16 decembrie. Acum fix 20 de ani a început. (pentru mine a început mai târziu, când am auzit tangenţial la Europa Liberă de “evenimentele din 16-17 decembrie de la Timişoara”)
.
Despre Revoluţie am mai scris şi vorbit, azi aş vrea să remarc doar un gest. Surprinzător, un gest din lumea fotbalului.
.
Priviţi poza de mai jos. Daţi clic pe ea, să umple ecranul. E o imagine din pauza ultimului meci de acasă al echipei Poli Timişoara de anul ăsta. Am avut norocul să mă uit chiar atunci la televizor, şi norocul ca televiziunea să pornească transmisia directă cu vreun minut înainte să înceapă repriza a doua. Camerele filmau peluza unde apăruse steagul mare violet, şi chiar când mă uitam să văd ce e desenat, peluza brusc parcă a înflorit. Am văzut bannerele ridicându-se, unul câte unul, în tăcere. Au stat aşa, până a început meciul. Nici o scandare, nici un sunet.
.
Niciodată nu mi s-a părut liniştea unui stadion mai impresionantă.
.
Vă invit să vă luaţi o jumătate de minut şi să le daţi acestor nume secunda pe care v-o ia să le citiţi, pe fiecare, pe rând. Atât.
.

.
Dincolo de toate, şi indiferent de rezultat, numele lor înseamnă libertate.
.

sursa pozei aici.

.

„Aşa ceva nu există” - comentatorul local a zis-o de mai multe ori pe parcursul meciului.
.
Ce meci… am avut clară în cap imaginea lui Nadal ca o tornadă furibundă şi neobosită, twister din ăla care se învârte, măcinând din rezistenţa unei clădiri solide care se încăpăţâna să nu cadă. O haită de lupi din Pirinei (Nadal părea câteodată „mai mulţi” pe teren) atacând neostoit, muşcând din toate părţile un cerb din Alpii Elveţieni, cu coarne mari şi ascuţite, dar obosit - cum vedeam, pe vremuri, la Teleenciclopedia. În primele 2 seturi, cerbul a părut ca n-are nici o şansă - cu spatele la un perete de stâncă, sângera zdravăn. Dar apoi, miraculos, cu câteva împunsături ale coarnelor impresionante şi cu un pic de noroc, a ieşit din încercuire şi a scăpat în pădure, un loc unde se simţea mai confortabil, şi unde a mai luat, după lupte crâncene, încă un set.
.
Oboseala din muşchi adunată în ani de glorie ameninţa mereu să-l pună în genunchi, dar coarnele încă ascuţite împărţeau lovituri precise, ţinând lupii la o agonizată minimă distanţă. Se îndrepta încet spre o culme de deal străjuită de stânci, unde dacă ar fi putut sări ar fi fost în siguranţă, ar fi rămas Regele Pădurii pentru încă un an. Lupii au sesizat şi ei topografia, dar au continuat hărţuirea în acelaşi ritm, parte în parte. Fără atacuri mişeleşti, dar şi fără a oferi vreo clipă de răgaz. „Ori tu, ori noi, nu mai contează, am dat tot, toţi.”
.
Norocoasele vieţuitoare ale pădurii care au putut urmări bătălia la faţa locului, deşi erau cu sufletul la gură, făceau un vacarm asurzitor între asalturi. Unele, nostalgice dupa maiestatea Cerbului, altele, conştiente ca lanţul trofic îl va înghiţi în cele din urmă, impresionate de curajul Lupilor.
.
Telespectatorii Teleenciclopediei au obosit şi ei doar urmărind spectacolul. Şi când cerbul a alunecat şi a căzut - interesant, nu s-a simţit o undă de regret în aer. Pentru că, cel puţin din punct de vedere moral, după o asemenea luptă nu există învinşi.
.
.
via coltul telespectatorului

notă: se pare că “embeduirea” filmelor de pe youtube nu funcţionează (admin? ajutor? :). pentru a viziona relatarea cu filmele inserate, clic aici sau aici.

.

Cele 13000 de bilete s-au epuizat in 2 ore.

.

Totul a început marţi, săptămâna asta, mă pregăteam să plec acasă, să văd Arsenal-Liverpool. Colegul meu M. se pregătea şi el, zic, „te uiţi la meci?” zice „da, desigur”. „Şi cu cine ţii?” „Cu ZSC”. „Poftim?” „Păi mă uit la hockey, e finala playoffului, Zurich SC Lions – HC Servette Geneva. Servette a condus cu 2-0, acum e 2-2. Eu am jucat hockey 14 ani la ZSC, aşa că ţin cu ei”.

.

Aha. Ok. Mai târziu, în pauza meciului din Champions League, am dat din greşeală pe un post unde era hockeyul; 2-0 pentru Servette. Bun. A doua zi mă întreabă M. într-o doară, dacă vreau să merg la meci joi. Bineinteles. Zice, „dacă ai noroc şi câştigă ZSC, vezi şi o petrecere a campionilor”. „Păi cum?”

.

„Au câştigat aseară, au egalat la 2 în ultimul minut şi au câştigat la penaltyuri. 3-2 pentru Zurich, daca bat joi, sunt campioni (finala e pe sistem „cel mai bun din 7 meciuri”).

.

Gata, mergem. M. n-a avut stare toată ziua, aşteptând momentul. E fan „adevărat”, mai ales că a şi jucat acolo la juniori, îi cunoaşte pe unii din prima echipă personal. Cu greu puteam găsi un ghid mai potrivit. L-am mai descusut, cică cluburile de hockey nu prea au treabă cu cele de fotbal, cu o singură excepţie, Grasshoppers, care are echipă de hockey în liga a doua. El zice că nici HC Geneve Servette n-are treabă cu FC Servette Geneve.

.

Hockeyul e foarte popular în Elveţia. Poate ca număr de fani fotbalul are mai mulţi, dar prezenţa la meciuri de de departe superioară la hockey. Meciurile de playoff, toate începând din optimi, s-au desfăşurat cu săli pline ochi, casa închisă.

.

Ca şi aseară. Se cautau bilete, dar era doar cerere, nici vorba de oferta.

.

.

Ne-am intalnit cu prietenii lui M., între care un olandez despre care voi mai vorbi, şi am intrat. Primul lucru, bineînţeles, berile. Pahare de plastic de juma’ de litru, toată lumea pe culoar, fumat, băut, încălzit. Am intrat, un pic îngrijoraţi pentru că biletele se pare că erau în sectorul rezervat fanilor lui Servette. Însă – nici urmă de franţuz. Toţi cei vreo 50 erau comasaţi într-un colţ al arenei,

.

.

dar s-au făcut auziţi bine, scandând frumos. Şi fiind, desigur, huiduiţi.

.

La 8:15 arena era plină ochi. 13000 de spectatori. Crainicul anunţă că s-au distribuit 10000 de artificii, din partea unui sponsor, şi spectatorii sunt invitaţi să le aprindă.

.

.

Apoi au intrat echipele

.

.

şi a început. În timp ce faceam poza asta

.

.

se produse mare gălăgie. Apoi, spectatorii se pun pe fluierat. Copios. Şi strigau toţi ceva de genul „buiiii, buuiiii”. Mă ce-o fi buii asta? Ulterior mi-am dat seama că e „pfui”, varianta locală a mai cunoscutului, la noi, „HUO”. M-a distrat, nu mi se pare deloc un strigăt intimidant… dar… cu un pic de accent pe „u”, se auzea destul de puternic:

.

Strigau într-una, şi pucul era tot la galbenii de la Servette. Mă şi miram, roşii degajau în disperare, la care spectatorii se bucurau. Măi să fie, aşa îi domină ăia?! Abia târziu m-am prins că scandalul fusese pentru o eliminare de 2 minute a unui jucător de la ZSC, şi spectatorii încercau să-i ajute să scape fără gol.

.

N-au scăpat. Chiar la sfârşitul acestui filmuleţ, făcut pentru a captura de fapt huiduielile, Servette a dat gol. 0-1.

.

http://www.youtube.com/watch?v=B-5Y8sQXI3Y&hl=en

.

Apoi a intrat şi eliminatul, şi meciul s-a echilibrat. Au încetat huiduielile, au început scandările: Ţet-Es-Ţe! Ţet-Es-Ţe!

.

Mie mi s-au părut mai buni individual ZSC, dar franţujii se agăţau ca pisicile de fiecare puc, foarte bun joc colectiv. Au dominat prima treime (se joacă 3 a 20 min).

.

Pauză. Tensiunea creştea, alimentată de noile râuri de bere cursă pe culoar. Cauză din care tovarăşii mei au pierdut primele 3 minute din treimea a doua, în care Servette au ratat 2 ocazii mari, chiar la poarta din faţa noastră. Când au intrat ei, au început să domine roşii.

.

Olandezul de lângă mine mai avea o problemă, pe lângă meci. Verifica pe telefon cât e scorul la Getafe-Bayern, el fiind un mare fan ANTI-Bayern. 1-0 pentru Getafe, 1-0 pentru Fiorentina, bucurie. (mă rog, el ţinea cu PSV, deşi e fan Ajax, dar olandezitatea a primat în faţa ajaxisticii).

.

Meciul de hochei se încinge, apar mai multe faze de poartă. Reacţia tribunei la o ratare face toţi banii – o milisecundă de tăcere, în care toţi îşi ţin respiraţia, şi apoi un „UUU” răsunător. Bătăi n-au fost în toată regula, au ţinut arbitrii jocul în frâu.

.

http://www.youtube.com/watch?v=95os0y-S1wE

.

Şi, în fine, golul izbăvitor: 1-1! Antrenorul lui Servette cere reluarea fazei confuze, e huiduit (pfuii-uit) de tot stadionul, dar golul se validează.

.

1-1 şi la Getafe. Mmmm…

.

Spectatorii strigă sau cântă nonstop. De exemplu, melodia „go west” a fost adaptată pentru „steht auf, wenn ihr zuricher seid”, ridicaţi-vă dacă snteţi zurihări. Toată lumea sus. Urmată de „cine nu sare nu-i din zurich, hei, hei”.

.

http://www.youtube.com/watch?v=X9sV7z-M_Q0

.

Dar scandarea mea favorită era pe melodia „carnaval de paris”, un pic modificată la sfârşit cât să dea într-un „ZÜÜRI” impresionant.

.

http://www.youtube.com/watch?v=NO7WQgMp0VY

.

După alte râuri de bere în pauză, ultima treime. 3-1 Getafe – BM!! Gata, zice, cu Bayern eliminată şi ZSC campioană, nu se poate mai bine!

.

Tensiunea creşte pe măsură ce jocul celor de la ZSC se îmbunătăţeşte, apar tot mai multe fazele de poartă. Ritmul e infernal, se ajunge imediat de la o poarta la cealaltă, de spectatorii n-au timp nici să-şi tragă răsuflarea între strigătele de „VAI” şi „HAI”.

.

http://www.youtube.com/watch?v=4TSXCKuasGw

.

La un moment dat – am crezut că nu văd bine. O sticlă de apă a zburat din tribune şi l-a lovit pe antrenorul celor de la Servette în spate, stropindu-l! Bricheta elveţiană era ditamai bidonaşul verde! Prompt, forţele de ordine au urcat în tribună, l-au identificat pe agresor şi l-au scos din sală, în… uralele spectatorilor, care îl aplaudau, şi, mai mult, au început să arunce cu… BRICHETE pe gheaţă! Mai jos se vede cum un jucător se apleacă să ridice una de jos, şi apoi alţi oficiali vin şi le… mătură! No comment…

.

http://www.youtube.com/watch?v=3Ew33Fka39s

.

Meciul se reia, dar – nici un gol. M. e epuizat. Dar tortura abia începe. Bineînţeles, după altă rundă de bere (eu am sărit strategic vreo două, dar ei nu).

.

În prelungiri parcă au „ieşit alte echipe de la cabine”. A jucat doar Zurich, de parcă erau în superioritate. Dominare totală, Servette abia făcea faţă, degajau ca şi când ar avea un eliminat. Au apărut faze de poartă, ocazii mari, ratate însă, care i-au înnebunit pe spectatori.

.

Care spectatori, a propos, erau de toate categoriile, atât ca vârstă, aspect, venit, naţionalitate - am văzut unul cu o şapcă pe care scria „Bosnia Hercegovina” chiar în faţa mea la intrare. Foarte multe fete – chiar în faţa noastră era o blondă drăguţă, echipată corespunzător

.

.

şi care a suferit zdravăn în prelungiri, strigând la arbitru sau luându-se cu mâinile de cap.

.

.

Şi cu mâinile de cap a rămas, căci s-a terminat 1-1. Dacă la început am fost destul de neutru, până la sfârşit am avut emoţii! Au jucat foarte bine roşii, mai ales în prelungiri, când au fost mereu călare pe ei, iar atmosfera m-a luat pe sus - nu mi-aş fi dorit să piardă, era păcat.

.

Lovituri de departajare. 3 de echipă.

.

Dar, întâi, desigur, bere.

.

Primii sunt ZSC…

.

GOOL!

Urmează Servette… apără Ari Sulander, portarul finlandez al zurichezilor!

.

Următorul roşu…

.

http://www.youtube.com/watch?v=VtcsGoYegt0

.

ratează!

.

Galbenul… apără Sulander!

.

Roşu… ratează!

.

Ultima lovitură. Dacă ratează galbenii, ZSC sunt campioni.

.

http://www.youtube.com/watch?v=OnWQeNnrlDU

.

Delir.

.

Spectatorii invadează gheaţa.

.

Se strigă, cântă, aplaudă, dansează. „Meischter, Schwiizer Meischter, laalalaalaalalalalalaalaalalalala” şi tot aşa. (=campionii, campionii elvetiei).

.

http://www.youtube.com/watch?v=_zFBoxRNsuc

.

Premierea s-a făcut acolo, în mijlocul fanilor, după care a început petrecerea. Tot pe gheaţă.

.

http://www.youtube.com/watch?v=y_eThLUgq8o

.

Am coborât şi noi în mijlocul lor

.

care au pupatără gheaţa unde s-a dat penaltyul decisiv

.

şi, surpriză, am găsit BRICHETA!! Era la marginea terenului, şhmekera.

.

Nu i-am spus însă singuraticului ziarist rămas la masa presei, că făcea deja paginarea

.

Petrecerea era deja în toi

.

aşa că, luând, desigur, o Bere a Campionilor, ne-am amestecat printre fani

.

până pe la 2 dimineaţa.

.

Cam pe atunci s-a oprit muzica, şi au început oamenii să demonteze terenul. Da, pentru ei începea o zi de muncă, pentru că azi la Hallenstadion e un concert! Începuseră deja să asambleze scena când am plecat…

.

Un cuvânt despre fani. S-au îmbătat criţă, majoritatea. La bustul gol, artificii, strigăte. Cel mai „violent” incident a fost aruncatul cu bere în sus, pe alocuri. N-am avut nici un moment senzaţia de nesiguranţă. Nu mi-a fost frică să scot telefonul să fac poze (bateria aparatului foto se terminase odata cu începutul petrecerii). Erau multe fete în jur, mulţi adolescenţi, abia intraţi în liceu. Nici o treabă, nici un arţag. M. zice că mai demult se lăsa cu bătăi, dar între timp s-au mai cuminţit. Chiar au aplaudat toţi când le-au dat medaliile de consolare celor de la Servette. Poate dacă erau duşmanii de la Basel în loc, ar fi fost mai problematic. Aşa, seara s-a încheiat cu priviri senine şi sincer aburite de bere.

.

Una peste alta, un alt exemplu de emoţie simplă, colectivă, care atinge corzi pe care orice altă experienţă “individualistă” nu le poate atinge. M. e e părere şi că “ce bine e să îţi poţi permite să fii primitiv şi să strigi “schiri, du arsch!” (un fel de arbitrule, eşti de c***t). Aici nu pot emite păreri, pentru că nu am experimentat senzaţia - mie arbitrii nu mi s-au părut de nici un fel, aşa că i-am lăsat în pace. Interesant e însă că, în aparenţă, acest comportament, inclusiv bricheta, nu e mult diferit de ce e la noi. Şi totuşi e. Încă nu-mi sunt clare cauzele exacte, am rămas doar cu senzaţia că nu m-am simţit nici un moment în nesiguranţă sau disconfort pe stadion. Lucru pe care nu-l pot spune despre stadioanele de la noi.

.

Dar până una alta, am încălecat pe-o şa… şi am descălecat, căci de la stadion am plecat pe jos.

.

.

P.S. După finalul euforic al meciului, olandezul a primit pe SMS vestea: Getafe-Bayern 3:3. Asta e, nu le poţi avea pe toate.

.

.

via coltul telespectatorului

M-am afundat în masa abrutizată. Dumincă am avut de ales între Gloria Buzău-Vaslui şi campionatele europene de gimnastică… Pe vremuri nici n-ar fi existat dubii, gimnastică… aşa am început şi duminică, dar m-am trezit… plictisindu-mă. La început n-am vrut să recunosc, de ruşine, dar apoi a trebuit: m-au plictisit campionatele europene de gimnastică, cu unele excepţii. Aşa că am dat printre picături şi la fotbal. Deşi cu tristeţe. M-am întrebat de ce. Poate pentru că am „pierdut contactul”, nu mai recunosc sistemul de votare, nu mai cunosc aproape nici o gimnastă după nume, exerciţiile mi se par seci, cu multe greşeli, fără zâmbet. Nu mai e „distractiv” să te uiţi la gimnastică, decât în rare ocazii. Meciul dincolo era însă din fericire extrem de slab (Grădinescu se abţinea, dar îl simţeam că nu e fericit) – din fericire pentru că aşa am dat mai uşor înapoi la gimnastică, pentru nişte momente interesante:

.

1 – exerciţiul Stelianei Nistor la bârnă. Spre surprinderea mea, nu am fost foarte afectat de căderea ei, ca pe vremuri dacă rata Miloşovici (doar că ea nu prea rata :). Detaşarea, poate, şi senzaţia că nu e aşa important… important e la Beijing, acolo o să am emoţii pentru Steliana.

.

2 – exerciţiul Anei Tămârjan la sol. Exerciţiul mi s-a părut slăbuţ, cu greşeli, dar ataşamentul emoţional faţă de „culorile patriei” a învins. Am mai vorbit despre patriotismul ca sentiment nejustificat, şi că mi-l asum. Coroborat cu sindromul buturugii mici, m-a făcut să trăiesc cu emoţii sporite finala la sol, şi perspectivele crescânde pentru o medalie tămârjenească.

.

3. exerciţiul englezoaicei la sol. Primul care a adus aminte de „cum era pe vremuri”. Un pic de graţie, aterizări „lipite”, un zâmbet. Spre deosebire de celelalte fete (inclusiv Ana noastră) care se „bagă” la execuţii foarte grele, care mie, ca spectator neavizat, nu mi se par atât de grele cum sunt de fapt, şi la care văd doar aterizările cu inevitabilul pas în spate, care mie încă îmi sună a „greşeală”. Englezoaica a făcut şi ea elemente grele, dar parcă mai lent (e mai… mare), şi a lipit nişte aterizări. Mi-a plăcut.

.

4. cel mai mult mi-a plăcut însă exerciţiul Sandei Izbaşa, tot la sol. Cu noua freză (care îi stă bine, arată mai „occidental” decât clasicul breton gimnastic românesc brevetat – nu mi-am dat seama de asta decât cânda zis comentatoarea), a făcut un exerciţiu foarte bun. Chiar şi comentatorii englezi de pe eurosport au zis – da, ăsta e aurul. A avut 5 (!) diagonale, a făcut paşi în spate (am înţeles însă că acum sunt regulamentari, „pentru poză”), dar a şi „lipit” vreo două aterizări înşurubate. Mai important decât toate însă, pentru mine, între atâtea acrobaţii a avut timp să zâmbească (!), şi să îndemne publicul la aplauze (!!), ca în legendele cu Simona Păuca sau Aurelia Dobre. Publicul a reacţionat, şi am reacţionat şi eu, de pe canapea – hai, să nu cazi cum la ultimul salt – stai! Şi a stat. Aur.

.

5. Nu în ultimul rând, Oksana Chusovitina. Când am văzut numele nu mi-a venit să cred (n-am recunoscut-o cu părul scurt). Am văzut solul, făcut în nota celorlalte, dar văd acum că a luat aur la sărituri, finală pe care n-am văzut-o. Pe Chusovitina o ştiu de când eram mic. A fost la Olimpiada de la Barcelona, în 1992. Are aproape 33 de ani, şi s-a calificat pentru Beijing. O performanţă fantastică. Povestea ei, aici.

.

Comentatorul englez zicea că, din gimnastica europeană, România emite pretenţii la Beijing pe echipe, iar la individual o rusoaică, nu mai ştiu cum o cheamă. Eu sper să se ţină tare şi Sandra şi Steliana. Pentru că nu ştiu de ce am o presimţire că la vară n-aş mai muta pe fotbal de la finala olimpică de gimnastică, nici chiar în momentele când nu sunt ale noastre „la aparate”.

 

-

via colt[z]ul [tele]spectatorului

Că tot vorbeam de suporteri şi rivalităţi locale… am găsit secvenţele astea întâmplător. Dincolo de amintirile nu tocmai plăcute pe care le provoacă - dubla manşă Rapid-Nürnberg din Cupa UEFA, m-a distrat (şi impresionat) relaţia suporterilor cu jucătorii.

Antrenament Nürnberg, după meciul cu Rapid. Linkul aici. (nu reusesc sa “embed” filmuletul. daca stie cineva cum, apreciez…)

Suporterii încep prin comanda “hinsetzen” - aşezarea! Pentru “spectacol” trebuie să te aşezi, aşa e frumos :).

Mă aude toată lumea?

DAAA.

Iată că n-a fost ultima noastră partidă în Europa

Râsete.

Daţi-mi un “U”.

U.

Ăsta-i un u, sau un U de Cupa UEFA?

UUUUUU.

Daţi-mi un “F”.

Încă un F.

(cu portavoce) daţi-mi un T

un A.

Daţi-mi un UFFTA. (habar n-am ce înseamnă iniţialele - probabil “ultra” … ceva :).

Apoi, în ordine

- “FC Nürnberg”

- scheiss-FC Bayern (München)

- Hans Meyer (antrenorul)

- Ausswärtssieg (=”victorie în deplasare”)

- (”mă rog, a fost 2-2, dar trecem cu vederea”), comentează şeful galeriei

- Rapidsieger (=”învingătorii Rapidului”)

- UFFTA

- apoi cântecul - nu ştiu exact ce zic, iar la sfârşit

- cine nu sare e-un münchenez

Observaţi lipsa de înjurături atât la adresa adversarilor întâlniţi, cât şi a rivalilor (deşi sunt amintiţi). Mă rog, scheiss- nu e un cuvânt prietenos, dar a fost punctul de maxim.

Mi-a plăcut ritualul, cu aşezarea jucătorilor jos, cu dialogul. Faină relaţie. M-au distrat. Şi mi-ar plăcea să văd aceeaşi atitudine pătimaşă, dar oarecum relaxată, şi la noi. Se întâmplă, nu zic, da’ parcă tot mai rar…

Later edit: UFFTA e un ritual, si isi ia numele de la un ritm punk. Îl “performează” mai multe galerii nemţeşti, cu diferenţa că unde Nürnburghezii au strigat “Bayern München”, se înlocuieşte cu rivalul cel mai important. De exemplu, în cazul lui Hamburg, cu Werder Bremen :D.

Suporterii lui Inter au început meciul cu Liverpool mulţumindu-le englezilor pentru finala de la Istanbul, câştigată de Liverpool împotriva lui Milan (dupa legendara revenire de la 0-3).

Cunosc un fan al lui Manchester United pentru care singura consolare pentru eliminarea echipei „lui” din Liga Campionilor anul trecut a fost faptul că nu a câştigat Chelsea, Liverpool sau, mai ales, Arsenal.

Pe de altă parte, un coleg a urmărit un meci al lui Bayern München în Cupa UEFA împreună cu nişte suporteri ai lui Hamburg, un oraş cunoscut pentru fani “anti-Bayern”. Toţi nemţii ţineau însă cu Bayern împotriva “străinilor”.

De aici întrebarea: ce arată mai mult caracter? Să ţii cu o echipă, mai presus de patriotism, sau să ţii cu echipele din ţara ta mai presus de “culorile de club”?

În primul caz, te afiliezi la o “cauză”, sau mai degrabă un grup, să zicem Inter Milano, şi îi rămâi fidel exclusiv, indiferent de circumstanţe şi mai presus de orice alt sentiment. Mai presus de patriotism. Dovada supremă de loialitate. Rezultatul poate fi să vrei ca, de exemplu, Milan să nu câştige, nici măcar cu “străini”, doar pentru că sunt “duşmanii” tăi din alt cartier.

În al doilea caz, patriotismul e mai presus, lăsând la o parte “micile neînţelegeri ale vieţii”, pentru ca “la greu să ţinem cu ai noştri, indiferent de culori”.

Dar ce înseamnă tărie de caracter? E a fi “patriot” dovadă de tărie de caracter, sau dimpotrivă, de slăbiciune ? De ce să ţii cu un român (italian, neamţ englez etc.) doar pentru că e român (…etc.), necondiţionat de ce fel de om e ? Nu are nici un merit în românismul său, dar are merite dacă e, de exemplu, un om, sau jucător, poftim, bun. De ce să nu fie asta măsura, şi nu apartenenţa la o naţie, sau, ca să ne întoarcem, la un club ?

Mulţi dintre noi avem nevoie, emoţional, de astfel de ataşamente, la diverse grupuri. Ideologice, sportive, sociale, de interese. E un simptom al expresiei “omul, animal social”. Ele ne împrumută, cum se spunea în această discuţie, o parte din identitate. Poate, pentru a compensa ceva care ne lipseşte, sau pentru a augumenta o parte pe care vrem să o impunem într-o sferă extinsă. Asta nu înseamnă, însă, că musai trebuie să fim mândri de asta.

Sunt fanul unei echipe, şi, în campionat, mă distrează insuccesele “rivalilor”. În acelaşi timp, când rivalii joacă cu “străini”, ţin cu ei, din “patriotism”. Consider că dau, în ambele cazuri, dovadă de slăbiciuni de caracter.

Dar mi le asum. Pentru simplul motiv că …e plăcut să fii “suporter”, e fain să fii “patriot”. Ai parte de bucurii (şi necazuri) colective la un nivel emoţional imposibil de atins “în individualism”.

Ar trebui însă să nu uităm, mai ales cei mai “exaltaţi” dintre noi, ce înseamnă de fapt asta – slăbiciuni de caracter. Şi, dacă tot le avem, dacă tot sunt plăcute, să le savurăm cu bună-dispoziţie şi bun-simţ, deoarece cu cât le manifestăm mai agresiv, cu atât arătăm mai clar şi mai hâd cât de goi suntem pe dinăuntru.