succint prezentat.
.
Şi acum că l-am văzut, să-l parcurgem, cam cum îmi aduc aminte că l-am simţit “live”.
.
Km 0
Pregătit în sunet de muzică la cazane,
.

.
startul s-a dat pe căprării, primii profesioniştii, apoi pe grupe în funcţie de timpul în care crezi că termini cursa: maraton 3.5 ore/semimaraton 1.5 ore, maraton 4 ore/semimaraton 2 ore, ş.a.m.d. Eu m-am pus fix la coadă, la maraton 5 ore/semimaraton 2.5 ore,
.

.
şi dacă ar mai fi fost o categorie, m-aş fi dus la aia, dar nu mai era, doar “schnuppermarathon”ul de 12.5km – şi m-am gândit, dacă mă depăşesc ăia, asta e, probabil că asta va însemna că nu-s în stare de semimaraton şi termin cu ei.
.
Aici se termină şi pozele, că am fugit fără aparat (deşi dup-aia m-am gândit că ar fi fost bine să-l iau), am vrut să fie o cursă “no frills”, fără nimic în plus. Am luat totuşi mp3playerul, pe care însă până la urmă nu l-am folosit, şi 2 genunchiere în buzunare, gândind aşa: fug normal, şi dacă încep genunchii să doară, pun genunchiera să mă ţină până la proxima linie de sosire. Pentru că medalii şi diplome se dau doar dacă treci una din liniile de sosire: 12.5km, 21km, 42km.
.
Aşieaaaa. R. s-a dus la grupa lui, eu am rămas la coadă, şi mi-am dat brusc seama că mi-am uitat pacemakerul (brăţara cu timpii intermediari) acasă. Mai sunt 15 minute până la start, şi-aşa m-aş plictisi, aşa că fuga la centrul logistic, caută standul, ia un nou pacemaker, montează-l la mână… şi dă-ţi seama că degeaba ai timpii, dacă n-ai ceas. Şi n-am ceas cu cronometru, aşa că fug în voia sorţii. Partea bună a fost că, până am rezolvat toate astea şi am scos convulsiv plasticul de la mână (normal că s-a luat greu jos, a trebuit să-l rup), deja se dădea startul.
.
Convoiul se urneşte, lumea merge în pas domol către linia de start, crainicul anunţă, printre strigăte de “häia zäme, machts guet” (haide, lume, succes) cine se prezintă la start – “acuum grupa de 4 ore / 2 oreeee, cu pacemakerii cutare şi cutare”. Ajunge la “4 ore jumate / 2 ore şi-un sfert”, lumea o ia la fugă, eu aştept cuminte, împreună cu alţi câţiva, chiar la linia de start, să zică şi de noi, ăştia cu 5/2:30. Nimic. Stau ce stau, lumea care o ia la fugă se subţiază, el nimic. Şi numai ce zice – “în 5 minute se va da startul la schnuppermarathon”. Shit! Tăntălăul a uitat să anunţe ultima grupă! Şi toţi au plecat! Repede după ei, să nu fug singur! Şi am pornit… încet.
“Nu te laşi dus de mulţime, indiferent ce s-ar întâmpla” – dictonul ăsta mi-l gravasem pe creier ca în piatră, aşa că, cu toată perspectiva de a fugi singur, nu m-am grăbit. Din fericire nu eram chiar singur, o dată cu mine au mai plecat câţiva oameni, dar foarte puţini. Ceea ce până la urmă a fost bine - aveam să aflu de la R., care pornise mai devreme, la grupa “2ore”, că acolo lumea s-a îmbulzit, a dat din coate – lucru care mi se pare complet absurd – doar nu credeau că o să câştige! Dar oamenii aveau timpi pe care voiau să-i scoată, şi nu voiau să facă nici un compromis. Asta vine în completarea observaţiei că oamenii ăştia îşi iau fuga în serios. Toţi îmbrăcaţi “profesional”, asortaţi, cu tricouri de fugă, pantaloni de fugă, feţe serioase, tot tip top. (S-or fi uitat cruciş la îmbrăcămintea mea probabil cea mai neasortată din toate cele vreo 7000, dar n-am observat.)
.
M-am luat după 3 băieţi care fugeau domol înaintea mea, şi după ce credeam că e o domnişoară roşcovană (de fapt era o copilă de vreo 13-14 ani), care păreau a avea un ritm similar. Am observat însă că băieţii se îndepărtau încet-încet, şi că sunt depăşit de alţi alergători. Eh, asta e. N-am accelerat, rămânând cu fata roşcata şi alte doamne (în majoritate) răzleţe.
.
Km 2
Mă-ntreb, dacă-mi păstrez ritmul, or fi oameni care să încetinească? Mă gândesc c-or fi destui care au pornit entuziast şi se moleşesc pe parcurs, ar trebui să-i depăşesc după ceva vreme. Măcar pe primii vreo 8 km, cât ştiu că pot duce ritmul.
.
Km 4
Am lăsat “centrul” în urmă, începe o uşoară pantă. Mă simt bine, ca şi la Silversterlauf, observ că la deal parcă merge mai uşor. Aud gâfâituri, lumea încetineşte. Cred că e cazul să-mi iau la revedere de la fata roşcata, o depăşesc.
.
Km 4.5
Primul stand cu apă. N-am nevoie deocamdată, mai mult mi-ar sălta prin stomac. În plus, sucul de portocale îmi vine înapoi – am băut prea mult şi prea acid. Dacă văd un stand cu banane, o să iau o bucată. Deocamdată mai fugim o ţâră, să merităm.
.
Km 5
Din nou o fanfară. Foarte frumos din partea lor că au venit, fanfare mai mici sau mai mari pe margine, cântând vesel, cam la fiecare kilometru, şi mai cu seamă la început de pantă. N-am nevoie de mp3 player, mereu se întâmplă ceva. Oameni pe margine, destul de mulţi şi pe traseu, nu numai la început, încurajează, bat din palme, “bravo”, “heia”, “supper”. Frumos.
.
Km 6
Semnul ăsta de metal cu un “6″ albastru pe un stâlp galben pare a fi pus acum. Or fi kilometrii parcurşi? Doar 6? Între timp am luat-o la vale, şi, interesant, la mine merge mai greu. Simt coborârea în genunchi, mi-e teamă să nu înceapă să doară. Cei pe care i-am depăşit la deal încep să treacă pe lângă mine. Doamne, fete, domni în vârstă. Drum bun, nu mă păcăliţi voi, ne vedem la viitoarea pantă.
.
Km 7
Suntem pe lângă lac. Dacă fuga nu ţi-a tăiat respiraţia, peisajul o face. Fug cu capul strâmb la stânga, nu mă mai satur să privesc lacul drept, lucios, impecabil, munţii albi de zăpadă care se văd în depărtare, petice de ceaţă de care soarele s-a debarasat deja.
.
Km 8
Tot pe lângă lac. Genunchii ţin, deocamdată, cu respiraţia nici o problemă. E bine. Şi e extraordinar de frumos. Mă uit la oamenii din jur şi observ că toţi aleargă concentraţi, uitându-se în faţa lor, în jos. Mă gândesc – “vă luaţi prea în serios”, şi sucesc din nou gâtul spre peisaj. Vreau să-l întipăresc pe retină, să rămână de rezervă pentru când vom părăsi malul.
.
Km 9
O fanfară de “Guggenmusiker” pestriţă şi veselă, ne-a încurajat înainte de o nouă pantă. Suntem tot pe lângă lac, dar am luat-o pe coastă, trecem pe lângă casele oamenilor din satele Elveţiei centrale (am ieşit de mult din oraş). Mesaje de încurajare pe cartoane şi cearşafuri, oameni ieşiţi la poartă sau coborâţi la drum, dacă au casa sus pe deal, copii blonzi întinzând pahare cu apă alergătorilor: “Wasssser, Waaasser”. Îi refuz cu un zâmbet politicos.
.
Km 10
Oare cât mai e până la sosirea la Schnuppermarathon? Încă mă simt bine, dar să nu zicem hop. Suntem tot lângă lac, deci înseamnă că mai e, mai mult decât credeam. N-am făcut nici măcar juma’ de semimaraton. Ar trebui să fie un prag psihologic. Între timp am depăşit o grămadă de oameni pe pantele de la lac, nu mă mai tem că ajung ultimul. Dar să vedem până unde ajung.
.
Km 11
Cred că lăsăm lacul în urmă, da, îl lăsăm, intrăm din nou pe străzile oraşului. Aaah, piatră cubică, nu-mi place deloc. Nici genunchiului stâng, care începe să doară. Nasol moment. Băi să vezi că din cauza pietrei cubice m-am făcut zob la crosul revelionului anul trecut – aici n-a fost o porţiune lungă, dar fix acolo a început să doară. Bine, am făcut 11km, mă apropii de limita personală (cel mai mult am fugit 12km la “antrenamente”, dar cu pauză la jumate).
.
Km 12
“Simt” apropierea de finişul maratonului mic. Genunchiul doare, şi o să doară tot mai rău. Şi, cum se întâmplă de obicei, necazul nu vine singur: simt o jenă în pantof. Băi şi a mers perfect până acum, foarte comod, nici nu mi-am simţit picioarele. Dar acum ceva roade în pantoful drept, în stânga-lateralul tălpii, la osul ăla proeminent de nu ştiu cum îi zice. Nu tare (încă), dar perceptibil, şi mai ales – imprevizibil, habar n-am cum va evolua, suntem deja pe tărâmuri neexplorate ale propriei fiziologii.
.
Încă nu m-am hotărât dacă mă opresc aici sau merg mai departe.
.

Am considerat mereu că alergarea e, alături de “mersul la sală”, cel mai plictisitor sport. Nu puteam înţelege fenomenul “jogging”, să fuuugi aiurea prin parcuri, fără ţintă, fără scop, alergi ca prostu’, transpiri, oboseşti şi… atât. La fel cu “trasul de fiare”. Joacă, frate, ceva, un baschet, un fotbal, un tenis, un ping-pong, orice, să simţi că faci sport cu un scop. Scopul “a mă menţine în formă” mi se părea intangibil, prea abstract.
.
Pentru a fugi am nevoie de o motivaţie, care a venit cu participarea prietenului R. la semimaratonul lucernez. Ştiam de la crosul revelionului de anul trecut că genunchii mi se fac praf după vreo 4 km, aşa că am zis totuşi hai să testez, şi am fugit un pic în jurul casei. Vreo 2-3 km, şi m-am sufocat. Genunchii au ţinut, dar respiraţia nu. Sedentarismul… ehei.
.
Nu ştiu ce m-a făcut să fug şi a doua zi. A mers surprinzător de seminficativ mai bine, şi a fost momentul de cumpănă. Progresul vizibil dă satisfacţie, aşa că mi-am mai dat o şansă, mai ales că genunchii “ţinuseră”. Am extins traseul, am început să fug cu muzică să nu mai fie atât de plictisitor, şi am descoperit lucruri interesante. De obicei singurele mele alergări erau până la colţul străzii să cumpăr ceva, sau după mijloace de transport în comun, sau spre şcoală că întârzii – sprinturi scurte, obositoare, sufocante. Nu ajunsesem niciodată să trec de acea senzaţie până acum. Şi când am reuşit, a fost ca o revelaţie. Când fugi mai mult, treci ca printr-un purgatoriu fizic – corpul se revoltă, dă în clocot, dar apoi, dacă ai noroc, se obişnuieşte. La fel cu psihicul. Am rămas şocat de cât de intens se oglindesc senzaţiile în plan psihic. Gândurile se purifică şi ele. (sau snt doar eu sărit de pe fix).
.
Cel mai mult am fugit 10 km dintr-o bucată (din centru până acasă), şi o dată 12 km, dar cu pauză la jumătate. Aşa că m-am înscris la semimaraton. Pentru că asta îmi dădea şi opţiunea de a mă opri la crosul popular, sau “maratonul mic”, de 12.5km, dacă chiar nu mai puteam, şi tot luam ceva diplomă de participaţiune.
.
Ultimele 3 săptămâni au zburat ca fulgul, fiind prins cu diverse (şi neavând timp decât pentru 3 alergări), şi iată cum veni şi preziua maratonului. Ne-am dus să luăm numerele, la unul din multele ghişee, după ce în prealabil ne găsiserăm pe listele lungi de la intrare, în ordine alfabetică. Ne-au dat pacheţelul cu numărul, reclame şi nişte mănuşi meseriaşe, “cadoul celor care termină cursa”. Oameni optimişti, cu prezumţie de nevinovăţie, îşi închipuie că voi termina cursa.
.
Ce e remarcabil însă pentru mine e întreaga INDUSTRIE care s-a dezvoltat în jurul celui mai simplu sport până la urmă, alergatul (de nebun). Standuri peste standuri cu cele mai noi tehnici la pantofi de fugă, îmbrăcăminte antiperspirantăderapantăvremelnicăşimaiştiueuce, hrană pentru cursă – R. are şi o centură specială de care îţi ataşezi numărul şi, ca pe nişte cartuşe, tuburile cu gel organic pe care le consumi în timpul cursei. Gel, de mâncat! Păi da, că se digeră cel mai uşor, are fix ce substanţe îţi trebe… SeFeu, ce mai.
.
A propos de gel, eu am decis să merg pe varianta “no frills”, sau “la blană” – adică doar ce ne dau oamenii în timpul cursei. Banane, am înţeles, şi apă. Aşa să fie.
.
Ceva tot am luat însă – un pacemaker. Mi-a explicat R. şi nenea de la stand: m-au întrebat timpul estimat – le-am zis habar n-am, 2 ore jumate? Zice, “păi pe distanţe mai scurte cât aţi fugit?” “Vreo 9km într-o oră”. (doar de câteva ori, în gândul meu). “Aha. Ar fi vreo 2 ore 20 – 2 ore jumate.” (”Sunteţi optimist”, eu tot în gândul meu).
.
Şi a băgat cifrele în calculator, care a scuipat o fâşie de hârtie la o miniimprimantă, pe care nenea a dezlipit-o (era preadezivizată) şi a lipit-o pe o brăţărică de plastică. Acolo erau trecuţi timpii intermediari la anumite distanţe, calculate în funcţie de timpul dorit ŞI de RELIEFUL cursei… Deci, oameni buni, e vorba de o simplă FUGĂ… Dar, tre’ să recunosc, toate gadgeturile astea fac evenimentul mai interesant, parcă nu mai simt că fug (doar) de bezmetec. Abia aştept :).

Mi-am dat seama că am stat aproape 4 ore în picioare abia la sfârşit – când să plec, mi-am simţit genunchii amorţiţi şi tălpile durând a protest. Au fost 4 ore intense şi relaxante în acelaşi timp – “efectul atletism”.
.
Un bilet în picioare la reuniunea atletică Golden League – Weltklasse Zürich costă 35 de franci. Erau singurele bilete care se mai găseau – probabil as fi ales categoria oricum – şi a meritat.
.
În program scria că toată treaba începe la 6. Am ajuns pe la 7 fărun sfert, boscodorindu-mă singur că “iar întârzii” şi pierd lucruri importante. Stadionul (vechea noastră cunoştinţă, Letzigrund) era însă aproape gol
.

.
şi uşurat am constatat că se desfăşurau probe “de încălzire”, sub egida “Nations Challenge” - un concurs pe echipe de tineret ale câtorva ţări invitate plus elveţia şi o echipă a cantonului Zürich. Ocazie bună pentru tinerii atleţi de a simţi atmosfera de concurs – unii chiar s-au “mobilizat” energic şi au primit aplauze generoase.
.
M-am bucurat pentru ei, şi pentru mine, că n-am pierdut totuşi nici o întrecere majoră. Chiar după ce mi-am ocupat locul la peluza D, destul de jos, privind frontal la linia de sosire,
.

.
au început prezentările primei probe, săritura cu prăjina femei. Din păcate, a fost exact la peluza opusă, aşa că tot ce am văzut din ma faiblesse Elena Isinbaeva a fost ceva de genul acesta: elan…
.

.
şi…
.

.
a sărit!
.

.
“Prăjina” durează mult, aşa că a început înainte chiar de prezentarea oficială a atleţilor-vedetă. Nu toţi, doar unii reprezentativi. Mulţi proaspeţi campioni olimpici, de mi s-a făcut pielea de găină când i-am văzut. Au intrat însoţiţi de copii, şi s-au strâns în grupuri la fiecare colţ de arenă, salutaţi, de unde au început un mic tur de onoare. Aici, Sandra Richards, Jeremy Wariner.
.

.
A propos de Jeremy şi alţii ca el, concursul e şi un prilej de revanşă pentru favoriţii care au clacat la Beijing. Să vedem ce va ieşi.
.
Între timp stadionul s-a umplut ochi – spectacolul poate să înceapă!
.

.
Şi începe cu defilarea atleţilor elveţieni care au scos puncte (şi puţinele medalii) la Olimpiadă. Au intrat, aclamaţi 30.000 de oameni, în tricicletele astea tip ricşă – sunt la mare modă în ultima vreme, văd, ca “taxiuri alternative”. Mai târziu fiecare din ei au înmânat premiile.
.

.
După cum se vede, săritoarele în înălţime n-au avut de aşteptat, şi au început. Elaaaan…
.

.
şiii….
.

.
zbor…
.

.
plutire…
.

.
a sărit!
.

.
Sau, după caz, buf.
.

.
Între săritoare, campioana olimpică surprinzătoare, belgianca, n-a avut o zi prea fastă.
.

.
Spre deosebire, marea favorită care a pierdut la Beijing, croata Branka Vlasic, a prins o zi bună. Era una din cele 2 atlete care mai urmăresc lingourile de aur anul ăsta – trebuie să câştige toate concursurile Golden League. Şi, pregătire….
.

.
elan….
.

.
şi salt!
.

.
A câştigat, cu 2,01,
.

.
şi tot era supărată – discuta energic cu antrenorul.
.

.
Ca şi celelalte săritoare, dar parcă ea mai ales, fata asta e incredibil de longilină
.

.
(de altfel, din categoria “arată mult mai bine în realitate decât la televizor” - mda, nu mă mir că lui Cosmin Cernat i-a căzut cu tronc o săritoare în înălţime ;P)
.
Între mine şi săritoare s-au interpus însă privirii nişte siluete masive, greu de ocolit. Suliţaşii. Să-i privim cum îşi iau elan…
.

.
şi aruncă.
.

.
Cel mai meseriaş dintre ei e campionul olimpic Thorkildsen. Pleacă chiar de lângă spectatorii care bat în mantinelă,
.

.
fuge,
.

.
şi
.

.
zvrrrr
.

.
90 de metri.
.

.
Odată început concursul, nu ai timp să respiri. În partea cealaltă a început cursa de 800m, cu MULŢI kenyeni
.

.
fugaci aţoşi,
.

.
dintre care unul câştigă. Un Kip-ceva.
.

.
Apoi, start la 400m gagici. Pe locuri, fiţi gata….
.

.
Sandra Richards,
.

.
fără probleme.
.

.
Cum mă uitam aşa la ea, văd nişte oameni sburând prin aer tocmai în cealaltă parte a stadionului – de aceea nici n-au prea ieşit bine în poze, săritorii în lungime.
.

.
Un pic mai bine au ieşit cei de la 3000m obstacole, că aveam o barieră chiar în faţă.
.

.
Nu e puţin lucru, după ce că fugi, să mai trebuiască să faci si salturi din astea.
.

.
A propos de sărituri, au urmat 110m garduri, cu sărituri la fel de grele, dar mult mai dese şi în regim de viteză.
.

.
A câştigat suveran cubanezul Robles,
.

.
felicitat şi de concurenţă. N-are rival omu’.
.

.
La 800m femei, mi-am adus aminte că am citit în program (excelent făcut) că la concursul ăsta s-au reintrodus “iepurii”, care să ducă o trenă rapidă. În cazul de faţă a fost chiar rusoaica, în plan apropiat,
.

.
care le-a stors bine pe concurente.
.

.
Inclusiv pe Maria Mutola, la apus de carieră.
.

.
Între timp, la start se adună nişte oameni
.

.
pe care toţi vor să-i filmepozeze
.

.
Între ei, the one, the one and only,
.

.
Usaiiiin Boooolt!
.
Pe locuri, fiţi gata…
.

.
Am avut, ca de obicei, dilema – fac poze sau urmăresc? Aici am făcut un compromis, am făcut poze multe, dar fără să mă uit, m-am uitat peste aparat, la cursă. A ieşit slideshowul de mai jos.
.
Cursa e atât de rapidă încât n-am înţeles mare lucru. Probabil şi de emoţie. M-am tot uitat când la unul, când la altul, până… s-a terminat brusc. M-am prins abia apoi că ideea e probabil să alegi unul pe care să-l urmăreşti.
Usain a câştigat în 9,83. “Mult”, a fost prima reacţie instinctivă. Păi, da, dacă ne-a obişnuit cu recordurile… Dup-aia am citit că recordul European al lui Obikwelu, de exemplu, e 9, 86. Nu mi s-a mai părut atât de “lent”…
.
Imediat, start la 400m garduri, băeţ. La fix, că e chiar în faţa mea. Cu Angelo Taylor în prim-plan. Pe locuri,
.

.
fiţi gata,
.

.
start!
.

.
şi….
.

.
hopaşa peste garduri!
.

.
A câştigat Angelo, în stânga, primul care sare ultimul gard.
.

.
(fiind chiar după linia de sosire, era bine că atleţii veneau întotdeauna încoace ;), compensând pentru faptul că, privind frontal, din sosire nu înţelegeam mare lucru.
.

.
Între curse mai aveau loc premieri, dar nici una aşa spectaculoasă ca desigur a lui U-saiiiin.
.

.
După care a venit la interviuri. Ăă, pardon, trebuia să vină la interviuri, dar după câteva reprize de dans, a mers să dea autografe şi noroc cu spectatorii (în delir),
.

.
spre disperarea oamenilor de ordine.
.

.
A ajuns în sfârşit jos în faţa noastră unde erau amenajate micile podiumuri pentru interviuri, unde s-a ţinut în continuare de şotii,
.

.

.
a glumit cu reporterii,
.

.
dar a ştiut să fie şi serios când a trebuit.
.

.
În timp ce el se muta de la o echipă de televiziune la alta (în total vreo 10), în spate se pregăteau de start atleţii de la 400m.
.

.
Jeremy Warriner vs. LaShawn Merritt, surpriza de la Beijing.
.

.
Start,
.

.
şi… câştigă Warriner, destul de lejer.
.

.
Cred că şi acum se întreabă ce o fi păţit la Beijing de a pierdut atât de clar… Ceasul rău, pisica neagră.
.

.
Între timp, Usain ajunsese la ultimul interviu,
.

.
după care din nou, autografe la greu.
.

.
Iar noi ne pregăteam de ultima probă de Golden League, 110m garduri femei. Competiţia a fost dură,
.

.
dar a câştigat marea ghinionistă de la Beijing, Lolo Jones.
.

.
Care face şi ea parte din categoria “realitatea bate TV-ul” ca aspect, şi nu e singura “gardistă” în această categorie.
.

.
Ca şi la Beijing (unde a căzut), Susanna Kallur a fost foarte căutată pentru interviuri. Mi-a plăcut atunci aerul ei şugubăţ, confirmat şi aici, unde era câştigătoarea de anul trecut, dar acum nu a rupt gura târgului. Ceea ce nu i-a afectat buna dispoziţie nativă. Plăcut de urmărit.
.

.
În timp ce o observam atent pe Suzi, începuse cursa de 5000m. Kenenisa Bekele contra a vreo sută de kenyeni.
.

.
Dar când “iepurele” a obosit, Kenenisa a preluat el frâiele cursei,
.

.
a zburat pe lângă ei
.

.
şi a câştigat cu un avans de vreo 100 de metri, de o manieră entuziasmantă. În adevăratul sens al cuvântului. Publicul fusese entuziast, participativ şi susţinător-aplaudac tot concursul, dar punctul culminant a fost, culmea, nu la Usain Bolt (deşi şi atunci au fost în delir), ci la ultimele ture ale lui Kenenisa. Începute timid, “valurile mexicane” din tribune au crescut tot mai mult în intensitate, la ultimele 5 ture urmărindu-l permanent. Ţi se face pielea de găină când mii de oameni întind mâinile, toţi ca unu’, “ooooooooo….”
.

.

.
“eeeeeeey!!!”
.

.

.
Şi asta pentru a onora efortul unui singur om,
.

.
o chestie mică şi slabă care dă ture de stadion. Şi în loc ca asta să mi se pară ridicol, mi s-a părut înălţător.
.
Ce îi aduce pe oamenii ăştia pe stadion, cu zecile de mii, în fiecare an, să urmărească efortul unor oameni care aleargă, sar, aruncă, după reguli mai simple sau mai ciudate, la al căror sens nu mai stă nimeni să se gândească?
.
Probabil pentru că atletismul, ca şi înotul, nu e joc, e competiţie pură. La momentul “execuţiei”, atleţii sunt întotdeauna SINGURI, înfruntându-şi exclusiv propriile limite. Nu există “fault”, nu există certuri cu arbitri. Există doar dorinţa de a fugi mai repede, de a sări mai sus, de a arunca mai puternic. Omul are adânc programat în gene instinctul competitiv, pentru supravieţuirea genei mai puternice. Atletismul e una din cele mai pure reflectări ale acestui instinct, şi poate de aceea atrage atâţia simpli privitori, părtaşi cu sufletul şi cu… instinctul la efortul celor din arenă. Citius, altius, fortius.
.
În plus, după tot tamtamul mediatic din jurul lor, e impresionant să îi vezi în realitate. Sunt mult mai mici decât par la televizor. Sprinterele, de exemplu – pe Alyson Felix ţi se pare că ai putea s-o ridici cu o mână. Dacă-l vezi pe Warriner pe stradă şi n-ar avea ochelarii, nu dai doi bani pe el. Săritoarele în înălţime sunt singurele mai înalte decât par la televizor, în schimb mult mai SLABE, ceea ce le face să pară mai fragile. Până şi Usain pare mai subţire. În schimb Angelo Taylor sau chiar febleţea Susanna, nu :).
.
E un amestec de admiraţie şi relaxare în timp ce constaţi lucruri ca acestea. Alternanţa rapidă dintre reverenţa de a privi un Campion Olimpic, unii din ei pe cale să devină “instituţii”, şi revelaţia amuzată că “sunt şi ei oameni”, că fug parcă mai încet decât la televizor, dar parcă le simţi mult mai “personal” efortul.
.
.
Cursa de ştafetă 4×100,
.

.
probă “în afara concursului”, fără Jamaica, dar cu americanii în bună formă, a încheiat concursul.
.
A urmat festivitatea de închidere, scurtă şi plăcută. Luminile s-au stins
.

.
şi spectatorii au aprins micile neoane albe şi albastre
.

.
pentru o privelişte feerică.
.

.
Spontan, nu ştiu dacă aşa se face de fiecare dată, au început să le arunce pe pistă, carevasăzică a avut un efect luminos foarte plăcut.
.

.
Au început şi artificiile,
.

.

.

.

.
şi… gata.
.

.
Faptul că a avut loc la atât de puţin timp după Olimpiadă a avut ca efect pe de o parte mai puţine rezultate sportive fantastice, pe de altă parte concursul a avut un aer “de sărbătoare”, fiind prima ieşire “în public” pentru campionii olimpici, care şi-au savurat triumful. Recorduri mondiale n-au fost – probabil mai toţi au atins vârful de formă la Beijing. Cei câţiva favoriţi care din diverse motive au ratat aurul olimpic, au avut acum ocazia să-şi “ia revanşa” - ocazie fructificată, cred, de toţi (!).
.
Una peste alta, sentimentul dominant al serii a fost bucuria. Poate pentru că la un concurs atletic te simţi, puţin, ca în Olimp.
.