Abia când am parcat în singura baltă mare din parcare m-am gândit la Murphy şi legea lui. Interesant că declicul nu s-a produs mai devreme, când aproape de graniţă mi-am dat seama că am uitat paşaportul acasă. „De ieşit se iese uşor, dar la intrarea înapoi mai controlează”, zice L. „Şi ce-ţi fac, nu te lasă să intri?” „Nu. Trebuie să aştepţi până mă duc eu acasă, iau paşaportul, vin înapoi şi te culeg.” „Mhm. Încurajator, mai ales că va fi trecut de miezul nopţii.” Trecem, totuşi, că nu mai aveam timp de întoarcere. Ce-o fi o fi.
.
Nu m-am gândit la Murphy nici câteva minute mai târziu, când mi-am dat seama că am uitat şi aparatul foto acasă. După vreo 2 minute de căinare zgomotoasă m-am gândit – eh, lasă, abia pot trăi meciul mai intens, ce atâtea poze.
.
Blocajul în trafic de la intrarea în Stuttgart m-a îngrijorat puţin, am făcut o oră de la intrarea în oraş la stadion, dar am ajuns totuşi în parcarea imensă pe la 8 şi 25, deci bine. Am găsit desigur loc abia fix la capăt, şi am nimerit în respectiva baltă. Asta e, bine c-am găsit, repede îmbrăcarea cu haine mai groase, şi în marş forţat spre stadion.
.
Pe drum mă gândeam oare unde avem locuri, probabil între şvabi. Oare ne-or lăsa cu fanii Unirii dacă-i rugăm frumos? Surpriză, din câte se vede pe panoul de la intrare se pare că avem biletele lângă sectorul „oaspeţilor”, şi chiar îi aud strigând „U-ni-rea! U-ni-rea” în timp ce trecem pe lângă ei, aşa că Murphy trece în plan secund. Până aud un suporter ştutgartez care se grăbea în pas cu noi spre poarta de intrare zicând „să vezi că se face 2-0 până ajungem înăuntru”. Dar nu mă las descurajat, îi adresez vreo două de dulce în gând şi trec mai departe.
.
Avem într-adevăr biletele lângă sectorul Unirii, jos în „curbă”, dar suntem separaţi de un gang lat şi închis cu garduri, iar în jurul nostru e plin ochi de „roşii”. Mă duc să întreb dacă putem trece dincolo, cică nu pe aici pe jos, dar poate pe sus prin gang. Întorcându-mă să plec, mă uit cu coada ochiului la teren – la fix ca să văd golul. URALE în jurul meu. Deci, nu, aici nu e de stat. Hai, L., să încercăm să trecem. Urcăm, întrebăm pe nenea în canadiană neagră, zice să aşteptăm puţin că ne rezolvă. Ne uităm iar spre teren, ocazie mare Unirea. „UUUUUU”, stadionul. Cornerul rămâne fără rezultat, între timp vine nenea cu geacă neagră, ieşim în gang – urale. Haidi, băi…. da, nu poate fi altceva. 2-0. Şi Murphy revine cu un flash în prim-plan: ce a început rău are toate şansele să se termine şi mai rău. Mai rău de atât? Mă întreb în timp ce ne ţinem după steward şi 3 puşti ştutgartezi, despre care mă întreb în tăcere ce vor în sectorul românesc. Poate schimb de fulare? Nu apuc să duc a doua întrebare la capăt, că primesc răspunsul la prima. Se poate şi mai rău, după urale. 3-0. Mă uit la L. – „ce facem mergem acasă?” „n-am văzut nici unul din goluri!” zice L. mai mult ca pentru sine.
.
În sfârşit ajungem la sectorul românesc, golaş. Ne aşezăm lângă un tânăr cu fular albalbastru. Fac o grimasă de dezamăgire. Îmi răspunde la grimasă. Zice – aţi venit cu ghinion. Zic, nu, am venit cu noroc, că golurile s-au dat până să venim noi.
.
Mă uit în jur – vreo 30 de suporteri români, cu feţe cătrănite, toţi şezând, câţiva cu steaguri de-acum ţinute pe genunchi, unul singur cu şapcă veneţiană alb-albastră. Împrejurul lor, în picioare, fani ai… Stuttgartului. Probabil au zis că n-are rost să ţină TOT sectorul gol, şi i-au mai lăsat înăuntru pe şestake, exact ca pe puştii cu care am intrat noi.
.
Atmosfera e deprimantă. Impresionant deprimantă – impresionant cum cântă peluza lui VfB,
.

.
deprimant cum stăm plouaţi fără să zicem un cuvânt. „Hai să cântăm”, îi zic relativ însufleţit vecinului, “dacă tot ne facem de râs să fie tacâmul complet.” Privirea lui îmi sugerează că nu pare a fi cea mai bună idee auzită săptămâna asta, probabil la concurenţă cu cea de a merge la meci.
.
Tăcem, aşadar, şi ne uităm cum „FAU – EF – BEEE” face „power play” ca la hochei (licenţă L.) la poarta lui Arlauskis, cea îndepărtată de noi. Lehmann se cam plicitseşte în faţa noastră, iar eu îi zic lui L. – nasol cu nemţii e că ăştia nu se opresc la 3-0, ca italienii sau francejii, ăştia merg pân’ la 12 dacă intră.
.
Din fericire nu mai intră, şi jocul începe să fie unul de uzură. După vreo 20 de minute îi zic vecinului – “vedeţi, am venit cu noroc, că n-am mai luat gol”. Nu pare a înţelege din prima, apoi nu pare a gusta gluma, dar într-un târziu zâmbeşte vag – „ai dreptate”. E afectat, îl las.
În stânga noastră, la capătul sectorului, vreo 5 români cu feţe mai borfăşeşti se agită cu un steag al Unirii. Mi-au atras atenţia când i-am auzit strigând spre noi: „Haai, băăă, strigaţi, România, Unirea! Strigaţi, ce staţi aşa?” (”Le e frică, bă.”). Tonul e unul de reproş agresiv, şi mă gândesc trist că sunt 5 români pe stadion cu totul, şi ăia găsesc prilej de gâlceavă între ei. Puteau să spună încurajator „hai să cântăm”, sau să dea exemplu. Dar nu, au trebuit ei să fie ţâfnoşi. N-a strigat nimeni.
.
Adevărul e că nici n-am prea avut motive. În continuare, nici o ocazie la poarta “noastră” de aici. Ai noştri înoată, par toţi mult mai mici decât adversarii, iar cei care nu par mai mici (Mehmedovic şi Fernandes) par mult mai lenţi. Singur Brandan arată a fotbalist, acolo la el pe partea îndepărtată de noi.
.
N-am avut nici măcar ocazia vreunei poze cu ai noştri în atac – am vrut la un moment dat, dar până să scot telefonul (din lipsă de cameră), ei deja se îndepărtaseră.
.

.
Şi noi eram departe sufleteşte. Deh, mă gândeam, aşa e dacă n-ai „fani” adevăraţi, tradiţie, cântece. Dacă erau fanii Rapidului, şi 5 inşi să fi fost, acum se cânta. Asta e, mai învăţăm. Fanii Unirii au nevoie de motive. Aş fi vrut să dau un contraexemplu, dar chiar nu mi-a venit. Nu mi-a venit nici să scot bannerele. S-ar fi potrivit la început de meci, dar dacă am ajuns la scorul ăsta…
.

.
Au rămas cuminţi în pungă, mulţumite că la pauză era doar 3-0.
.
„După două reprize diametral opuse, Unirea a terminat la egalitate cu Stuttgart, 4-4”, îi recit lui L. un comentariu iluzoriu. Râdem. Vedem reluările la goluri – frumos golul lui Marica. Ghinionist al doilea, clar al treilea. N-ai ce să zici, sunt mult mai buni. Dintr-o dată diferenţa de valoare atât de bine camuflată în precedentele meciuri parcă a erupt în compensaţie. Acum să-l vedem pe Dan Petrescu, la înfrângere drastică e examenul de maturitate. “Antrenorii mari se cunosc la pauză şi la schimbări”. Oare ce le spune acum?
.
Intră echipele, L. se apucă să scrie un SMS, şi cum era el aşa concentrat – GOOOL!! „Ce? Ce? Scheisse, nici pe ăsta nu l-am văzut!”
„UR-ZI-CENI! UR-ZI-CENI! UR-ZI-CENI!” Vecinii mei au prins glas, şi urlăm cu toţii din toţi bojocii, fluturăm steaguri. E momentul nostru de glorie, vreo 20 secunde nu ne auzim decât noi pe stadion (sau aşa am impresia), după care începe peluza „FAU – EF – BE-EEE” (pe note are suna sol-sol-mii-iii). Mda. Oricum, a fost micheteau, chiar şi cele 20 de secunde. În sfârşit avem pentru ce trăi. Da, avem nevoie de un motiv ca să ne manifestăm, dar acum că băieţii ni l-au dat, îi răsplătim. Gata, scot un banner. Îl scot pe cel „cuminte”, cu „Hai Unirea! Respekt VfB”, mă duc jos şi stewarzii mă ajută să-l lipesc. Scot goarna, fularul, pălăriile tricolore – altă viaţă!
.
Cine a dat golul? Semedo, cel mai slab de pe teren! Dar – a fost acolo? A fost. Ur-zi-ceni! Mai strigăm din când în când. Nu atât de des pe cât am vrea noi – nici faze nu prea mai avem. Mai sunt câteva acţiuni cu potenţial de ocazii la poarta Stuttgartului (pentru noi tot aia îndepărtată, spre exasperarea teoretică a lui L. – teoretică pentru că preferăm să fie acolo ocaziile, înseamnă că sunt ale noastre.)
.
Sângele curge altfel prin vene la 3-1 decât la scor de neprezentare. Se cheamă că am jucat şi noi în meciul ăsta. Bilaşco câştigă TOATE “duelurile 1 la 1″ pe teren, iar eu cu L. cântăm cât de tare putem „hai băieţii hai băieţii haideeee”. Am cântat doar noi amândoi până la final, căci nici vecinii, nici reproşarii de mai încolo nu ne-au ţinut isonul. Am trecut în revistă o parte din repertoriu: de la „Hai Uniiiirea hai Uniiiirea oleoleoleeee” la „pe ei, pe ei, pe ei pe mama lor” (favoritul lui L.), iar ca bonus l-am învăţat „şi-aaaltă dată, şi-aaaaltă dată, ooooo s-o facem şimaişimailată.”
.
Nu prea am avut spaţiu fonic, pentru că peluza s-a oprit rar din cântat, şi ei erau mii. În total 37000 de spectatori, asta în condiţiile unei peluze demolate complet. Am mai scăpat câte-un „Haaaai bă Semeedo, auăleu ce slab i ăsta”, sau „fugi Varga! – ooooo”, sau „nu mai dribla, Apostol!”. Aşa, mai mult ca să ne încălzim. Şi ca să–i mai tachinăm pe vecinii noştri cu fulare roş-albe, să nu se simtă singuri. Reacţionau mai ales la cântecele noastre şi la suflatul în goarnă, întorcând miraţi-iritaţi capul. Altfel au fost foarte paşnici, am stat lângă ei şi n-am avut nici o problemă (mai arţăgoşi au fost românii cu „strigaţi bă”), ce m-a mirat e că pun foarte multă pasiune în fiecare fază a meciului. Chiar la 3-0 în prima repriză, îşi ieşeau din pepeni la fiecare fault acordat, huiduiau arbitrul de mama focului, iar când a căzut unul de-al nostru în careu, am auzit chiar un „Zigeuner!” strigat din spate, cu sensul de „trişorule”, probabil. Un adolescent tembel din faţa noastră, care stătea mai izolat de ceilalţi, cu mama lui cea blondă,
.

.
se agita, striga, dădea picioare în scaune la fiecare fault fluierat pentru ai noştri. Îmi venea să mă duc să-i dau o palmă după ceafă – “calmează-te, prostovane. E 3-0. Pentru voi.”
.
Cu toate astea luate în calcul, o repriză secundă mult mai plăcută. Am reuşit să “trăim meciul”. Cât de mult înseamnă chiar şi un fir subţirissim de speranţă! Am sperat la o minune, bineînţeles, şi în ciuda faptului că era clar că VfB a fost mult mai bună decât noi şi rezultatul e echitabil, am tresărit la fiecare început de fază de-a noastră.
.
Perspectiva unui miracol s-a diminuat cu timpul. Se vedea că ai noştri nu pot. O statistică mi s-a părut elocventă, Stuttgart a făcut 23 de faulturi, Unirea 15. Atitudine, agresivitate, grinta, dar exact invers faţă de cum ne-am fi aşteptat. Ai noştri au prins o zi execrabilă chiar la momentul neportivit, suprapusă peste o zi de graţie a lui VfB, aflată şi sub sindromul „primul meci cu noul antrenor”, când jucătorii vor să puncteze la prima impresie şi aleargă mâncând pământul. Le-a ieşit, inclusiv lui Marica – joc bunicel, gol important. L-a aplaudat tot stadionul la schimbare (inclusiv noi); comentatorul a strigat „Danke Cipriiii”, iar spectatorii au răspuns veseli – mi s-a părut că s-au bucurat sincer pentru el. Iar acel „Cipriii” sugerează că ar fi simpatizat. Frumos. Poate revine soarele şi pe strada lui.
.
Despre ceilalţi ai noştri, nu ne-au umplut de mândrie să dăm pe dinafară, dar de ruşinat, nu ne-am ruşinat cu ei. E un rezultat just, băieţii s-au străduit, şi asta e de respectat. Vorba lui L., “79 de minute le-am câştigat cu 1-0″ - nu sună aşa de rău” :). În repriza a doua, chiar l-au făcut uitat pe Murphy, al cărui spectru dominase până la pauză (până la urmă lovitura finală a lui Murphy, arestul la graniţă, nu s-a mai petrecut, astfel încât am ajuns târziu în noapte să transmit aceste).
.
Cel mai frumos moment al serii a venit după fluierul final. Împachetăm, dăm să plecăm, când arunc o privire spre teren şi mi se pare că văd o mişcare in grupul de “albaştri” de la centrul. Da, nu mă-nşel, cu Bilaşco-n frunte pornesc spre noi, încet, cu feţe triste, dar capul sus. Repede scot steagul cel mare, la timp pentru momentul cand ne aplaudă.
.
Este imaginea cu care voi rămâne după acestă seară.
.
I-am aplaudat şi noi. Îmi pare rău că nu le-am strigat şi o încurajare, ceva, dar m-am emoţionat :), şi doar am ţinut steagul întins. Cred că au înţeles, chiar şi aşa fără cuvinte.
.
Şiaaaltă dată, şiaaaltă dată… vă aşteptăm prin apropiere la primăvară, băieţi, în Europa League. L. deja a învăţat cântecul.
.

- Bună ziua, unde aveţi cearşafuri simple, albe, cele mai ieftine?
- Aici.
- A, nu din acestea cu elastic, din alea normale, banale, drepte.
- A, din alea nu avem. Nu mai ţinem.
- Şi unde pot găsi?
- Doar în centru, în magazinele mari, poate mai au. Sau în centrele comerciale din afara oraşului.
.
Bună treabă. Una la mână, aşa se întâmplă dacă laşi pe ultima zi. A doua la mână, paradoxul ţărilor “dezvoltate” e că nu găseşti lucrurile cele mai simple. Oare ei din ce îşi fac bannere pentru meciurile de champions league?
.
Am luat până la urmă un cearşaf bej, cu elastic de pus în jurul saltelei, cu gândul “mai bine decât nimic”. Dar până am ajuns acasă hotărârea a fost luată: sacrific cearşaful alb, mai solid, neelastic, păstrat pentru oaspeţi, şi-l ţin pe ăstălaltul în loc.
.
Zis şi făcut. Până să mă apuc de treabă se făcu târziu. Întâi am vrut să le fac pe balcon, dar când am început să scutur sprayurile cu bilă făceau un zgomot infernal, aşa că am schimbat modificarea şi am mers afară, la pavilionul dintre blocuri. Doar că de acolo ne alungase administratorul data trecută, mi-era să nu se lase cu reclamaţii şi arest de data asta. Şi vedeam titlul din ziare: “derbedeu român prins în flagrant când încerca să vandalizeze bunul public”. Aşa se face că antrenamentul semimaratonian şi-a găsit o nouă utilitate - de-acum ştiam un traseu de jogging în pădurea din spatele blocurilor, parcă era un pod peste autostradă, trebuie să fie luminat, chiar unde încep boscheţii, departe de case. Ar trebui să nu fie nimeni pe-acolo la ora asta, şi aş putea zdrăngăni din sprayuri până sperii toţi şoarecii din tufişuri. Hai.
…
Tocmai m-am întors cu bannerele. Procedeul a decurs fără incidente, iar şpreiul albastru mi s-a terminat fix după ce a scris cu mari eforturi ultimul cuvânt.
Noapte bună şi - Allez Les Bleus! Les Bleus de Bărăgan.
.

Scrisoare pentru Dan Petrescu
.
Dane,
.
mai devreme sau mai târziu, în următoarele două săptămâni, gândul perfid se va strecura: “poate e mai bine să mergem în Europa League, e mai accesibilă, avem şanse mai mari la o performanţă de răsunet, faze superioare, poate chiar o finală, cine ştie.”
.
Dane, după seria asta de meciuri în care ne-ai făcut să visăm, ne eşti dator. Ne eşti dator să alungi acest gând, din mintea ta şi a băieţilor tăi formidabili. Deşi pare a fi vrabia din mână, Europa League e de fapt cioara de pe gard. Puteţi cădea cu alde Liverpool şi s-a zis, sau mai rău, puteţi cădea cu alde Slavia Praga şi să fiţi eliminaţi fără glorie. Nu ştii ce va aduce ziua de mâine, şi dacă încerci să-l păcăleşti, fotbalul te va pedepsi. Ar fi păcat, pentru că voi sunteţi singurii din ţara asta care nu l-aţi păcălit. Vă rugăm, n-o faceţi acum, la punctul culminant.
.
Vom veni la Stuttgart. Mulţi, puţini, vom fi acolo, în tribune, cu vocile la noi. Să vă uitaţi după bannerele noastre şi după pălăriile tricolore, în mareea roşie de pe Gottlieb Daimler Stadion. Iar dacă vom simţi că aţi dat tot ce aveţi mai bun în voi pentru un rezultat calificant, vom pleca mândri şi demni, privind nemţii drept în ochi, indiferent de cum se va termina. Ar fi cadoul vostru, care ar însemna mult pentru noi.
.
Am glumit, Dane. Nu ne eşti dator cu nimic. Noi îţi suntem datori, pentru încă o ocazie de a “scoate steagurile”, ocazie care nu credeam că va reveni prea curând. Ţi-am povestit doar despre cea mai grea misiune a ta în campania asta de calificare. Marele tău, marele vostru examen. It never ends… dar tu ştii asta deja.
.
Vă mulţumim anticipat, şi vă ţinem pumnii.
.

Ai zice că hormonul clocoteşte mai mult într-un adolescent de 16 ani decât în oameni în toată firea. 16 ani, vârsta rebeliunii, a nesupunerii, a nervilor.
.
Am văzut o finală de campionat mondial de juniori “sub 17 ani” cu o tensiune imensă, cu faze litigioase, decizii arbitrale pe muchie de cuţit, totul într-un ritm infernal.
.
Nici un protest.
.
Nici unul.
.
Copiii şi-au văzut disciplinaţi, concentraţi şi foarte… “maturi” de treaba lor. Ca un amănunt statistic, Nigeria a câştigat premiul fair-play cu 3 cartonaşe galbene în 7 meciuri. Finala însă a pierdut-o. După un 1-0 dramatic, chiar la ei acasă, la Abuja.
.
Nigerienii, tripli campioni mondiali (inclusiv en-titre) - mici, rapizi, foarte tehnici, imprecişi / ghinionişti la finalizare. Cred că o să mai auziţi de Sani Emanuel. Elveţienii, la prima participare la un campionat mondial (!), foarte calmi, foarte tehnici (!), cu joc de pase excelent, au stat mai mult în apărare, dar au lovit letal la un corner, prin atacantul lor, Seferovic, cu un cap mai mare decât fundaşul care-l marca. Cred că o să mai auziţi de Ben Khalifa. (numele astea ar sugera mai degrabă o apartenenţă naţională inversă : )
.
Interesantă “naţionala” Elveţiei, alcătuită din reprezentanţi ai tuturor popoarelor care trăiesc acolo: băştinaşii nemţi, francezi, italieni, dar şi veneticii portughezi, albanezi, arabi, ex-iugoslavi, africani, asiatici. Piesele de mare diversitate s-au sincronizat însă foarte bine, ca un ceas elveţian :), şi a ieşit o echipă adevărată.
.
Două naţiuni complet diferite s-au întâlnit în finală, de la capătul opus al tuturor clasamentelor internaţionale – elveţienii conduc la nivel de trai (deci calitatea infrastructurii, terenuri, antrenori, cluburi), nigerienii la populaţie/bază de selecţie/talent nativ.
.
S-a văzut şi în joc, două stiluri foarte diferite, şi a fost plăcut cât de echilibrat a fost. De data asta au câştigat elveţienii, despre care s-ar putea spune că în generaţia asta au combinat fericit infrastructura cu talentul - dar putea foarte bine să fie invers cu un pic de noroc. La sfârşit au plâns, toţi, şi învingătorii, şi învinşii. Nişte copii, la urma urmei. Copii campioni mondiali. Visul oricărui băiat de 16 ani.
.

Impresia de circ roman nu mi-a fost dată doar de faptul că aveam locul în Vomitorio 601 E.
.

.
Spectatorii nu s-au dus ca pe vremuri strămoşii noştri comuni să presteze în vomitarium-urile laterale (deşi la ce gust aveau patatas fritas (chips-uri la kil), nu m-aş fi mirat foarte tare), dar au venit ca la spectacol, cu mic, cu mare.
.

.
(pe alocuri chiar cu foarte mic.)
.

.
Arena aducea cu un Coloseu, sau cum îmi închipui că arăta atunci, cu tribune înalte de capacitate asemănătoare (60,000 Colosseum, 80,000 Bernabeum), înconjurând scena pentru gladiatori.
.

.
Care gladiatori (azi “galactici 2.0.”) şi-au făcut apariţia în şareta acoperită numită azi autocar, păziţi de amazoane călare,
.

.
la care am privit admirativ în timp ce aşteptam blocat (dar nu înghesuit sau înghiontit) minute bune în mulţime la o intersecţie să se “dea drumul” pe strada spre porţi, circulaţia fiind întreruptă pentru trecerea jucătorilor.
.
“Oameni buni, dacă găsiţi un portofel negru, vă rog să mi-l daţi, e al meu”, aud în engleză britanică. Mă întorc, un malac în tricou cu Guti şi faţă îngrijorată. “E în faza de negare, săracul, se agaţă de un fir de speranţă că l-a pierdut“, în gândul meu, prompt întorcându-mi cămaşa pe dos, cu buzunarele la interior.
.
La interiorul stadionului, prima surpriză a fost că ne-au scos dopurile de la sticlele de apă tocmai cumpărate. Ne-au lăsat sticlele, pline, dar au luat dopurile. A doua surpriză a fost perna de şezut, cumpărată en passant cu 1 eurou. A fost probabil cel mai ieftin lucru vândut pe o rază de un kilometru de stadion, şi de altfel dintre cele mai utile. Florentinu’ încearcă să scoată bani pe toate căile. Zeci de tarabe cu tricouri, majoritatea cu Ronaldo şi Kaka, fulare şi alte accesorii, în foarte multe culori. Din câte observ, având culoarea de bază alb, Realiştii inovează în fiecare an la culoarea dungilor subţiri de pe echipament şi a fularelor – ba mov, ba albastru, ba un violet violent – ideea e să aibă motiv să schimbe tricourile. Unul original se vinde în general la 60-70 de euro (am văzut şi reduse la 39 în oraş), iar un falset nu scade sub 25 (!) de eurotici. Biletele noastre din vomitoriul de la ultimul nivel au fost cele mai ieftine la 40-45 de euroi – cele “normale” sunt de la 60 la 120, iar tichetele VIP pleacă de la 220 EUR. Iată cum se plăteşte un împrumut de 150 de milioane de la Caja Madrid şi Banco Santander…
.
Se pare că strategia dă roade. Deşi Valladolid e echipă slab cotată, şi deşi cu 40 de minute înainte de începerea meciului, stadionul era aproape gol,
.

.
când a început meciul s-a umplut ochi.
.

.
Tribunele au şi intrat imediat în vibraţii, căci Real-iştii madrileni i-au luat tare de la început pe Real-iştii din Valladolid (Baiadolid, cum zic spaniolii, cu “d” din ăla moale nesuferit la pronunţat). Deliciul meu personal a fost la ocazii, când toată tribuna ofta cu un “OOO” care te pătrunde pe şira spinării. Ca la ocazia lui Benzema de la sfârşitul acestui filmuleţ cu faze de joc (@admin mysport, cum pot să dau “embed” la un film aici? mulţumesc).
.
Acel “OOO” s-a transformat curând în “GOOOOL!!!”, bucurie dublă: 1-0 pentru Real M, gol elegant din deviere marcat de Raul, zis şi Raul Madrid, căpitanul care la începutul meciului a primit un trofeu de la El Florentino, pentru, dacă am înţeles bine, recordul de prezenţe sub tricoul lui Real.
.
Jocul curge frumos în continuare, Baiadolizii încearcă un atac, dar 2-0 vine firesc în min. 19: din nou Raul, gol după altă combinaţie rapidă şi fluidă. Spectatorii se aşează mulţumiţi în scaune după aplauzele în picioare: showul e de calitate, gladiatorii favoriţi promit un scor fluviu.
.
Eu mă apuc din nou de poze, şi în timp ce mă minunam cât de pline sunt tribunele şi mă întrebam de ce oare chiar jos la secţiunea ultraşilor din Peluza Sud sunt câteva locuri goale,
.

.
se face de-o lovitură liberă din preajma careului madrilen. În timp ce spectatorii şi spectatoarele îşi pregăteau zoomanele pentru poză,
.

.
mi-am zis - “hai să filmez”. Şi… iată.
.
Gol! Sec, precum foglia în cauză, la vinclu, frumos. Galeria oaspete, concentrată într-un sector mic la peluză, face mătănii după cum se vede şi în film, şi începe să se audă. Pe lângă ei, spectatorul care în film se ridică brusc în cadru şi care stătea cu un rând mai jos de mine, suferea şi el alături de violeţi. Vorba lui T., să fi fost ăsta dinamovist în ghencea, sau invers…
.
Până una alta, aici e 2-1, ia să vedem fotbal.
.
Şi da, vedem şi fotbal, nu doar şou. De exemplu, la un corner al Realului Madrid, 2 Valladolizi trec imediat în jumătatea adversă, trăgând după ei 3 fundaşi. Mutare tactică pe care n-am fi remarcat-o la televizor, dar din tribune ai mai mult senzaţia unui joc de şah, mai ales când jucătorii sunt disciplinaţi şi respectă “sarcinile”. Ca acest număr 4 de la Real M., care după frizură, stopuri pe piept, pase şi driblinguri elegante pare Guti, dar la un cartonaş galben (ce bine că a faultat) aflu că e Sergio Ramos. Foarte bun. Dar cel mai bun de pe teren… sunt 2: Raul, care joacă pur şi simplu frumos, cu devieri, cu viziune, (îl simte pe Benzema cu ochii închişi, dar francezul nu pare în formă), cu eleganţă, cu… artă, şi numărul 10, Lassana Diarra, despre care acum am înţeles de ce i s-a dat un astfel de număr important la o echipă atât de importantă: deci fenomenal gagiul. Una că recuperează la infinit, doi că după ce recuperează nu-i iei mingea nici cu buldozerul, trei că driblează, patru că pasează cu viziune. Şi asta pe tot terenul. Notre respect Lass.
.
Până la pauză nu se mai întâmplă mare lucru, în afară că rămâne întrebarea: cine e numărul 24? A arat toată partea dreaptă, dinspre noi, cu folos. Pare unul din necunoscuţi (Real joacă cu multe rezerve, dintre “consacraţi” fiind pe teren doar Casillas, Pepe, Ramos, Raul, Benzema, Van der Vaart, Diarra, Xabi Alonso. Hai că de fapt sunt mulţi.) Îl întreb pe realmadrid.com, şi aflu că e Granero. N-am auzit. Bun şi ăsta.
.
Deci fluier de final de repriză… ba nu! Pentru că cineva care pare Van der Vaart, dar tabela zice ulterior că e Marcelo (nici de ăsta n-am auzit) ia o acţiune pe cont propriu în stilul lui… Van der Vaart, şut, deviere, gol spectaculos! 3-1, abia acum se fluieră dublu: gol şi jumătate de meci.
.
În pauză, oameni de bine repară gazonul arat de crampoanele gladiatoriceşti, în timp ce alţi oameni pun din nou sigla sponsorului la centrul terenului. “Pentru 15 minute…” zice M. Păi da, Florentinu’ i-a stors probabil de bani, iar ei încearcă să-i stoarcă şi ultimul minut de “expunere media”.
.
Pauza trece repede, chiar dacă pe tabele nu se dau reluări (n-or avea drepturi?). La reluarea jocului sportiv, galeria “albă” cântă şi dansează la adăpostul lui 3-1 (mi-a plăcut mişcarea de du-te-vino din sectorul ultra, din acest clip, poate-o văd şi ai noştri), dar în terenul echipei lor favorite se lasă urme de tânjală şi – ce gol spectaculos! 3-2 şi, stimaţi spectatori, avem un meci de fotbal! De-acum Baiadolizii încep să creadă, şi joacă parte-n parte. Au un atacant, nr. 22, bun de tot (Diego Costa am aflat că-i zice), i-a cam întors pe Pepe şi ai lui ca pe clătite. Merenguezii (nu-mi vine să le zic “real”, că “reali” sunt şi ceilalţi) încep să greşească pase, şi, stupoare în scaunul pe care îl ocup: unii spectatori fluieră! Nu tot stadionul, dar se aud clar fluierături. Hai, că la Benzema înţeleg, că e cam petardă azi (în afară de faza golului 2 unde a contribuit frumos, “n-a avut realizări”), dar la Ramos şi chiar la Lass, doi dintre cei mai buni ai lor?! Nimic nu iartă ăştia, dom’le!
.
Şi Pellegrini ia decizia logică: schimbare dublă, Higuain la Benzema şi în locul lui Van der Vaart – vedeţi aici reacţia la intrarea lui Kaka. În Cristiano Ronaldo (azi accidentat) Florentino şi-a luat jucător de admirat şi adulat, iar în Kaka şi-a luat unul de iubit. Interesant de urmărit.
.
Azi însă nici Kaka n-a părut în apele lui, mi s-a părut mai plinuţ decât părea la televizor, i-a luat ceva să intre în meci, şi timp n-a prea avut (a jucat din păcate doar 20 de minute). A greşit primele vreo 2 pase, fără a fi însă fluierat, a inventat o a treia de geniu, dar a fost offside.
.
Eliberatorul avea să fie însă Higuain, care la un contraatac a scăpat singur cu portarul, ieşit mult în lateral să-l blocheze, dar ţi-ai găsit – un lob de fineţe, din acela care face fundaşul de serviciu să alerge disperat după minge, sperând că totuşi o mai ajunge, dar nu. Gol, şi aplauze în picioare. Meritate.
.
S-a terminat 4-2, deşi Valladolizii au presat pe final, dar “se ştia” că Madrid va câştiga – ca la un semn, după înlocuirea lui Raul “pentru aplauze”, fix în minutul 86 spectatorii au început să plece şuvoaie de pe stadion. N-au mai văzut 2 intervenţii ale lui Casillas, să zică şi el că a jucat (ambii portari au avut puţin de lucru, deşi ocazii au fost). Dar spectatorul ştia: chiar dacă se face 4-3, tot câştigă echipa, ia să câştig şi eu un loc în metrou. Căci evident că se va lăsa cu înghesuială.
.
Noi am stat până la sfârşit, şi am tratat întoarcerea prin baia de mulţime ca parte a experienţei. Într-adevăr, lume multă la staţia de metrou Santiago Bernabeu,
.

.
dar extraordinar de paşnică. Singurul “scandal” a fost făcut de un copil care sufla neregulat într-o goarnă.
.
Poporul a primit circ, de mâine porneşte din nou disciplinat să-şi câştige pâinea.
.
Noapte bună.
.

2-5 cu Real Madrid - hai să zici. A fost 2-3 până-n minutul 89, treacă-meargă. Dar a urmat 0-3 la Berna cu Young Boys şi un 1-2 acasă cu Neuchatel Xamax, care nu mai sunt ce-au fost. Lumea le cânta prohodul lui Johnny şi Hannu. Johnny Leoni (ce nume de actor) e portarul care a lăsat două goluri printre mănuşi cu Real Madrid în cele mai neplăcute momente. I-au zis Johnny Depp (”tăntălău” în germană). Hannu Căpitannu Tihinen a fost “varză” în aceste meciuri, iar lumea l-a făcut ironic “senior” (ca să nu zică bătrân şi expirat).
.
A urmat meciul cu AC Milan de pe San Siro. Tihinen, trecut fundaş central în buletin, a dat un gol cu călcâiul în minutul 10, iar în următoarele 85 Johnny a scos spectaculos tot ce n-au scos cele 3 bare. S-a terminat 1-0 pentru FCZ.
.
“Nu-i rău pentru Johnny Depp şi Seniorii”, a zis la sfârşit căpitanul, cu un zâmbet calm.
.
Ceea ce le dorim şi lui Arla şi Galamaz.
.

Am trecut şi noi cu austriecii cam prin ce-au trecut francezii cu noi.

“Nu cumva să te îmbraci în galben” şi “sper că nu eşti în galben” au fost cele 2 propoziţii, venite din 2 surse diferite pe parcursul a doar vreo 5 minute, care mi-au dat planurile peste cap.
.
Tricoul meu galben atrăsese ceva priviri poate mai mirate decât normal din partea trecătorilor, dar nici un alt fel de gest. Ba domnul de la informaţii turistice mi-a recomandat îndatoritor unde aş putea vedea meciul. Pregăteam un experiment, “cum e primit un suporter paşnic advers într-un oraş de provincie francez”. Estimarea era că va fi primit cu simpatie, şi deja visam la o lume minunată cu suporteri prietenoşi cu adversarii nu doar la campionate mondiale sau europene, şi şi în zi normală de meci. Visam să lansez un trend, în care suporterii României (de exemplu, că ei mă interesează în primul rând) să umble în tricouri galbene când are echipa meci, indiferent în orice colţ al lumii s-ar afla. Indiferent în ce ţară. Pur şi simplu, când vezi tricouri galbene în Timbuktu să ştii că are România meci. Valabil şi pentru celelalte naţii, să-şi poarte tricourile în zi de meci, prilej de măcar câteva zâmbete pe stradă, dacă nu de legarea de asocieri întru participaţiune la experienţa unui meci la o terasă. Cred că ar fi un tablou simpatic, care ar ajuta la frăţia între popoare, şi mă pregăteam să mă dau ca exemplu, cu experienţa mea pozitivă de la Reims.
.
Dar cele 2 propoziţii venite instant (nu declarasem nici o intenţie, dar oamenii cunoscându-mă au simţit probabil pericolul) şi tonul lor relativ vehement mi-au adus alte scenarii în cap, mai puţin roze. “Dar dacă localnicii o s-o ia ca pe o sfidare obraznică? De genul ‘nu ţi-e ruşine, cu tricou duşman la noi acasa’? Dacă o să se îmbete unii la terasă şi vor vrea ţap ispăşitor, mai ales în cazul în care batem?”
.
La asta s-a adăugat şi faptul că prietenii cu care urma să văd meciul anunţaseră că vor întârzia din cauza unei pene de cauciuc pe autostradă, aşa că urma să “încep” meciul singur-singurel. Hmm… oare nu se cheamă că provoc soarta nejustificat? Că “o caut cu lumânarea”?
.
Aşa am oscilat o vreme, de la “pentru ca ceva măreţ şi neaşteptat să se înfăptuiască, cineva trebuie să aibă curajul să dea exemplu, să meargă contra curentului, să-şi asume riscuri, să câştige”, la “ce rost are să risc aiurea, mai iau şi bătaie, să vezi ce-mi scot dubioşii ăştia de pe stradă visele de glorie, pace şi prietenie din cap.” De la “curajul înseamnă rezistenţa la frică, stăpânirea fricii, nicidecum absenţa fricii” (Mark Twain), la “e mai bine să fii laş un minut decât mort pentru restul vieţii.” (proverb irlandez).
.
Până la urmă m-am gândit aşa: dacă văd meciul în galben, chiar dacă iese bine şi fără incidente, o să stau stresat măcar o vreme cu gândul la ce s-ar putea întâmpla. Dacă batem, voi fi stresat să nu se supere ăia, dacă pierdem, vor râde de mine şi mă vor enerva. Dacă schimb tricoul, scenariul e previzibil: indiferent de ce se va întâmpla, voi vedea meciul şi atât, fără alte experienţe conexe. Mai puţin interesant, mai puţin memorabil, mai… laş, dar mai sigur.
.
Şi-am schimbat tricoul.
.

Igor Ţîgîrlaş e fotbalistul cu numele cel mai nostim din seara de Champions League de ieri, nume parcă rupt din poveştile lui Ion Creangă. A dat şi-un super-gol, bravo lui!

“Ce prostie, ce pierdere de vreme, ce frecţie la picior de lemn”, vor zice unii sceptico-pragmatici. “Tipic românesc, oamenii ’se mobilizează’ când e prea târziu, se adună şi cântă ode, nu au ce face.”
.
Asta a propos de ştirea că vreo 200 de braşoveni s-au strâns la stadion, au aprins lumânări şi au cântat şi scandat în amintirea unui fost fotbalist al clubului din localitate, decedat în urma unui accident de maşină.
.
“La ce-i mai foloseşte omului? Oricum nu vede toate astea, cu excepţia cazului în care ‘e acolo sus şi se uită’ “– variantă probabil scoasă din calcul de aceiaşi sceptici.
.
Poate nu-i mai foloseşte lui, dar foloseşte altora – soţiei şi, mai ales, fiicei lui Ibrahim Dossey. Probabil singurul lucru bun în toată tragedia care i-a lovit familia, pentru fetiţă e o lecţie dură, dar frumoasă, despre nişte probleme pe care şi le va pune când va creşte mare, întrebări cu care se chinuie hoarde de filosofi, investment bankeri şi oameni “obişnuiţi” - “pentru ce trăim?” “care e menirea noastră pe pământ?” “ce rost au toate?” “ce lăsăm în urmă?”
.
Chestiuni care mă urmăresc şi pe mine. Mă gândesc că dacă eşti un om cu capacităţi mult în afara “curbei lui gauss”, sau/şi dacă te naşti în condiţii sociale speciale (familii conducătoare, de bogătaşi etc.) e mai simplu – faci descoperiri, schimbi destine, scrii istorie. Dar dacă te naşti om “obişnuit”? Sau, mai precis, om cu nişte calităţi, suficiente cât să-ţi dea iluzia că ai o menire oarecum specială, dar insuficiente încât să o şi găseşti? Dacă eşti bunicel, dar nu cel mai bun - ce laşi în urmă? Ce rămâne, mielule, dacă nu avere, dacă nu istorie, dacă nu cunoaştere?
.
Rămâne amintirea. Mai intensă sau mai pală, mai lungă sau mai scurtă, pentru mai mulţi sau mai puţini oameni. În cel mai bun caz, rămâne o poveste, iar maximul pe care-l poţi obţine e să i se ataşeze şi un cântec – dar asta depinde numai de tine.
.
Ibrahim Dossey a fost un portar bun, dar nu excepţional. A jucat la echipe cu performanţe bunicele, dar nu senzaţionale. Nu pentru valoarea lui sportivă au ieşit oamenii ăia în stradă şi i-au cântat de adio, ci pentru CARACTERUL lui. Pentru că a fost un om cinstit şi bun, şi prin acest simplu fapt a ajuns să fie un simbol al verticalităţii într-o lume de o moralitate bolnavă.
.
Iată că se poate - într-o ţară cu puternic fond rasist-xenofob, oameni necunoscuţi s-au adunat în onoarea unui negru, şi musulman pe deasupra (că tot e la modă hulirea lor), şi i-au cântat

“dar acum că nu mai eşti
nu te-am uitat”.
.
Asta e moştenirea lui Ibrahim Dossey pentru fiica lui, Geni: nu contează unde te-ai născut, unde ai ajuns, “cât de lung ai părul”, care e culoarea pielii sau ce religie practici – tu să-ţi vezi de treaba ta şi să dai tot ce ai mai bun, fără să aştepţi mare lucru în schimb, indiferent care ţi-e meseria. Nu trebuie să fii mare intelectual, filosof, geniu politic sau economic, pentru a lăsa o amintire vie, care contează. Poţi să fii şi… fotbalist, dacă te respecţi şi îi respecţi pe ceilalţi, aceste lucruri ţi se vor întoarce.
.
Chiar dacă în urma lui Dossey n-ar rămâne decât filmul de mai jos, tot se cheamă că nu a trăit degeaba. Cel puţin, eu mi-am notat lecţia.
.
http://www.youtube.com/watch?v=u1AbExDQ0tQ
.
.
P.S.1: Probabil cel mai cunoscut episod din cariera lui Dossey s-a petrecut pe când juca la FC Braşov. Înaintea unui meci cu Bacăul, conducerea le-a spus că trebuie să “dea” meciul. O vreme s-a zis că Dossey n-ar fi înţeles cuvântul “blat” – adevărul e că a înţeles, şi n-a vrut să joace, dar până la urmă a fost convins să intre şi a apărat tot ce a mers pe poartă. Băcăuanii n-au dat nici un gol, deşi au avut ocazii peste ocazii “singuri cu portaru”. Ca basmul cu eroi să fie complet, pe final a intrat un alt “rebel”, Andrasi I, şi a dat 2 goluri, Braşovul câştigând fără să vrea cu 2-0. Intreaga poveste, aici.

.
P.S.2: Episodul mi-a adus în minte iniţiativa “putem fi mai buni“, a lui takeda.
.