Abia când am parcat în singura baltă mare din parcare m-am gândit la Murphy şi legea lui. Interesant că declicul nu s-a produs mai devreme, când aproape de graniţă mi-am dat seama că am uitat paşaportul acasă. „De ieşit se iese uşor, dar la intrarea înapoi mai controlează”, zice L. „Şi ce-ţi fac, nu te lasă să intri?” „Nu. Trebuie să aştepţi până mă duc eu acasă, iau paşaportul, vin înapoi şi te culeg.” „Mhm. Încurajator, mai ales că va fi trecut de miezul nopţii.” Trecem, totuşi, că nu mai aveam timp de întoarcere. Ce-o fi o fi.
.
Nu m-am gândit la Murphy nici câteva minute mai târziu, când mi-am dat seama că am uitat şi aparatul foto acasă. După vreo 2 minute de căinare zgomotoasă m-am gândit – eh, lasă, abia pot trăi meciul mai intens, ce atâtea poze.
.
Blocajul în trafic de la intrarea în Stuttgart m-a îngrijorat puţin, am făcut o oră de la intrarea în oraş la stadion, dar am ajuns totuşi în parcarea imensă pe la 8 şi 25, deci bine. Am găsit desigur loc abia fix la capăt, şi am nimerit în respectiva baltă. Asta e, bine c-am găsit, repede îmbrăcarea cu haine mai groase, şi în marş forţat spre stadion.
.
Pe drum mă gândeam oare unde avem locuri, probabil între şvabi. Oare ne-or lăsa cu fanii Unirii dacă-i rugăm frumos? Surpriză, din câte se vede pe panoul de la intrare se pare că avem biletele lângă sectorul „oaspeţilor”, şi chiar îi aud strigând „U-ni-rea! U-ni-rea” în timp ce trecem pe lângă ei, aşa că Murphy trece în plan secund. Până aud un suporter ştutgartez care se grăbea în pas cu noi spre poarta de intrare zicând „să vezi că se face 2-0 până ajungem înăuntru”. Dar nu mă las descurajat, îi adresez vreo două de dulce în gând şi trec mai departe.
.
Avem într-adevăr biletele lângă sectorul Unirii, jos în „curbă”, dar suntem separaţi de un gang lat şi închis cu garduri, iar în jurul nostru e plin ochi de „roşii”. Mă duc să întreb dacă putem trece dincolo, cică nu pe aici pe jos, dar poate pe sus prin gang. Întorcându-mă să plec, mă uit cu coada ochiului la teren – la fix ca să văd golul. URALE în jurul meu. Deci, nu, aici nu e de stat. Hai, L., să încercăm să trecem. Urcăm, întrebăm pe nenea în canadiană neagră, zice să aşteptăm puţin că ne rezolvă. Ne uităm iar spre teren, ocazie mare Unirea. „UUUUUU”, stadionul. Cornerul rămâne fără rezultat, între timp vine nenea cu geacă neagră, ieşim în gang – urale. Haidi, băi…. da, nu poate fi altceva. 2-0. Şi Murphy revine cu un flash în prim-plan: ce a început rău are toate şansele să se termine şi mai rău. Mai rău de atât? Mă întreb în timp ce ne ţinem după steward şi 3 puşti ştutgartezi, despre care mă întreb în tăcere ce vor în sectorul românesc. Poate schimb de fulare? Nu apuc să duc a doua întrebare la capăt, că primesc răspunsul la prima. Se poate şi mai rău, după urale. 3-0. Mă uit la L. – „ce facem mergem acasă?” „n-am văzut nici unul din goluri!” zice L. mai mult ca pentru sine.
.
În sfârşit ajungem la sectorul românesc, golaş. Ne aşezăm lângă un tânăr cu fular albalbastru. Fac o grimasă de dezamăgire. Îmi răspunde la grimasă. Zice – aţi venit cu ghinion. Zic, nu, am venit cu noroc, că golurile s-au dat până să venim noi.
.
Mă uit în jur – vreo 30 de suporteri români, cu feţe cătrănite, toţi şezând, câţiva cu steaguri de-acum ţinute pe genunchi, unul singur cu şapcă veneţiană alb-albastră. Împrejurul lor, în picioare, fani ai… Stuttgartului. Probabil au zis că n-are rost să ţină TOT sectorul gol, şi i-au mai lăsat înăuntru pe şestake, exact ca pe puştii cu care am intrat noi.
.
Atmosfera e deprimantă. Impresionant deprimantă – impresionant cum cântă peluza lui VfB,
.

.
deprimant cum stăm plouaţi fără să zicem un cuvânt. „Hai să cântăm”, îi zic relativ însufleţit vecinului, “dacă tot ne facem de râs să fie tacâmul complet.” Privirea lui îmi sugerează că nu pare a fi cea mai bună idee auzită săptămâna asta, probabil la concurenţă cu cea de a merge la meci.
.
Tăcem, aşadar, şi ne uităm cum „FAU – EF – BEEE” face „power play” ca la hochei (licenţă L.) la poarta lui Arlauskis, cea îndepărtată de noi. Lehmann se cam plicitseşte în faţa noastră, iar eu îi zic lui L. – nasol cu nemţii e că ăştia nu se opresc la 3-0, ca italienii sau francejii, ăştia merg pân’ la 12 dacă intră.
.
Din fericire nu mai intră, şi jocul începe să fie unul de uzură. După vreo 20 de minute îi zic vecinului – “vedeţi, am venit cu noroc, că n-am mai luat gol”. Nu pare a înţelege din prima, apoi nu pare a gusta gluma, dar într-un târziu zâmbeşte vag – „ai dreptate”. E afectat, îl las.
În stânga noastră, la capătul sectorului, vreo 5 români cu feţe mai borfăşeşti se agită cu un steag al Unirii. Mi-au atras atenţia când i-am auzit strigând spre noi: „Haai, băăă, strigaţi, România, Unirea! Strigaţi, ce staţi aşa?” (”Le e frică, bă.”). Tonul e unul de reproş agresiv, şi mă gândesc trist că sunt 5 români pe stadion cu totul, şi ăia găsesc prilej de gâlceavă între ei. Puteau să spună încurajator „hai să cântăm”, sau să dea exemplu. Dar nu, au trebuit ei să fie ţâfnoşi. N-a strigat nimeni.
.
Adevărul e că nici n-am prea avut motive. În continuare, nici o ocazie la poarta “noastră” de aici. Ai noştri înoată, par toţi mult mai mici decât adversarii, iar cei care nu par mai mici (Mehmedovic şi Fernandes) par mult mai lenţi. Singur Brandan arată a fotbalist, acolo la el pe partea îndepărtată de noi.
.
N-am avut nici măcar ocazia vreunei poze cu ai noştri în atac – am vrut la un moment dat, dar până să scot telefonul (din lipsă de cameră), ei deja se îndepărtaseră.
.

.
Şi noi eram departe sufleteşte. Deh, mă gândeam, aşa e dacă n-ai „fani” adevăraţi, tradiţie, cântece. Dacă erau fanii Rapidului, şi 5 inşi să fi fost, acum se cânta. Asta e, mai învăţăm. Fanii Unirii au nevoie de motive. Aş fi vrut să dau un contraexemplu, dar chiar nu mi-a venit. Nu mi-a venit nici să scot bannerele. S-ar fi potrivit la început de meci, dar dacă am ajuns la scorul ăsta…
.

.
Au rămas cuminţi în pungă, mulţumite că la pauză era doar 3-0.
.
„După două reprize diametral opuse, Unirea a terminat la egalitate cu Stuttgart, 4-4”, îi recit lui L. un comentariu iluzoriu. Râdem. Vedem reluările la goluri – frumos golul lui Marica. Ghinionist al doilea, clar al treilea. N-ai ce să zici, sunt mult mai buni. Dintr-o dată diferenţa de valoare atât de bine camuflată în precedentele meciuri parcă a erupt în compensaţie. Acum să-l vedem pe Dan Petrescu, la înfrângere drastică e examenul de maturitate. “Antrenorii mari se cunosc la pauză şi la schimbări”. Oare ce le spune acum?
.
Intră echipele, L. se apucă să scrie un SMS, şi cum era el aşa concentrat – GOOOL!! „Ce? Ce? Scheisse, nici pe ăsta nu l-am văzut!”
„UR-ZI-CENI! UR-ZI-CENI! UR-ZI-CENI!” Vecinii mei au prins glas, şi urlăm cu toţii din toţi bojocii, fluturăm steaguri. E momentul nostru de glorie, vreo 20 secunde nu ne auzim decât noi pe stadion (sau aşa am impresia), după care începe peluza „FAU – EF – BE-EEE” (pe note are suna sol-sol-mii-iii). Mda. Oricum, a fost micheteau, chiar şi cele 20 de secunde. În sfârşit avem pentru ce trăi. Da, avem nevoie de un motiv ca să ne manifestăm, dar acum că băieţii ni l-au dat, îi răsplătim. Gata, scot un banner. Îl scot pe cel „cuminte”, cu „Hai Unirea! Respekt VfB”, mă duc jos şi stewarzii mă ajută să-l lipesc. Scot goarna, fularul, pălăriile tricolore – altă viaţă!
.
Cine a dat golul? Semedo, cel mai slab de pe teren! Dar – a fost acolo? A fost. Ur-zi-ceni! Mai strigăm din când în când. Nu atât de des pe cât am vrea noi – nici faze nu prea mai avem. Mai sunt câteva acţiuni cu potenţial de ocazii la poarta Stuttgartului (pentru noi tot aia îndepărtată, spre exasperarea teoretică a lui L. – teoretică pentru că preferăm să fie acolo ocaziile, înseamnă că sunt ale noastre.)
.
Sângele curge altfel prin vene la 3-1 decât la scor de neprezentare. Se cheamă că am jucat şi noi în meciul ăsta. Bilaşco câştigă TOATE “duelurile 1 la 1″ pe teren, iar eu cu L. cântăm cât de tare putem „hai băieţii hai băieţii haideeee”. Am cântat doar noi amândoi până la final, căci nici vecinii, nici reproşarii de mai încolo nu ne-au ţinut isonul. Am trecut în revistă o parte din repertoriu: de la „Hai Uniiiirea hai Uniiiirea oleoleoleeee” la „pe ei, pe ei, pe ei pe mama lor” (favoritul lui L.), iar ca bonus l-am învăţat „şi-aaaltă dată, şi-aaaaltă dată, ooooo s-o facem şimaişimailată.”
.
Nu prea am avut spaţiu fonic, pentru că peluza s-a oprit rar din cântat, şi ei erau mii. În total 37000 de spectatori, asta în condiţiile unei peluze demolate complet. Am mai scăpat câte-un „Haaaai bă Semeedo, auăleu ce slab i ăsta”, sau „fugi Varga! – ooooo”, sau „nu mai dribla, Apostol!”. Aşa, mai mult ca să ne încălzim. Şi ca să–i mai tachinăm pe vecinii noştri cu fulare roş-albe, să nu se simtă singuri. Reacţionau mai ales la cântecele noastre şi la suflatul în goarnă, întorcând miraţi-iritaţi capul. Altfel au fost foarte paşnici, am stat lângă ei şi n-am avut nici o problemă (mai arţăgoşi au fost românii cu „strigaţi bă”), ce m-a mirat e că pun foarte multă pasiune în fiecare fază a meciului. Chiar la 3-0 în prima repriză, îşi ieşeau din pepeni la fiecare fault acordat, huiduiau arbitrul de mama focului, iar când a căzut unul de-al nostru în careu, am auzit chiar un „Zigeuner!” strigat din spate, cu sensul de „trişorule”, probabil. Un adolescent tembel din faţa noastră, care stătea mai izolat de ceilalţi, cu mama lui cea blondă,
.

.
se agita, striga, dădea picioare în scaune la fiecare fault fluierat pentru ai noştri. Îmi venea să mă duc să-i dau o palmă după ceafă – “calmează-te, prostovane. E 3-0. Pentru voi.”
.
Cu toate astea luate în calcul, o repriză secundă mult mai plăcută. Am reuşit să “trăim meciul”. Cât de mult înseamnă chiar şi un fir subţirissim de speranţă! Am sperat la o minune, bineînţeles, şi în ciuda faptului că era clar că VfB a fost mult mai bună decât noi şi rezultatul e echitabil, am tresărit la fiecare început de fază de-a noastră.
.
Perspectiva unui miracol s-a diminuat cu timpul. Se vedea că ai noştri nu pot. O statistică mi s-a părut elocventă, Stuttgart a făcut 23 de faulturi, Unirea 15. Atitudine, agresivitate, grinta, dar exact invers faţă de cum ne-am fi aşteptat. Ai noştri au prins o zi execrabilă chiar la momentul neportivit, suprapusă peste o zi de graţie a lui VfB, aflată şi sub sindromul „primul meci cu noul antrenor”, când jucătorii vor să puncteze la prima impresie şi aleargă mâncând pământul. Le-a ieşit, inclusiv lui Marica – joc bunicel, gol important. L-a aplaudat tot stadionul la schimbare (inclusiv noi); comentatorul a strigat „Danke Cipriiii”, iar spectatorii au răspuns veseli – mi s-a părut că s-au bucurat sincer pentru el. Iar acel „Cipriii” sugerează că ar fi simpatizat. Frumos. Poate revine soarele şi pe strada lui.
.
Despre ceilalţi ai noştri, nu ne-au umplut de mândrie să dăm pe dinafară, dar de ruşinat, nu ne-am ruşinat cu ei. E un rezultat just, băieţii s-au străduit, şi asta e de respectat. Vorba lui L., “79 de minute le-am câştigat cu 1-0″ - nu sună aşa de rău” :). În repriza a doua, chiar l-au făcut uitat pe Murphy, al cărui spectru dominase până la pauză (până la urmă lovitura finală a lui Murphy, arestul la graniţă, nu s-a mai petrecut, astfel încât am ajuns târziu în noapte să transmit aceste).
.
Cel mai frumos moment al serii a venit după fluierul final. Împachetăm, dăm să plecăm, când arunc o privire spre teren şi mi se pare că văd o mişcare in grupul de “albaştri” de la centrul. Da, nu mă-nşel, cu Bilaşco-n frunte pornesc spre noi, încet, cu feţe triste, dar capul sus. Repede scot steagul cel mare, la timp pentru momentul cand ne aplaudă.
.
Este imaginea cu care voi rămâne după acestă seară.
.
I-am aplaudat şi noi. Îmi pare rău că nu le-am strigat şi o încurajare, ceva, dar m-am emoţionat :), şi doar am ţinut steagul întins. Cred că au înţeles, chiar şi aşa fără cuvinte.
.
Şiaaaltă dată, şiaaaltă dată… vă aşteptăm prin apropiere la primăvară, băieţi, în Europa League. L. deja a învăţat cântecul.
.

Impresia de circ roman nu mi-a fost dată doar de faptul că aveam locul în Vomitorio 601 E.
.

.
Spectatorii nu s-au dus ca pe vremuri strămoşii noştri comuni să presteze în vomitarium-urile laterale (deşi la ce gust aveau patatas fritas (chips-uri la kil), nu m-aş fi mirat foarte tare), dar au venit ca la spectacol, cu mic, cu mare.
.

.
(pe alocuri chiar cu foarte mic.)
.

.
Arena aducea cu un Coloseu, sau cum îmi închipui că arăta atunci, cu tribune înalte de capacitate asemănătoare (60,000 Colosseum, 80,000 Bernabeum), înconjurând scena pentru gladiatori.
.

.
Care gladiatori (azi “galactici 2.0.”) şi-au făcut apariţia în şareta acoperită numită azi autocar, păziţi de amazoane călare,
.

.
la care am privit admirativ în timp ce aşteptam blocat (dar nu înghesuit sau înghiontit) minute bune în mulţime la o intersecţie să se “dea drumul” pe strada spre porţi, circulaţia fiind întreruptă pentru trecerea jucătorilor.
.
“Oameni buni, dacă găsiţi un portofel negru, vă rog să mi-l daţi, e al meu”, aud în engleză britanică. Mă întorc, un malac în tricou cu Guti şi faţă îngrijorată. “E în faza de negare, săracul, se agaţă de un fir de speranţă că l-a pierdut“, în gândul meu, prompt întorcându-mi cămaşa pe dos, cu buzunarele la interior.
.
La interiorul stadionului, prima surpriză a fost că ne-au scos dopurile de la sticlele de apă tocmai cumpărate. Ne-au lăsat sticlele, pline, dar au luat dopurile. A doua surpriză a fost perna de şezut, cumpărată en passant cu 1 eurou. A fost probabil cel mai ieftin lucru vândut pe o rază de un kilometru de stadion, şi de altfel dintre cele mai utile. Florentinu’ încearcă să scoată bani pe toate căile. Zeci de tarabe cu tricouri, majoritatea cu Ronaldo şi Kaka, fulare şi alte accesorii, în foarte multe culori. Din câte observ, având culoarea de bază alb, Realiştii inovează în fiecare an la culoarea dungilor subţiri de pe echipament şi a fularelor – ba mov, ba albastru, ba un violet violent – ideea e să aibă motiv să schimbe tricourile. Unul original se vinde în general la 60-70 de euro (am văzut şi reduse la 39 în oraş), iar un falset nu scade sub 25 (!) de eurotici. Biletele noastre din vomitoriul de la ultimul nivel au fost cele mai ieftine la 40-45 de euroi – cele “normale” sunt de la 60 la 120, iar tichetele VIP pleacă de la 220 EUR. Iată cum se plăteşte un împrumut de 150 de milioane de la Caja Madrid şi Banco Santander…
.
Se pare că strategia dă roade. Deşi Valladolid e echipă slab cotată, şi deşi cu 40 de minute înainte de începerea meciului, stadionul era aproape gol,
.

.
când a început meciul s-a umplut ochi.
.

.
Tribunele au şi intrat imediat în vibraţii, căci Real-iştii madrileni i-au luat tare de la început pe Real-iştii din Valladolid (Baiadolid, cum zic spaniolii, cu “d” din ăla moale nesuferit la pronunţat). Deliciul meu personal a fost la ocazii, când toată tribuna ofta cu un “OOO” care te pătrunde pe şira spinării. Ca la ocazia lui Benzema de la sfârşitul acestui filmuleţ cu faze de joc (@admin mysport, cum pot să dau “embed” la un film aici? mulţumesc).
.
Acel “OOO” s-a transformat curând în “GOOOOL!!!”, bucurie dublă: 1-0 pentru Real M, gol elegant din deviere marcat de Raul, zis şi Raul Madrid, căpitanul care la începutul meciului a primit un trofeu de la El Florentino, pentru, dacă am înţeles bine, recordul de prezenţe sub tricoul lui Real.
.
Jocul curge frumos în continuare, Baiadolizii încearcă un atac, dar 2-0 vine firesc în min. 19: din nou Raul, gol după altă combinaţie rapidă şi fluidă. Spectatorii se aşează mulţumiţi în scaune după aplauzele în picioare: showul e de calitate, gladiatorii favoriţi promit un scor fluviu.
.
Eu mă apuc din nou de poze, şi în timp ce mă minunam cât de pline sunt tribunele şi mă întrebam de ce oare chiar jos la secţiunea ultraşilor din Peluza Sud sunt câteva locuri goale,
.

.
se face de-o lovitură liberă din preajma careului madrilen. În timp ce spectatorii şi spectatoarele îşi pregăteau zoomanele pentru poză,
.

.
mi-am zis - “hai să filmez”. Şi… iată.
.
Gol! Sec, precum foglia în cauză, la vinclu, frumos. Galeria oaspete, concentrată într-un sector mic la peluză, face mătănii după cum se vede şi în film, şi începe să se audă. Pe lângă ei, spectatorul care în film se ridică brusc în cadru şi care stătea cu un rând mai jos de mine, suferea şi el alături de violeţi. Vorba lui T., să fi fost ăsta dinamovist în ghencea, sau invers…
.
Până una alta, aici e 2-1, ia să vedem fotbal.
.
Şi da, vedem şi fotbal, nu doar şou. De exemplu, la un corner al Realului Madrid, 2 Valladolizi trec imediat în jumătatea adversă, trăgând după ei 3 fundaşi. Mutare tactică pe care n-am fi remarcat-o la televizor, dar din tribune ai mai mult senzaţia unui joc de şah, mai ales când jucătorii sunt disciplinaţi şi respectă “sarcinile”. Ca acest număr 4 de la Real M., care după frizură, stopuri pe piept, pase şi driblinguri elegante pare Guti, dar la un cartonaş galben (ce bine că a faultat) aflu că e Sergio Ramos. Foarte bun. Dar cel mai bun de pe teren… sunt 2: Raul, care joacă pur şi simplu frumos, cu devieri, cu viziune, (îl simte pe Benzema cu ochii închişi, dar francezul nu pare în formă), cu eleganţă, cu… artă, şi numărul 10, Lassana Diarra, despre care acum am înţeles de ce i s-a dat un astfel de număr important la o echipă atât de importantă: deci fenomenal gagiul. Una că recuperează la infinit, doi că după ce recuperează nu-i iei mingea nici cu buldozerul, trei că driblează, patru că pasează cu viziune. Şi asta pe tot terenul. Notre respect Lass.
.
Până la pauză nu se mai întâmplă mare lucru, în afară că rămâne întrebarea: cine e numărul 24? A arat toată partea dreaptă, dinspre noi, cu folos. Pare unul din necunoscuţi (Real joacă cu multe rezerve, dintre “consacraţi” fiind pe teren doar Casillas, Pepe, Ramos, Raul, Benzema, Van der Vaart, Diarra, Xabi Alonso. Hai că de fapt sunt mulţi.) Îl întreb pe realmadrid.com, şi aflu că e Granero. N-am auzit. Bun şi ăsta.
.
Deci fluier de final de repriză… ba nu! Pentru că cineva care pare Van der Vaart, dar tabela zice ulterior că e Marcelo (nici de ăsta n-am auzit) ia o acţiune pe cont propriu în stilul lui… Van der Vaart, şut, deviere, gol spectaculos! 3-1, abia acum se fluieră dublu: gol şi jumătate de meci.
.
În pauză, oameni de bine repară gazonul arat de crampoanele gladiatoriceşti, în timp ce alţi oameni pun din nou sigla sponsorului la centrul terenului. “Pentru 15 minute…” zice M. Păi da, Florentinu’ i-a stors probabil de bani, iar ei încearcă să-i stoarcă şi ultimul minut de “expunere media”.
.
Pauza trece repede, chiar dacă pe tabele nu se dau reluări (n-or avea drepturi?). La reluarea jocului sportiv, galeria “albă” cântă şi dansează la adăpostul lui 3-1 (mi-a plăcut mişcarea de du-te-vino din sectorul ultra, din acest clip, poate-o văd şi ai noştri), dar în terenul echipei lor favorite se lasă urme de tânjală şi – ce gol spectaculos! 3-2 şi, stimaţi spectatori, avem un meci de fotbal! De-acum Baiadolizii încep să creadă, şi joacă parte-n parte. Au un atacant, nr. 22, bun de tot (Diego Costa am aflat că-i zice), i-a cam întors pe Pepe şi ai lui ca pe clătite. Merenguezii (nu-mi vine să le zic “real”, că “reali” sunt şi ceilalţi) încep să greşească pase, şi, stupoare în scaunul pe care îl ocup: unii spectatori fluieră! Nu tot stadionul, dar se aud clar fluierături. Hai, că la Benzema înţeleg, că e cam petardă azi (în afară de faza golului 2 unde a contribuit frumos, “n-a avut realizări”), dar la Ramos şi chiar la Lass, doi dintre cei mai buni ai lor?! Nimic nu iartă ăştia, dom’le!
.
Şi Pellegrini ia decizia logică: schimbare dublă, Higuain la Benzema şi în locul lui Van der Vaart – vedeţi aici reacţia la intrarea lui Kaka. În Cristiano Ronaldo (azi accidentat) Florentino şi-a luat jucător de admirat şi adulat, iar în Kaka şi-a luat unul de iubit. Interesant de urmărit.
.
Azi însă nici Kaka n-a părut în apele lui, mi s-a părut mai plinuţ decât părea la televizor, i-a luat ceva să intre în meci, şi timp n-a prea avut (a jucat din păcate doar 20 de minute). A greşit primele vreo 2 pase, fără a fi însă fluierat, a inventat o a treia de geniu, dar a fost offside.
.
Eliberatorul avea să fie însă Higuain, care la un contraatac a scăpat singur cu portarul, ieşit mult în lateral să-l blocheze, dar ţi-ai găsit – un lob de fineţe, din acela care face fundaşul de serviciu să alerge disperat după minge, sperând că totuşi o mai ajunge, dar nu. Gol, şi aplauze în picioare. Meritate.
.
S-a terminat 4-2, deşi Valladolizii au presat pe final, dar “se ştia” că Madrid va câştiga – ca la un semn, după înlocuirea lui Raul “pentru aplauze”, fix în minutul 86 spectatorii au început să plece şuvoaie de pe stadion. N-au mai văzut 2 intervenţii ale lui Casillas, să zică şi el că a jucat (ambii portari au avut puţin de lucru, deşi ocazii au fost). Dar spectatorul ştia: chiar dacă se face 4-3, tot câştigă echipa, ia să câştig şi eu un loc în metrou. Căci evident că se va lăsa cu înghesuială.
.
Noi am stat până la sfârşit, şi am tratat întoarcerea prin baia de mulţime ca parte a experienţei. Într-adevăr, lume multă la staţia de metrou Santiago Bernabeu,
.

.
dar extraordinar de paşnică. Singurul “scandal” a fost făcut de un copil care sufla neregulat într-o goarnă.
.
Poporul a primit circ, de mâine porneşte din nou disciplinat să-şi câştige pâinea.
.
Noapte bună.
.

Anume nu m-am uitat în program să văd cine joacă, pentru a menţine suspansul şi a avea o surpriză, de preferat plăcută. Mi-am luat aşadar şapca cu România (mă gândisem să mă îmbrac cu totul în galben, da’ m-am gândit că exagerez) şi am purces spre arenă. Când am văzut suporterii cehi şi finlandezi întreptându-se spre sală, inima mi-a tresăltat a regal hocheistic – cu greu aş fi putut nimeri mai bine decât Cehia-Finlanda!
.
Entuziasmul avea să-mi fie potolit de L&C: cehii jucaseră mai devreme cu slovacii şi erau doar cativa suporteri care au rămas şi pentru meciul următor, Finlanda-Belarus.
Belarus? Ăştia-s slabi, nu? Da, o s-o ia pe coajă, zice L.
Eh, asta e. Intrăm, iau un cârnat din incintă, stăm la o masă şi ne acomodăm cu atmosfera.
Suporterii finlandezi sunt în clară superioritate, atât numeric cât şi vocal, dar nici cehii, slovacii, elveţienii sau nemţii aflaţi acolo din întâmplare nu se lasă mai prejos şi cântă împreună de mama focului:
.
http://www.youtube.com/watch?v=mXMgSJlnus8
.
Intrăm. În tribune, aceeaşi atmosferă. Avem locuri la peluză, în picioare, între finlandezi. Ok, deci cu Finlanda ţinem. Hyvä Suomi! Deşi… sindromul buturugii mici îndeamnă spre Belarus… dar suporterii ăştia, n-ai cum să nu te ia valul să strigi şi tu cu ei “su-o-mi, su-o-mi!”
.
Echipele intră pe teren, iar atmosfera e ca la meciurile de NBA (şi, bănuiesc, de NHL).
.

.
În timp ce-i filmam pe nişte suporteri costumaţi şi dansatori, începe meciul. Vă invit să urmăriţi secvenţele de început, căci merită (păcat că în continuare nu se pot “embedui” clipuri youtube! admin? de ce oare?):
.
http://www.youtube.com/watch?v=s_p8fDQceuQ
.
GOL! Gol Belarus, după 5 secunde de joc!! Strigătul tribunelor care se aude în film a fost a surpriză.
.
Hopa! Ce început! Şi meciul continuă în ritm nebun. În prima treime (meciul are 3 părţi a 20min, cu pauză de 16 minute (!) între ele), Finlanda a dominat total. Au fost “pe ei pe mama lor”, fără însă a înscrie. Pentru amatorii de hockey, câteva secvenţe sugestive:
.
http://www.youtube.com/watch?v=IbmEEPoPyFA
.
Pauză. 1-0 pentru bieloruşi. În pauză, fanii continuă spectacolul pe culoare:
.
http://www.youtube.com/watch?v=LD66N-l2xoQ
.
iar moderatorul ia interviu unor rusoaice din tribună care arată mai bine ca nişte topmodele. De altfel, ca şi finlandezele din pauza următoare.
.
Fiecare calup de interviuri se încheia cu un salut în limba “orighinală” a suporterilor respectivi (aşa a pronunţat o dată moderatorul, “orighinal lenguigi” - vizibil afectat …”emoţional” de interlocutoare).
Pentru atmosferă s-a produs şi o trupă de toboşari, însoţiţi de mascota Cooly:
.
http://www.youtube.com/watch?v=-ERxiFf9Uw4
.
Instinctiv mi s-a părut un nume extrem de banal (cum se traduce “lame”?), dar apoi mi-am dat seama că mascota e o vacă, iar vacă se zice Kuh. Kuhli. Aha. N-are treabă cu hocheiul, dar cu ţara. Vaci şi diminutive.
.
Am stat la “peluza bună”, unde au atacat finlandezii 2 reprize din 3.
.

.
În treimea a doua şi a treia, bieloruşii au mai mişcat ceva, mai ales pe contraatacuri rapide şi destul de tehnic purtate. Deşi meciul nu era probabil de cel mai înalt nivel spectacular, mie mi-a plăcut, iar ritmul mi s-a părut nebun – ştiam că hocheiul e rapid, dar parcă a fost mai rapid decât finala campionatului national de anul trecut.
.
Din nou pentru amatorii de hochei sau/şi pentru atmosferă, câteva secvenţe la ambele porţi:
.
http://www.youtube.com/watch?v=FjbQteHvAy8
.
În cele din urmă, explozie de bucurie – Finlanda egalează!
.

.
Suo-mi, Suo-mi! Strig şi eu, deşi îmi e perfect perpendicular cine câştigă. Numa’ de n-ar ajunge la penaltyuri, că aş vrea să ajung acasă, unde mai am un windows de instalat.
.
Desigur, se ajunge la penaltyuri, căci finlandejii n-au fost în stare să dea gol, iar bieloruşii, rămaşi în superioritate numerică în ultimele 2 minute, au tras cu nesimţire de timp, în huiduielile întregii săli. Mă gândesc că cu gestul ăsta nu prea merită să câştige, deşi au luptat ca paraleii un meci întreg. Păcat.
Ei, şi se ajunge la “11m”. cel mai bun din 3. Primul, bielorusul:
.
http://www.youtube.com/watch?v=gP41OgM-994
.
Gol.
.
Al doilea, finlandezul. Ratează!
.
Bielorusul – ratează!
.
Urmează finlandezul decisiv:
.
http://www.youtube.com/watch?v=X663A_TUppQ
.
GOL! Suo-mi, Suo-mi!
.
De-aici n-am mai filmat, am zis să mă concentrez pe evenimente. Bielorusul – înscrie!
Ultimul finlandez, dacă ratează, snt out: înscrie!
.
Urmează serii eliminatorii, tot câte 2. Dacă unul marcă şi celălalt nu, gata.
Primul e bielorusul: Gol!
.
Urmează finlandezul…..
.

.
Şi….
.

.
Ratează! Bielorusia câştigă! Surpriză la arena din Kloten!
.
Echipele se adună la centru pentru ceremoniile de final,
.

.
iar noi plecăm printre finlandezi dezamăgiţi, care însă mai strigă câte un “Suu-oo-mi!”. Finlanda merge totuşi mai departe în sferturi, s-ar putea şi Belarusul acum. Mă uit acasă pe net să văd. După ce instalez windowsul. Noapte bună.
.

Ar fi trebuit să merg la semifinală – Venus Williams – Ana Ivanovic. Am văzut asta, desigur, abia după ce mi-am luat bilet la finală. Aşa că finala a fost, Venus Williams – Flavia Pennetta.
Italianca, nr. 17 WTA, a ajuns surprinzător în finală, învingând-o între altele pe nr. 1 Jelena Jankovic.
.
Surprinzător “pe hârtie”, nu şi ca joc. Dar până să ajungem acolo, o privire în sală.
.

.
Hallenstadion a fost împărţit în 2 jumătăţi, două terenuri. Finala a fost pe “Center Court”, adică terenul central… din dreapta.
.
Au venit gagicile, au tras la sorţi, dat cu banu’ adică,
.

.
iar Venuţ s-a întreptat spre noi.
.

.
A propos de Venuţ, nemţii se pare au o problemă de pronunţie: foarte des i-am auzit confundând V şi W, adică pronunţă “V” ca “U” şi “W” ca “V”. În cazul de faţă, în loc de “Vinăs Uiliams” zic “Uinăs Viliams”. La oameni de pe stradă, hai să zici, da’ la ditai prezentatorul finalei, m-a enervat.
.
Uinăs a servit prima. Pregătire,
.

.
aruncă,
.

.
arcuieşte braţul,
.

.
zdrang!!
.

.
uffff…
.

.
Ulterior, Flavia nu se lasă nici ea mai prejos: adică, sus,
.

.
şi dă-i!
.

.
Meciul e alert din start. Să urmărim un schimb de mingi:
.
pac,
.

.
pac,
.

.
pac,
.

.
pac,
.

.
şi voleu câştigător:
.

.
Cu sunet, arată http://www.youtube.com/watch?v=BWO7UxfBTmE.
.
Albitra şi copiii de mingi se uită concentraţi, de pe scaunele lor branduite până la ultimul centimetru
.

.
iar cei din lojă sunt şi ei atenţi, după posibilităţi.
.

.
Nenea în şlapi (şlapii nu se văd) cu ţigarea pe după ureche e nea Villiams ăl bătârn, iar fata de lângă el cu pancarta mov nu ştiu cine e, dar chiuia ascuţit după fiecare game câştigat de Venuţ.
.

.
Aşa că am lăsat şi eu pozele şi am urmărit meciul. În primul set au mers “cap la cap”, jucând furibund. Filmul s-a rupt la tie-break, câştigat de Venuţa cu 7-1. În setul 2 a făcut break la 1-1, după care a servit 4 aşi seci unu după altu. Era deja 3-1 şi Flavia, în ciuda încurajărilor din tribună (“Flavia, ti amo! Hahahaha!”), dădea cu racheta de pământ.
.
A revenit la 3-2, dar a făcut apoi greşeli în momente cheie, şi, până să ne trezim, era minge de meci.
.

.
A salvat una, dar la a doua n-a mai avut ce face. Punct, şi daţi-vă mâna
.

.
şi cu arbritra,
.

.
iar Venuţ vă salută.
.

.
La interviul de după, căţelu ciufulit de lângă tot voia şi el la microfon,
.

.
dar n-a fost să fie, a fost pasat acoliţilor, ratând de puţin un moment de glorie în media internaţională.
.

.
La sfârşit, s-au adunat frumos copiii de mingi şi arbitrii de linie, totul simetric şi milităresc.
.

.
Prima la premiere, Flavia,
.

.
care a zis, fairplay, bre Venuţ, ai jucat incredible, ai meritat să câştigi.
.
Venuţ s-a burucat,
.

.
mai ales când tanti cu microfonu şi nenea cu ghitara i-au cântat, live, melodia Tinei Turner, “Simply the best - taaaa-na-naaanaaaa”,
.

.
“better than all the rest”
.

.
ş.a.m.d.
.
La sfârşit, au năvălit toţi cei din staful de organizare pe teren, pentru poza de final cu şeful comitetului de organizare, care se retrage cu această ocazie, după 17 ani. Omul a izbucnit în hohote de plâns când i-au cântat “time to say goodbye”. Pe bune. Mai zici că elveţienii îs reci…
.

.

Freestyle.ch e un concurs de sport extrem organizat anual începând cu 1995 pe Landiwiese în Zürich. Tot week-endul se întrec sportivi la 4 discipline, snowboard, ski, skateboard şi FMX (motociclete).
.
Când am ajuns la locul faptei tocmai se terminase finala la skateboard şi începea cea de la ski, pentru care se amenajase o trambulină imensă
.

.
despre care am aflat acum că s-a prăbuşit în a doua zi de concurs în 2005. Oops. De data asta am scăpat, iar când am trecut pe lângă/sub ea, tocmai sărea cineva.
.

.
Ne-am poziţionat mai bine, şi am văzut câteva salturi spectaculoase,
.

.

.
care însă nu totdeauna au aterizat pe moale, după cum se poate vedea în poza făcută după ecranul mare unde se transmitea tot.
.

.
Finala s-a terminat repede – doar 2 sărituri de concurent. Apoi ne-am mutat toţi la rampa de pământ, pentru finala la motociclete zburătoare.
.

.
Şi-au sărit băieţii ăştia…
.

.
şi s-au învârtit
.

.
şi dat peste cap…
.

.
în diverse feluri,
.

.
ş.
.

.
a.
.

.
m.
.

.
d.
.

.
punct.
.

.
Pentru ilustrare şi atmosferă, iată şi un filmuleţ.
.

Şi aici a fost o căzătură, destul de urâtă, chiar un elveţian a sărit incredibil de complicat, cu aterizare fără mâini pe ghidon – din păcate din cauza asta n-a mai avut timp să frâneze suficient şi s-a izbit de gardul protector. A ieşit un pic şchiopătând de sub motor, dar altfel teafăr. A abandonat însă.
.
Au urmat nebunii pe snowboarduri. Start…
.

.
alunecare….
.

.
zbor.
.

.

.
Deşi mi s-a părut poate cea mai periculoasă probă, cu echilibru fragil în aer şi mai ales la aterizare, din cauza poziţiei câş, aici n-au fost accidente. Favoritul publicului era un austriac, tratat cu prietenia amuzată de care se bucură vecinii de la Est. Îl mai chema şi Gimpl. Îi ziceau “Gimpi”. Şi Gimpi a ratat prompt prima săritură, s-a bâlbâit serios la aterizare, mai să intre în parapeţi. A reuşit însă o a doua senzaţională, şi cum contează doar cea mai bună din 2, a câştigat! Iată-l aici.
.
Şi gata, cu acestea, stimaţi telespectatori, la revedere!
.
Şi gata, atât a fost. La revedere!
.

.
.
.
P.S. Pentru maniacii acestui sport, rezultatele au fost:
.
Skateboard: 1. Sandro Dias (BRA), 2. Renton Millar (AUS)
Ski: 1. Jacob Wester (SWE), 2. P.K. Hunder (NOR)
FMX: 1. Thomas Pages (FRA), 2. Mathieu Rebeaud (SUI)
Snowboard: 1. Stefan Gimpl (AUT), 2. Hampus Mosesson (SWE)
.
.

Mi-am dat seama că am stat aproape 4 ore în picioare abia la sfârşit – când să plec, mi-am simţit genunchii amorţiţi şi tălpile durând a protest. Au fost 4 ore intense şi relaxante în acelaşi timp – “efectul atletism”.
.
Un bilet în picioare la reuniunea atletică Golden League – Weltklasse Zürich costă 35 de franci. Erau singurele bilete care se mai găseau – probabil as fi ales categoria oricum – şi a meritat.
.
În program scria că toată treaba începe la 6. Am ajuns pe la 7 fărun sfert, boscodorindu-mă singur că “iar întârzii” şi pierd lucruri importante. Stadionul (vechea noastră cunoştinţă, Letzigrund) era însă aproape gol
.

.
şi uşurat am constatat că se desfăşurau probe “de încălzire”, sub egida “Nations Challenge” - un concurs pe echipe de tineret ale câtorva ţări invitate plus elveţia şi o echipă a cantonului Zürich. Ocazie bună pentru tinerii atleţi de a simţi atmosfera de concurs – unii chiar s-au “mobilizat” energic şi au primit aplauze generoase.
.
M-am bucurat pentru ei, şi pentru mine, că n-am pierdut totuşi nici o întrecere majoră. Chiar după ce mi-am ocupat locul la peluza D, destul de jos, privind frontal la linia de sosire,
.

.
au început prezentările primei probe, săritura cu prăjina femei. Din păcate, a fost exact la peluza opusă, aşa că tot ce am văzut din ma faiblesse Elena Isinbaeva a fost ceva de genul acesta: elan…
.

.
şi…
.

.
a sărit!
.

.
“Prăjina” durează mult, aşa că a început înainte chiar de prezentarea oficială a atleţilor-vedetă. Nu toţi, doar unii reprezentativi. Mulţi proaspeţi campioni olimpici, de mi s-a făcut pielea de găină când i-am văzut. Au intrat însoţiţi de copii, şi s-au strâns în grupuri la fiecare colţ de arenă, salutaţi, de unde au început un mic tur de onoare. Aici, Sandra Richards, Jeremy Wariner.
.

.
A propos de Jeremy şi alţii ca el, concursul e şi un prilej de revanşă pentru favoriţii care au clacat la Beijing. Să vedem ce va ieşi.
.
Între timp stadionul s-a umplut ochi – spectacolul poate să înceapă!
.

.
Şi începe cu defilarea atleţilor elveţieni care au scos puncte (şi puţinele medalii) la Olimpiadă. Au intrat, aclamaţi 30.000 de oameni, în tricicletele astea tip ricşă – sunt la mare modă în ultima vreme, văd, ca “taxiuri alternative”. Mai târziu fiecare din ei au înmânat premiile.
.

.
După cum se vede, săritoarele în înălţime n-au avut de aşteptat, şi au început. Elaaaan…
.

.
şiii….
.

.
zbor…
.

.
plutire…
.

.
a sărit!
.

.
Sau, după caz, buf.
.

.
Între săritoare, campioana olimpică surprinzătoare, belgianca, n-a avut o zi prea fastă.
.

.
Spre deosebire, marea favorită care a pierdut la Beijing, croata Branka Vlasic, a prins o zi bună. Era una din cele 2 atlete care mai urmăresc lingourile de aur anul ăsta – trebuie să câştige toate concursurile Golden League. Şi, pregătire….
.

.
elan….
.

.
şi salt!
.

.
A câştigat, cu 2,01,
.

.
şi tot era supărată – discuta energic cu antrenorul.
.

.
Ca şi celelalte săritoare, dar parcă ea mai ales, fata asta e incredibil de longilină
.

.
(de altfel, din categoria “arată mult mai bine în realitate decât la televizor” - mda, nu mă mir că lui Cosmin Cernat i-a căzut cu tronc o săritoare în înălţime ;P)
.
Între mine şi săritoare s-au interpus însă privirii nişte siluete masive, greu de ocolit. Suliţaşii. Să-i privim cum îşi iau elan…
.

.
şi aruncă.
.

.
Cel mai meseriaş dintre ei e campionul olimpic Thorkildsen. Pleacă chiar de lângă spectatorii care bat în mantinelă,
.

.
fuge,
.

.
şi
.

.
zvrrrr
.

.
90 de metri.
.

.
Odată început concursul, nu ai timp să respiri. În partea cealaltă a început cursa de 800m, cu MULŢI kenyeni
.

.
fugaci aţoşi,
.

.
dintre care unul câştigă. Un Kip-ceva.
.

.
Apoi, start la 400m gagici. Pe locuri, fiţi gata….
.

.
Sandra Richards,
.

.
fără probleme.
.

.
Cum mă uitam aşa la ea, văd nişte oameni sburând prin aer tocmai în cealaltă parte a stadionului – de aceea nici n-au prea ieşit bine în poze, săritorii în lungime.
.

.
Un pic mai bine au ieşit cei de la 3000m obstacole, că aveam o barieră chiar în faţă.
.

.
Nu e puţin lucru, după ce că fugi, să mai trebuiască să faci si salturi din astea.
.

.
A propos de sărituri, au urmat 110m garduri, cu sărituri la fel de grele, dar mult mai dese şi în regim de viteză.
.

.
A câştigat suveran cubanezul Robles,
.

.
felicitat şi de concurenţă. N-are rival omu’.
.

.
La 800m femei, mi-am adus aminte că am citit în program (excelent făcut) că la concursul ăsta s-au reintrodus “iepurii”, care să ducă o trenă rapidă. În cazul de faţă a fost chiar rusoaica, în plan apropiat,
.

.
care le-a stors bine pe concurente.
.

.
Inclusiv pe Maria Mutola, la apus de carieră.
.

.
Între timp, la start se adună nişte oameni
.

.
pe care toţi vor să-i filmepozeze
.

.
Între ei, the one, the one and only,
.

.
Usaiiiin Boooolt!
.
Pe locuri, fiţi gata…
.

.
Am avut, ca de obicei, dilema – fac poze sau urmăresc? Aici am făcut un compromis, am făcut poze multe, dar fără să mă uit, m-am uitat peste aparat, la cursă. A ieşit slideshowul de mai jos.
.
Cursa e atât de rapidă încât n-am înţeles mare lucru. Probabil şi de emoţie. M-am tot uitat când la unul, când la altul, până… s-a terminat brusc. M-am prins abia apoi că ideea e probabil să alegi unul pe care să-l urmăreşti.
Usain a câştigat în 9,83. “Mult”, a fost prima reacţie instinctivă. Păi, da, dacă ne-a obişnuit cu recordurile… Dup-aia am citit că recordul European al lui Obikwelu, de exemplu, e 9, 86. Nu mi s-a mai părut atât de “lent”…
.
Imediat, start la 400m garduri, băeţ. La fix, că e chiar în faţa mea. Cu Angelo Taylor în prim-plan. Pe locuri,
.

.
fiţi gata,
.

.
start!
.

.
şi….
.

.
hopaşa peste garduri!
.

.
A câştigat Angelo, în stânga, primul care sare ultimul gard.
.

.
(fiind chiar după linia de sosire, era bine că atleţii veneau întotdeauna încoace ;), compensând pentru faptul că, privind frontal, din sosire nu înţelegeam mare lucru.
.

.
Între curse mai aveau loc premieri, dar nici una aşa spectaculoasă ca desigur a lui U-saiiiin.
.

.
După care a venit la interviuri. Ăă, pardon, trebuia să vină la interviuri, dar după câteva reprize de dans, a mers să dea autografe şi noroc cu spectatorii (în delir),
.

.
spre disperarea oamenilor de ordine.
.

.
A ajuns în sfârşit jos în faţa noastră unde erau amenajate micile podiumuri pentru interviuri, unde s-a ţinut în continuare de şotii,
.

.

.
a glumit cu reporterii,
.

.
dar a ştiut să fie şi serios când a trebuit.
.

.
În timp ce el se muta de la o echipă de televiziune la alta (în total vreo 10), în spate se pregăteau de start atleţii de la 400m.
.

.
Jeremy Warriner vs. LaShawn Merritt, surpriza de la Beijing.
.

.
Start,
.

.
şi… câştigă Warriner, destul de lejer.
.

.
Cred că şi acum se întreabă ce o fi păţit la Beijing de a pierdut atât de clar… Ceasul rău, pisica neagră.
.

.
Între timp, Usain ajunsese la ultimul interviu,
.

.
după care din nou, autografe la greu.
.

.
Iar noi ne pregăteam de ultima probă de Golden League, 110m garduri femei. Competiţia a fost dură,
.

.
dar a câştigat marea ghinionistă de la Beijing, Lolo Jones.
.

.
Care face şi ea parte din categoria “realitatea bate TV-ul” ca aspect, şi nu e singura “gardistă” în această categorie.
.

.
Ca şi la Beijing (unde a căzut), Susanna Kallur a fost foarte căutată pentru interviuri. Mi-a plăcut atunci aerul ei şugubăţ, confirmat şi aici, unde era câştigătoarea de anul trecut, dar acum nu a rupt gura târgului. Ceea ce nu i-a afectat buna dispoziţie nativă. Plăcut de urmărit.
.

.
În timp ce o observam atent pe Suzi, începuse cursa de 5000m. Kenenisa Bekele contra a vreo sută de kenyeni.
.

.
Dar când “iepurele” a obosit, Kenenisa a preluat el frâiele cursei,
.

.
a zburat pe lângă ei
.

.
şi a câştigat cu un avans de vreo 100 de metri, de o manieră entuziasmantă. În adevăratul sens al cuvântului. Publicul fusese entuziast, participativ şi susţinător-aplaudac tot concursul, dar punctul culminant a fost, culmea, nu la Usain Bolt (deşi şi atunci au fost în delir), ci la ultimele ture ale lui Kenenisa. Începute timid, “valurile mexicane” din tribune au crescut tot mai mult în intensitate, la ultimele 5 ture urmărindu-l permanent. Ţi se face pielea de găină când mii de oameni întind mâinile, toţi ca unu’, “ooooooooo….”
.

.

.
“eeeeeeey!!!”
.

.

.
Şi asta pentru a onora efortul unui singur om,
.

.
o chestie mică şi slabă care dă ture de stadion. Şi în loc ca asta să mi se pară ridicol, mi s-a părut înălţător.
.
Ce îi aduce pe oamenii ăştia pe stadion, cu zecile de mii, în fiecare an, să urmărească efortul unor oameni care aleargă, sar, aruncă, după reguli mai simple sau mai ciudate, la al căror sens nu mai stă nimeni să se gândească?
.
Probabil pentru că atletismul, ca şi înotul, nu e joc, e competiţie pură. La momentul “execuţiei”, atleţii sunt întotdeauna SINGURI, înfruntându-şi exclusiv propriile limite. Nu există “fault”, nu există certuri cu arbitri. Există doar dorinţa de a fugi mai repede, de a sări mai sus, de a arunca mai puternic. Omul are adânc programat în gene instinctul competitiv, pentru supravieţuirea genei mai puternice. Atletismul e una din cele mai pure reflectări ale acestui instinct, şi poate de aceea atrage atâţia simpli privitori, părtaşi cu sufletul şi cu… instinctul la efortul celor din arenă. Citius, altius, fortius.
.
În plus, după tot tamtamul mediatic din jurul lor, e impresionant să îi vezi în realitate. Sunt mult mai mici decât par la televizor. Sprinterele, de exemplu – pe Alyson Felix ţi se pare că ai putea s-o ridici cu o mână. Dacă-l vezi pe Warriner pe stradă şi n-ar avea ochelarii, nu dai doi bani pe el. Săritoarele în înălţime sunt singurele mai înalte decât par la televizor, în schimb mult mai SLABE, ceea ce le face să pară mai fragile. Până şi Usain pare mai subţire. În schimb Angelo Taylor sau chiar febleţea Susanna, nu :).
.
E un amestec de admiraţie şi relaxare în timp ce constaţi lucruri ca acestea. Alternanţa rapidă dintre reverenţa de a privi un Campion Olimpic, unii din ei pe cale să devină “instituţii”, şi revelaţia amuzată că “sunt şi ei oameni”, că fug parcă mai încet decât la televizor, dar parcă le simţi mult mai “personal” efortul.
.
.
Cursa de ştafetă 4×100,
.

.
probă “în afara concursului”, fără Jamaica, dar cu americanii în bună formă, a încheiat concursul.
.
A urmat festivitatea de închidere, scurtă şi plăcută. Luminile s-au stins
.

.
şi spectatorii au aprins micile neoane albe şi albastre
.

.
pentru o privelişte feerică.
.

.
Spontan, nu ştiu dacă aşa se face de fiecare dată, au început să le arunce pe pistă, carevasăzică a avut un efect luminos foarte plăcut.
.

.
Au început şi artificiile,
.

.

.

.

.
şi… gata.
.

.
Faptul că a avut loc la atât de puţin timp după Olimpiadă a avut ca efect pe de o parte mai puţine rezultate sportive fantastice, pe de altă parte concursul a avut un aer “de sărbătoare”, fiind prima ieşire “în public” pentru campionii olimpici, care şi-au savurat triumful. Recorduri mondiale n-au fost – probabil mai toţi au atins vârful de formă la Beijing. Cei câţiva favoriţi care din diverse motive au ratat aurul olimpic, au avut acum ocazia să-şi “ia revanşa” - ocazie fructificată, cred, de toţi (!).
.
Una peste alta, sentimentul dominant al serii a fost bucuria. Poate pentru că la un concurs atletic te simţi, puţin, ca în Olimp.
.

————
Notă: văd că mysport nu suportă filme youtube “embeduite”, sau nu ştiu eu cum. Apreciez orice ajutor. Până una alta, reportajul cu filmele intercalate se găseşte pe Jurnalul Pălăriei Tricolore.
————
.
.
Am ajuns mai devreme în gară, să văd şi eu uriaşii.
.

.
11 statui imense de jucători reprezentativi pentru Euro, amplasate în hala gării. Între ei şi Chivu,
.

.
şi nici un italian, după cum aveam să aud. Cică au pus doar jucători sub contract cu Adidas.
.
Booon. Ne întâlnim cu familia El Veţienilor în trenul spre Berna. Avem emoţii, cumva ciudat, în sinea noastră nu credem că vom câştiga, dar tot în sinea noastră nu credem ca nu ne vom califica.
.
Un lucru ne-a fost clar, odată ajunşi la Berna: Olanda va juca „pe bune”. De ce? Păi, nu poţi să joci altfel când ai 100000 (o sută de mii) de susţinători care colorează un oraş întreg în portocaliu. Berna are, a propos, binişor sub 100000 de locuitori. Care nu s-au văzut.
.

.
Foarte prietenoşi, se pozau cu români pe unde-i prindeau, „ne calificăm împreună! France, Italy, go home!”.
Înotând prin marea portocalie, am ajuns pe o stradă mai liniştită, unde am văzut o masă galbenă compactă la o terasă, unde am şi adăstat

.
În spatele nostru s-a aşezat un olandez din Surinam, care a pornit o discuţie veselă – l-a întrebat pe El Veţian de unde e, a zis că din România, da, şi eu din islanda, cică bronzatul portocaliu. De unde e tac’tu? Din Vietnam. Aha.
Oranjul era relaxat – zice, sper să ne bateţi, să ne calificăm împreună. Aceeaşi idee am desprins-o şi din aplauzele altor portocalii care au trecut pe lângă noi. Extraordinar de prietenoşi. Încurajau Olanda, dar ne spuneau că vor să ne calificăm împreună. Nostim a fost când au scandat împreună cu noi „pe ei, pe ei, pe ei pe mama lor”.
.
După un suc la acea terasă, am plecat mai departe, spre stadion, afundându-ne din nou în marea portocalie cu mici insule galbene.
.

.
În fan zone
.

.
am făcut prima pauză. Am auzit o melodie cunoscută, la instrumente cunoscute – era fanfara din Chetriş, care începuse să cânte… imnul nostru pe scenă. Din păcate, au decis fanfariştii să cânte TOATE strofele, motiv pentru care am ajuns la capătul versurilor. Dar am încercat.
Nu am filmat scena – sunt unele momente când „cronicarul” trebuie să decidă dacă vrea să fie spectator la propria viaţă sau s-o trăiască. În acel moment, am decis varianta doi, şi am dat drumul la cântec total.
Am filmat abia după, când au început să cânte o variantă destul de frustă a Rapsodiei Române de Enescu:
.
film
.
După Rapsodie, am purces încet spre stadion, cu şuvoiul portocaliu.
.

.
Când am ajuns, primul „semn” neplăcut: un gardian zelos mi-a oprit bannerul cu EUROMANIA la intrarea în stadion. Cică, n-ai voie decât cu bannere de 1m/1.5m. L-am rugat să se uite în regulament, că eu ştiam de limita de 2m (mă rog, cearşaful meu standard avea 2.7m, dar speram să nu măsoare). A venit altul, mai relaxat, a zis că „nu e mare bannerul”, dar apoi al treilea a zis că într-adevăr e 2m limita, dar al meu are mai mult. „Uff. Şi nu pot să-l îndoi?” „Nu, poţi să-l tai. Dar n-ai cuţit.”
.
În acest timp, mi-am dat brusc seama că celălalt banner pe care îl aveam în rucsac, cel „normal” cu „Hai România”, făcut la insistenţele lui T, care nu vedea rost de subtilităţi pe stadion, rămăsese în rucsac, neatins. Aşa că am renunţat brusc la bannerul meu favorit şi am intrat în stadion cu celălalt binemersi în desagă. Pe care l-am întins fără probleme, la peluza galbenă (în spatele lui Lobonţ în prima repriză), la nivelul 2.
.
Stadionul era gol,
.

.
pe rândul nostru erau doar 2 români. Le-am făcut bucuroşi cu mâna, şi am coborât până la „bară”, unde veniseră El Veţienii. Mai erau 2 ore până la meci. Am stat acolo, uitându-ne la spectatorii de jos
.

.
şi la televizor, apoi ascultând „moderatorii” celor 2 echipe, responsabili cu informaţiile, jocurile „de societate” cu suporterii (gen „deciball”, manevrarea unui portar electronic prin nivelul de zgomot făcut de suporteri pentru a apăra un 11m, sau transportarea unui logo de pânză de la o tribună la alta, ca în filmuletul de mai jos)
.
film
.
şi prezentarea echipelor. Ştefan Leca pe numele lui, cu regret, mi s-a părut deosebit de neinspirat. De exemplu, modul ales de a provoca spectatorii români la „zgomot”, a fost să răcnească în microfon următoarele întrebări:
.
„Care este echipa care a învins Olanda la Constanţaaaaa?”
Nici un răspuns.
„Care este echipa care a făcut egal cu Franţaaaaa?”
Murmur confuz – „ce vrea ăsta?”
„Care este echipa care nu a pierdut în faţa Italieeeei?”
„România”, cu juma’ de gură.
„Care este echipa care va câştiga astăăăăzi cu doizeroooo?”
„România!” – abia acum se prinseseră spectatorii că asta aştepta de la ei. Au răspuns ezitant – superoptimismul/aroganţa înainte de a sări gardul nu le-a fost pe plac.
.
Apoi a încercat să „forţeze” spectatorii să strige „mândru că sunt român”. Pe lângă că mi s-a părut o idee neinspirată, nici nu a fost clar ce vrea, cică – „haideţi să strigăm împreună că suntem mândri că suntem români.” Nici o reacţie. Disperat, a urlat el de câteva ori, obsesiv, „mândru că sîîîîîînt -…..”
„român” – răspuns venit cu juma’ de gură, după o vreme, mai mult de jena lui. Spectatorii nu aveau nevoie de astfel de ostentativităţi, ci aveau alt mod de a arăta cele de mai sus. Şi au arătat, în timpul meciului, prin întreg comportamentul, fără zbateri strident-patriotarde ca ale d-lui Leca.
.
Apoi, moderatorul olandez a făcut tribuna portocalie să cânte un cântec suportericesc, începând primele versuri, pe care tribuna portocalie, tot mai dens populată, le-a preluat imediat. Moderatorul-şef, elveţianul, l-a rugat apoi pe Leca să facă ceva asemănător. Ori nu a înţeles întrebarea, ori de emoţie nu i-a venit nici un cântec suportericesc în minte, ori nu ştia nici unul, pentru că a început, din nou, stupidul dialog de mai sus, cu răspuns destul de moderat.
.
În fine, la prezentarea echipelor, a avut ideea bună (nu ştiu dacă a fost a lui, francezii au făcut la fel, dar olandezii nu) de a spune prenumele jucătorilor şi să lase spectatorii să scandeze numele. Aici însă s-a terminat inspiraţia, pentru că la unii jucători spunea şi numărul, şi prenumele, la alţii doar prenumele, la alţii adăuga şi alte chestii după prenume (de exemplu la Mutu şi Chivu), de spectatorii nu ştiau clar când e momentul să strige, ceea ce a diminuat efectul.
.
În ansamblu, cu sau fără stângăciile „reprezentantului”, suporterii români au părut dezorganizaţi înainte de primul fluier, părând a nu se coordona la scandări când a intrat echipa pentru a inspecta gazonul sau la încălzire. Totul s-a schimbat miraculos odată ce a început partida. Brusc, spectatorii au devenit o singură voce, cântând la unison – or fi avut lideri de galerie, altfel nu se explică.
.
Noi ne-am alăturat corului „din deplasare”. Dacă la început ne bucurasem că suntem în „zona galbenă”, pe măsură ce se umplea stadionul am văzut că unde aveam locurile se umplea cu portocaliu. Am fost chiar la marginea „legiunii galbene”, dar între olandezi.
.

.
În faţa noastră au venit nişte români care însă nu prea ne-au însoţit la scandări, mai degrabă cei cu pălării, trei rânduri mai în faţă. El Veţienii au fost complet izolaţi între portocalii, nici urmă de suflet co-suferind pe lângă ei.
.
Olandezii „noştri” erau prietenoşi, aveau un fular cu România-Bergenbier alături de unul olandez, pe care le-am agitat împreună. Uneori au şi cântat „România, România” cu noi, când nimeream melodia. Relaxare maximă, atât la cei de lângă noi, cât şi la toată tribuna olandeză – incredibil, au UMPLUT stadionul, a fost în întregime portocaliu, în afară de colţul galben.
.

.
Şi a început meciul. Şi cu el, recitalul tribunei galbene.
.
film
.
Când am văzut echipele, am zis: „Van Basten a schimbat TOATĂ echipa - e clar, a făcut ce a depins de el. Suntem ultimii luzări dacă nu batem echipa asta”. Mă liniştisem.
.
Furaţi de scandări, ne-am dat seama abia prin min. 10 că jucăm prost. Am zis, ei, or fi timoraţi la început, îşi revin ei - mai ales după şuturile bune ale lui Mutu şi Niculae.
Pe fondul îngăduinţei portocalii, care strigau doar din când în când în cor, scandările noastre s-au înteţit.
.
film
.
Ei nu şi-au revenit.
.
Jocul a fost mai mereu în jumătatea „noastră”, la poarta lui Lobonţ, cu ocazii mari de tot Huntelaar, Van Persie şi mai ales Robben (care, după a făcut ce-a vrut cu apărarea şi inimile noastre, am avut senzaţia că a dat mingea aia la micheteau pe lângă Lobonţ – intră la şmecherie, bine, dacă e pe lângă, ok.)
.
Nu-mi venea să cred. Nici spectatorilor. Spaţiile dintre încurajări au început să devină un pic, aparent imperceptibil, mai lung. Prilej pentru portocalii să cânte şi ei un pic (altfel ne-au lăsat, politicos, nu ne-au întrerupt niciodată).
.
La un moment dat, rumoare generală, fluierături, ceva huiduieli: pe ecran a apărut rezultatul FRA-ITA 0-1. E clar, ăştia vor să ne calificăm noi. Cel puţin suporterii. După cum se desfăşoară ostilităţile în teren, se pare că nici pe jucători nu i-ar deranja – joacă relaxat, nu fug după toate mingile, ne aşteaptă să atacăm. Dar… n-au cu cine. N-au cu cine face blatul! Ai noştri nu intră în careul lor în prima repriză, cu excepţia ocaziei lui Mutu!
.
Până la urmă, intrăm în pauză cu 0-0. Eh, poate-i muştruluieşte Piţi la pauză şi revin alte echipe de la cabine.
.
Într-adevăr, imediat după fluierul re-prizei, ai noştri „stau sus”, scot un corner… „parcă joacă mai bine!” – replica speranţei. dar - imediat greşesc o pasă, şi iar se cantonează în apărare. Urmează halucinantele 5 minute, în care ai noştri au avut vreo 3-4 intercepţii pe la 20m de poartă, au pornit vijelios în atac, şi după 2 paşi au… pasat greşit. Faze la indigo. Spectatorii olandezi, exasperaţi, au început să fluiere. Iar noi să plecăm ochii a ruşine, prima dată când gândul s-a formulat în cap: cu jocul ăsta nu merităm să ne calificăm.
.
Şi vine golul lor. Am rămas pe scaune, între olandezii ridicaţi în picioare în jurul nostru.
.
Chinul a continuat şi după gol. Nicoliţă, unul din favoriţii mei pentru bunul-simţ de care a dat mereu dovadă, a dat într-adevăr câteva pase la coechipieri, ori foarte scurte, ori tari şi greu utilizabile. Restul, la adversari sau pur şi simplu aiurea. Cociş dădea impresia că e mereu nepregătit pentru orice pasă. În general, ritm scăzut, joc static. Culmea, cei mai „proaspeţi” jucători, care au alergat cel mai mult, din tribună s-au văzut a fi, în ordine, Chivu, Mutu şi Raţ, urmaţi de, culmea, Contra. Adică jucătorii cu cele mai multe meciuri “în picioare” anul ăsta. Campionate lungi, Liga Campionilor, Cupa UEFA. Restul, “odihniţii”, au fost fără vlagă. Ce pressing, ce “pe ei pe mama lor”… nu s-a auzit de aşa ceva în iarbă. Chiar şi după gol, au stat în jumătatea lor (de data asta, cea îndepărtată de noi), încercând să iasă cu pase greşite pe “contraatac”. (!)
.
După o suită de astfel de evenimente, s-au auzit pentru prima dată fluierături din partea peluzei galbene. Olandezii au întors miraţi capetele.
.
A doua oară s-au auzit fluierături galbene când a ieşit Nicoliţă.
.
Între cele 2 evenimente, şi un pic după, a fost intervalul în care nu s-a auzit cântec galben. Olandezii nu s-au lăsat invitaţi, şi au avut o perioadă de cântec tumultuos, cu coregrafie şi mişcări cu tot (impresionant, masele de oameni mişcându-se la unison).
.
A urmat o perioadă de tăcere în tribune, pe fond de joc confuz. Până şi Chivu, care de obicei îl “simte” pe Mutu cu ochii închişi, i-a dat vreo câteva pase inutilizabile, serviciu pe care Mutu i l-a întors. Chiar când mă gândeam – ia uite, au încetat ai noştri scandările – a început cântecul. L-am recunoscut pe la „barbarii de tirani”. Lacrimile erau probabil conştiente că îmi vor strica toată vopseaua de pe faţă, probabil de aceea au rămas agăţate de gene. Îmi imaginasem, în trecut, cum ar fi ca spectatorii să cânte imnul, spontan, în tribună, la un meci de fotbal. Scenă de covârşitoare megaproducţie hollywoodiană. Iată că am ajuns s-o trăiesc, şi s-a lăsat cu piele de găină, cum îmi imaginasem.
Din nou nu am filmat. Am ales, din toată inima, să mă concentrez pe „în aaaste mâini mai curgeee un sââânge de romaaaaaaan…”
.
Reacţia în teren a fost singura care nu s-a potrivit cu ce îmi imaginasem. Singura fază românească aplaudată de toţi spectatorii a fost o respingere prin foarfecă a lui Raţ, din propriul careu. Abia după intrarea lui Petre au avut parcă o zvâcnire, cu vreo 2 jumătăţi de ocazii, pase încâlcite din careu şi o altă „foarfecă”, ineficientă, dar aplaudată generos.
.
La golul lui Van Persie, suporterii olandezi au lăsat la o parte orice reţinere şi au izbucnit în urale. Un fel de – „noi v-am invitat la chef, n-aţi vrut să veniţi, noi petrecem oricum.” Şi au dat cep la petrecere cu marşul triumfal din Aida (cred):
.
film
.
Drumul spre casă a fost lung. La staţie s-a anunţat că centrul oraşului e blocat, aşa că am încercat să păcălim masele, să mergem cu trenul din gara Wankdorf. Unde am dat peste un şuvoi compact portocaliu pornit exact cu acelaşi gând.
.
film
.
În timp ce aşteptam pe peron, zice un olandez – „sorry, ey.” „asta e, zic, aţi meritat”. „mergeţi acasă în românia, sau mai staţi?”. „Mai stăm un pic.” „Uff, şi noi, şi e greu pentru sănătate, atâtea zile în camping”. „Şi mai aveţi de stat până la finală”, îi urez, şi urcăm în tren.
.
Lângă noi se aşază un portocaliu voluminos, cu o cipilică oranj în formă de pui de gostat (nu-i glumă, olandezii au cele mai năstruşnice invenţii vestimentare suportericeşti).
.
„Entschuldige”, zice. „Huntelaar”, dând din umeri a neputinţă apreciativă. Nu mai ştiu ce a mai zis, a încercat să ne consoleze stingher.
La sosire, dăm să ieşim, aşteptând să se golească scaunele din faţă - un olandez din faţa mea, zice, grăbindu-se – „winners first”. Apoi, împăciuitor – „ar trebui să ţineţi cu noi de-acum înainte”. „Yeah, whatta hell”. Rîde. Zâmbesc abia perceptibil.
.
Apoi, în gara principală, culmea, din 100 de mii de oameni, am trecut pe lângă singurul olandez pe care îl cunoşteam: surinamezul de la terasă. „Guys…” – a ridicat braţele în lateral, a dezolare. Am dat mâna cu el, i-am urat succes. Era sincer trist.
.
Stinghereala fanilor olandezi e cea care pune sare pe rană, e cea care ne spune că ne-am făcut de râs. Dacă olandezii jucau cu prima echipă, sau chiar cu a doua, la sânge, sau chiar cu a doua, relaxat, aşa cum au jucat, dar măcar să le dăm o replică ţapănă, să dăm tot ce e mai bun din noi, să fugim, să „murim cu ei de gât”, ca turcii cu cehii – atunci i-am fi putut privi în ochi şi spune – sunteţi mai buni, dar măcar „we gave you a hell of a fight”. N-a fost cazul. Ne-au invitat să atacăm, ne-au preferat câştigători, ne-au tratat cu bunăvoinţă atât în teren, cât şi în tribune, dar n-au avut cu cine face blatul.
.
Cel mai sugestiv mi se pare dialogul a doi fani români, în trenul tristei reîntoarceri: „mă, nu puteau şi olandejii ăştia să-şi dea un autogol, ceva?” „Păi, n-au avut cum, că nu le-am dus mingea în careu!”.
.
Pe ultima parte a drumului spre casă, am dat peste destul de mulţi italieni. Au avut bunul-simţ să nu ne zică nimic.
.
Astfel s-au încheiat emoţiile Pălăriei Tricolore. Înainte de a fi pusă la naftalină, îşi ia la revedere, până la următoarea competiţie live, dacă va mai avea parte.
.
.
via Jurnalul Pălăriei Tricolore, blog “de la faţa locului”
.
.

.

Disclaimer: Articol postat de mh pe blogul colectiv “de la fata locului” Jurnalul Palariei Tricolore. Publicat aici cu acordul.

.

.
Meciul incepea la ora locala 18 pe stadionul Letzigrund din Zürich. Trebuia sa luam tramvaiul de la gara principala si sa mergem acasa la C. si L. In timp ce scot harta sa ma uit cate statii avem de mers vine un domn de la “RATB” si imi explica, fara sa il intreb nimic cum putem ajunge la stadion.
.
De jur imprejur pete de culoare galbena, palarii in trei culori sau cate-un steag mare. Vine si tramvaiul care se umple rapid de oameni galbeni, in special de tricouri cu Mutu si Chivu, si de elvetieni calmi. Si de cateva tricouri cu Luca Toni si Pirlo. E chiar tramvaiul care ajunge aproape de stadion. Ma uit iar pe harta sa vad cate statii avem de strabatut….. Dupa doar cateva secunde de la pornire se anunta unde trebuie coborat pentru a merge la meci, ba mai mult, lumea e sfatuita sa plece cu cel putin doua ore inainte pentru a ajunge la timp si a evita inghesuiala. Mesajul elvetian e transmis si in variantele engleza, italiana si romana. Ca doar e meciul Italia-Romania. Si-apoi ce te-ai fi facut cu suporterii nevorbitori de limbi straine care ar fi incurcat statiile si s-ar fi trezit nervosi in alta parte?
.
Am ajuns la Albisriederplatz, statia cea mai apropiata de stadion, unde incep sa debarce tricourile romanesti. Noi mai avem de mers, asa ca nu schitam nici un gest. Neavand de unde sa stie acest lucru, un domn de la „RATB“ care monitoriza urcarile si coborarile ne bate brusc in geam si ne indeamna zambind sa coboram. Ca nu cumva sa ratam statia si sa ajungem undeva aiurea, incapabili sa gasim drumul inapoi. Pe parcurs, alti elvetieni saritori, printre care si o doamna corpolenta si nesportiva, ne atrag atentia ingrijorati ca trebuie sa coboram daca vrem sa ajungem la locul cu pricina. Oamenii astia vor sa te ajute chiar si atunci cand tu nu vrei!

……

Cand ne apropiem cu totii de stadion vedem ca tricourile albastre se inmultesc la fiecare pas. Ma intreb unde au stat ascunsi pana atunci (pe strazi avusesem impresia ca erau numai de-ai nostri). Cert e ca pana acum nu am vazut nicaieri in strainatate atat de multi romani la un loc, si pe deasupra uniti in cuget si-n simtiri … Unde s-a mai pomenit ca pe una din cele mai elegante si scumpe strazi din Europa, pe Bahnhofstraße din Zürich, sa auzi in stanga si-n dreapta limba ta? Se zice ca ar fi venit peste 10 000 de romani in Elvetia cu ocazia campionatului. Familii cu copii, tineri, batrani, toti imbracati cu tricouri galbene si cu diferite accesorii care mai de care mai fanteziste: peruci, coroane, fulare, steaguri in toate marimile, salbe tricolore la gat, palarii de jolly joker.
.
Dar nu eram singurii suporteri echipati. Azurii aveau si ei arsenalul propriu. Arsenal pe care l-am vazut de aproape. Prea de aproape. Pentru ca, mamma mia, biletele noastre sunt tocmai la peluza albastra, in mijlocul galeriei italiene. Un italiano vero (dupa vorba, dupa port) tine un banner pe care scrie mare: Voi Vampiri, noi Vampirlo! Altul ranjeste din mers: Si, bravo. Romania – uno! Italia - treee! Hehehee…
.
Gata, ne asezam. Stingheri intr-o mare albastra, dar galbeni pana-n varful sepcilor. In spatele nostru sta o familie de elvetieni, cu doi copii si doua steaguri: unul italian si unul romanesc. In stanga sed doi albastri inalti cu ochelari de soare si par geluit, dar in rest destul de potoliti. In dreapta un domn fumator si nervos, care la ocaziile noastre striga mamma mia! si isi mai aprinde o tigara desi fumatul e interzis. In fata noastra se agita cativa tineri tifosi cu tendinte de rupt scaunele, dupa cum aveam sa vad mai tarziu, cand si-au varsat ciuda dand cu piciorul in scaun.
.
Meciul din tribuna se vede cu totul altfel, asta se stie. De acolo de unde stam, incoltiti de suporteri azuri, se aud mai rasunator aplauzele si incurajarile in momentul in care squadra lor intra pe teren la incalzire, pe muzica lui Jovanotti: L’ombelico del mondo. De acolo i tifosi aplauda mult mai zgomotos decat se aude la televizor. Se resimt la fel de tare si fluieraturile italienilor in momentul in care echipa noastra isi face aparitia pe teren in ritmul celor de la Ozon: Alo! A-aloo! Sunt eu…(etcetera etcetera, stim prea bine cantecul…) In mod placut surprinzator nu fluiera nimeni la intonarea imnurilor, nici de-o parte, nici de cealalta. Campania “No to racism”si indemnul la respect al capitanilor celor doua echipe (spoturi difuzate pe ecranele stadionului inainte de inceperea fiecarui meci) isi face incet-incet efectul.
.
Nu se vad toate fazele din cauza ca nervosii se ridica in picioare si dau din maini. Se aud in schimb toate strigatele albastre: de la “For-za ra-ga-zzi!” la scandari sacadate cu pumnul ridicat, acompaniate de tropait de picioare: I-ta-lia! I-ta-lia!

…

Ce s-a intamplat? Cine s-a lovit? E Mutu? Cine o fi? Ai vazut? Nici tu?…Stai sa vedem. Va intra Dica in locul lui….lui…. A, deci era Radoi. Saracu`de el. Ce le pasa astora din jur?

…

Nu pot sa cred ca ne-au dat gol chiar inainte de pauza! Da-da, hai, radeti, aplaudati…
.
Ha! V-ati potolit brusc, ai?

…

E gol? E Gool? E gooool! N-am vazut clar faza, dar vad explozia de bucurie a peluzei de vizavi si ma conving la reluare ca a fost Mutu. Sarim in picioare. Probabil ca de departe nu se vede fluturatul frenetic al unui steag romanesc intr-o mare albastra care injura printre dinti si nici nu se aud scandarile preluate de la peluza de vizazi care tropaie din picioare si striga in cor tricolor: “Cine-sare:- Romania! hei- hei!
.
Inutil de relatat pe larg manifestarile de satisfactie albastre la egalarea rapida ce a urmat la un minut distanta de golul nostru. I-ta-lia! I-ta-lia! (din nou cu pumnul ridicat). Fooor-za ra-gaa-zzi! …..Mda-da, ce sa spun…

…

Ploaie de reprosuri si injuraturi inaintea penalty-ului. Urale entuziaste si urcat pe scaune la ratarea lui. Locurile 5 si 6 de pe randul 2 tac cu amaraciune. Restul peluzei albastre jubileaza la unison. Hai, gata, ce atata bucurie…
.
Trei sferturi din stadion au fost suporteri italieni. Si totusi, peluza galbena de vizavi, compacta si hotarata ca o armata de furnici galbene, a cantat si scandat si aplaudat cat trei stadioane la un loc. Atat de tare incat se auzea pana in partea opusa, la inamici, si asta dadea curaj echipei. Ce meci, ce meci!
.
Nu stiu daca uralele azure razbateau la fel pe teren precum imi rasunau in urechile tricolore, dar in miezul fanilor macaronari aerul vuia de-atata forza. Pai deh, te pui cu italienii?…
.
…Ei bine, uite ca te pui! Plecam de pe stadion, dar nu mergem acasa. Din pacate nici italienii, gratie lui Buffon.
.
Mergem la Berna. Hai Romania! Forza ragazzi! …pardon!! nu! hai ca m-am molipsit de la azuri. De fapt am vrut sa zic: Hai-baietii-hai-baietii-haideeee…

De data asta, interviul de la televiziunea chineză (alta decât data trecută) nu m-a mai luat prin surprindere.
Pe stradă, în drum de la stadion spre casă, Pălăria Tricoloră a atras din nou microfon chinez prietenos:

.

„Aţi făcut 0-0 cu Franţa. Cum comentaţi?”
„Echipa României este foarte bună în a anihila adversarul. Dar azi n-am avut nici un şut pe poartă, aşa că suntem foarte mulţumiţi cu acest rezultat.”
„Urmează meciurile cu Italia şi Olanda. Veţi progresa?” (sau „va fi mai bine?” – a întrebat „will you improve”, nu ştiu cum să traduc)
„Cu Italia va fi şi mai greu, dar trebuie să ‚improve’ dacă vrem să ne calificăm.”
„Mulţumesc, succes.”
„Mulţumim frumos!”

.

Dar până să se ajungă aici…

…

Stadionul Letzigrund e de atletism. Aici se ţin cunoscutele „Grand Prix”-uri de la Zurich. Mulţi elveţieni s-au plâns de propria lor „democraţie directă” şi de cârcotaşii din cartierul de lângă stadionul Hardturm, care trebuia renovat pentru Euro şi n-a fost din cauză de veto repetat al populaţiei la planurile arhitecţilor. „Ăla era stadion de stadion, tribune lângă teren, atmosferă, cazan. Nu ca Letzigrund, unde mergi la picnic, la atletism, relaxare. E spaţiu între tribune şi acoperiş, de te plouă şi bate vântul, spaţiu între tribune şi teren, n-ai efectul sonor al unui ‚hexenkessel’. Naşpa.”

.

Şi totuşi… atmosfera a fost orice altceva decât „naşpa” azi pe Letzigrund. Pe la 12 jumate am ajuns în Fan Zone, să vedem ce se întâmplă, costumaţi toţi 4 de gală – tricouri, şepci, peruci, steaguri, bannerele şi, desigur, Pălăria Tricoloră.
În drum spre tramvai, şoferii, mai ales cei care aveau steaguri la maşini, ne claxonau prietenos. În staţie, vine o întrebare de la un trecător – „ce facem, câştigăm?” (româneşte) „Sperăm la un egal”. „E plin de români aici, n-am mai văzut aşa ceva.”

.

Într-adevăr, în centru, peste tot, plin de tricouri galbene şi pălării veneţiene roşgalbenalbastre fistichii. Pâlcuri-pâlcuri. Mai câte-o goarnă, mai câte-o strigătură, grupurile răzleţe însă nu interacţionau. Cam închise, bisericuţele, şi nu extraordinar de joviale. Francezi erau şi ei prin zonă, dar parcă mai puţini, pierduţi mai uşor printre localnici – nu săreau în ochi ca ai noştri.

.

Pentru prânz ne aşezăm la o terasă, unde vedem un grup mic de români lângă o masă lungă de francezi.

Ne salută zgomotos, „Romaniaaaa, aeee” – le răspundem întinzând bannerul cu „Allez les Bleus-Jaunes-Rouges”. Râd şi aplaudă. Unii dintre ei au pălării de-ale noastre pe cap. Prietenie şi bere.

.

Cel mai activ din „parcare” era însă omul de la grătar. Indian, am bănuit (de fapt, vorbea swahili), avea o pălărie tricoloră mare pe cap, şi striga „Rumeiniaaaaaa” de câte ori vedea trecători galbeni. Şi vedea des. Apoi striga fericit „Rumeiniaaaa, allee le blöö”… e, să fie toată lumea mulţumită. Culmea carierei lui a fost când s-a dus la francezi, a luat un steag de-al lor, şi cu pălăria noastră a încropit nişte scandări. Adică acestea.

.

La stadion am ajuns după ce ne-am întâlnit cu El Vetian & Family, şi am pornit în comando de 8. Am ajuns devreme, pe la 4 jumate. Stadionul era aproape gol, doar pâlcuri galbene la peluza opusă, acolo unde erau 6 din cei 8 din grupul nostru. Doar eu şi El Padre aveam bilete dincoace. S-a dovedit a fi „dincoace, între francezi”.
Fiind aşa devreme acolo, am avut timp din belşug să aranjăm bannerul fix deasupra intrării în teren de la peluza la care aveam noi loc.

.

La puţin timp, vin nişte alb-albaştri cu peruci şi aşează un banner lângă al nostru. Scrie „Derüs estét“. Ne-au cerut ungureşte nişte scotch, n-am înţeles, ne-au cerut în engleză, le-am dat. Apoi m-am gândit – ce treabă or avea nişte unguri îmbrăcaţi „franţuzeşte”?! Te pomeneşti că au venit „împotriva României”, cine ştie ce o însemna bannerul. Caut acum pe Gugl, înseamnă… „seară senină”. Ca să vezi…

Mai cu un joc „de suporteri” propus de moderatorii francez şi român – de exemplu DeciBall, bazat pe… decibelii pe care-i putem scoate :), mai cu o poză cu stadionul

sau cu peluza galbenă

timpul a trecut destul de repede, şi ne-am trezit că se bulucesc fotoreporterii – intră echipele!

Înainte de asta, însă, prezentarea lor. Frumos, cum mai văzusem la televizor şi mi-a plăcut, comentatorul zicea numărul şi prenumele, iar spectatorii strigau, pardon urlau, numele.

.

La ai noştri am fost ocupat cu urlatul, la ei n-am fost atent la echipă pentru că am înregistrat asta, când i-au anunţat pe Toulalan şi, mai ales, Ribery.

.

Peluza de vizavi era galbenă-galbenă, o privelişte impresionantă. Dincoace eram pâlcuri mici şi răzleţe de galben într-o mare de albastru. Dar am zis – nu ne lăsăm.

.

Când au intrat francezii la încălzire, din spatele nostru s-a auzit un „huuuo”. El Padre s-a întors mustrător – „de ce huiduiţi?” „Păi dom’le, ce mă enervează, că mi-au dat bilete aici între francezi.” Tânărul din Baia Mare voia să-şi verse oful neapărat.

.

A fost însă primul şi ultimul gest de acest gen. La imnul lor am tăcut, iar la al nosru am cântat de ne-am scuipat plămânii. Cu ochii la galeria galbenă, abia la sfârşit m-am uitat la ecranul mare şi am văzut cea mai şocantă şi mai frumoasă imagine a serii – Chivu scuipându-şi, la rândul lui, plămânii, cântând imnul. L-am văzut chiar când ajunsese la „acum ori niciodaaatăăă” – şi m-a luat cu furnicături pe şira spinării. Aşa e, Cristi, acum ori niciodată. Pentru tine, pentru noi, pentru multă lume, şi din multe puncte de vedere. M-au lăsat mască cu cântatul imnului – nu ştiu a cui idee a fost, dar mare om, mare caracter. Ce ţi-e şi cu emoţiile colective.

.

Nu ştiu alţii cum sunt, dar, a propos de emoţii, pentru mine sunt mai mici în tribune faţă de la televizor. Presupun că în vreme ce la televizor eşti rupt de ce se întâmplă şi neputinţa de a face ceva e chinuitoare, în tribună simţi că poţi contribui cu ceva. Strigătul tău chiar contează, simţi că participarea ta la eveniment nu e zero. Te concentrezi pe asta, să strigi cât mai tare, să cânţi cât mai bine – şi asta canalizează o parte din emoţii.

.

Spectatorii din jurul nostru erau elveţieni, buffer pentru marea de francezi. Le-am sunat goarna la ureche săracii, cred că au surzit. Dar ei zâmbeau, aplaudau, câteodată chiar pe ritmul încurajărilor noastre – chiar şi domnişoara de lângă noi, cu fular roşu SUISSE, care venise cu un franţuz.

.

Peluza galbenă a fost formidabilă.

.

Au dominat atmosfera, deşi francezi erau mai mulţi, răsfiraţi şi pe la tribunele 1-2. Dar n-au fost atât de compacţi, atât de „toţi k 1”. Puţine lucruri se compară cu cântecul peluzei – chestii de psihologie în masă. Să simţi mii de oameni adunaţi la un loc, toţi ca unul pentru o cauză „pozitivă”, e cumva înălţător. Cum ajungea strigătul lor la noi, cum începeam, micul nostru grup format ad-hoc, să le ţinem isonul. Aşa tare cântam că nu-mi dădeam seama că poate sună caraghios, atât de puţine voci – doar când mă trezeam cântând singur, că ceilalţi se opriseră. „Cine sare Româniaee, a….e”, că numai eu săream. Dar de obicei ne-am coordonat. Cea mai frumoasă scandare, în sfârşit una originală a noastră: “hai băieţii hai băieţii haideeeeee”… (”sau cam aşa ceva”, vorba glumeţului din Baia Mare ; )

.

Prima repriză a trecut pe nesimţite. La un moment dat mi-am dat seama că joacă Anelka (nu-l văzusem la prezentare). În gândul meu – e bine! Dar n-am zis cu voce tare, şi bine am făcut, că în momentul următor a ratat o ocazie mare, după 2 driblinguri devastatoare în careu. Şi apoi încă una, aia cu capul. Aiaiai, să nu ne bucurăm.

.

De jucat, nu jucăm nimic. Nimic constructiv. Coupet n-a prins mingea din acţiune. Francezii au fost cam peste noi, dar destul de lenţi şi ei, ocazii, dar nu multe sau exagerate. Apărarea dusă parcă în spate de peluza galbenă a rezistat.

.

Repriza a doua parcă am început-o mai bine, am „stat mai sus” în teren. Dar de legat, tot nu se legau pasele, ce să mai vorbim de ocazii. Cociş nu cred c-a dat vreo pasă bună în a doua repriză. La polul opus, Chivu, cu o clasă peste toţi ai noştri. Calm, capul sus, limpede, puternic - singurul căruia nu i-au luat mingea. Bălănel, pe măsură ce trecea timpul, parcă tot mai mult şi mai repede alerga. Ca un bărzăune speriat, apărea când într-o parte, când în alta, dar în ciuda sperieturii interioare (ezitant în a risca o construcţie la unele faze), mereu concentrat, mereu „băgând material”. Nici Raţ nu s-a mişcat rău. Am citit ulterior în Bild că Ribery a fost pus să joace pe dreapta, pentru că Malouda e titular pe stânga şi pe dreapta nu ştie – nemţii îl fac fraier pe Domenech, că i-a „ciuntit” potenţialul lui Ribery. Foarte bine. Bravo Raţ.

.

Prima dată m-am uitat la ecran în min. 64. Auăleu, cât mai e.

.

Fior la intrarea lui Gomis. Mi-a fost frică de el. După vreo câteva minute însă, observ că e destul de greoi, Goian părea a-l „avea sub control”.

.

Iese Mutu. Hmmm… de ce oare? Facem aceeaşi greşeală tactică din meciul cu Camerunul din ‚90? Jenei l-a scos pe Hagi, catastrofal, dar faptul a eliberat un om (din 2) care îl supraveghea, făcând posibilă schimbarea lui Milla…

.

Sacul cu emoţii s-a deşertat de tot în min. 83. Atunci am „simţit egalul”, am conştientizat pentru prima dată că – băi, am putea pleca cu un punct de aici. Imediat, superstiţia – NUUU, nu zi hop până n-a fluierat arbitru’, de câte ori n-am zbârcit-o pe final… aşa că finalul l-am trăit în tensiune. Au ratat ei o centrare în min. 85, atacul nostru din min. 87 s-a stins înainte de a începe, apoi ei – pasă luuuungă, fugea Toulalan spre colţ, n-o ajunge… ba da! Uf, ce caută Toulalan aici? A prins-o… noroc că e Raţ lângă el, pregătit să sară ca un arc. Nu iese imic.
Atacul nostru următor, după vreo 2 trageri de timp, se pierde din nou… of… min. 89… pasă luungă pe dreapta, din nou fuge unul, de data asta Ribery, din nou o prinde cu 20cm înainte de tuşă. Din nou Raţ nu-l lasă, bravo Raţ.

.

Se anunţă prelungiri, nu ştiu cât. Cică să atacăm – dar nu era nimeni în careu. Bănel cu ea – ce să facă? Nu-l ajuta nimeni… hai să dribez, ce să fac – a încercat o bicicletă, încă una, îl atacă 2, se luptă, nu cade, vine al 3-lea, fault. Min. 91-2. Fault aproape ca un corner. „Acum, Goian, cu capu’”… zice El Padre.
N-a fost să fie. Cornerul bătut din nou aiurea, doar că din fericire francezii n-au mai avut timp de încă un atac. Uffff!!!! Ce bine că n-am pierdut!!! Ce uşurare. Face experienţa plăcută până la capăt.

.

Nu ştiu cum s-a văzut de la televizor, dar din tribună a părut un punct mare. Am jucat urât, dar acum visăm frumos. Târziu în fapt de seară, când ne-am întors acasă, am trecut pe lângă un grup de italieni, care ne-au salutat a felicitări. Ulterior am văzut cum squadra lui Donadoni a jucat frumos, dar acum visează urât.

.

Una peste alta, datorită acestui rezultat, indiferent ce se va întâmpla, nu vom merge la Berna în vacanţă, pentru ultimul meci. Expect emotions.

.

——————————–

.

via Jurnalul Pălăriei Tricolore, blog “de la faţa locului”.

notă: se pare că “embeduirea” filmelor de pe youtube nu funcţionează (admin? ajutor? :). pentru a viziona relatarea cu filmele inserate, clic aici sau aici.

.

Cele 13000 de bilete s-au epuizat in 2 ore.

.

Totul a început marţi, săptămâna asta, mă pregăteam să plec acasă, să văd Arsenal-Liverpool. Colegul meu M. se pregătea şi el, zic, „te uiţi la meci?” zice „da, desigur”. „Şi cu cine ţii?” „Cu ZSC”. „Poftim?” „Păi mă uit la hockey, e finala playoffului, Zurich SC Lions – HC Servette Geneva. Servette a condus cu 2-0, acum e 2-2. Eu am jucat hockey 14 ani la ZSC, aşa că ţin cu ei”.

.

Aha. Ok. Mai târziu, în pauza meciului din Champions League, am dat din greşeală pe un post unde era hockeyul; 2-0 pentru Servette. Bun. A doua zi mă întreabă M. într-o doară, dacă vreau să merg la meci joi. Bineinteles. Zice, „dacă ai noroc şi câştigă ZSC, vezi şi o petrecere a campionilor”. „Păi cum?”

.

„Au câştigat aseară, au egalat la 2 în ultimul minut şi au câştigat la penaltyuri. 3-2 pentru Zurich, daca bat joi, sunt campioni (finala e pe sistem „cel mai bun din 7 meciuri”).

.

Gata, mergem. M. n-a avut stare toată ziua, aşteptând momentul. E fan „adevărat”, mai ales că a şi jucat acolo la juniori, îi cunoaşte pe unii din prima echipă personal. Cu greu puteam găsi un ghid mai potrivit. L-am mai descusut, cică cluburile de hockey nu prea au treabă cu cele de fotbal, cu o singură excepţie, Grasshoppers, care are echipă de hockey în liga a doua. El zice că nici HC Geneve Servette n-are treabă cu FC Servette Geneve.

.

Hockeyul e foarte popular în Elveţia. Poate ca număr de fani fotbalul are mai mulţi, dar prezenţa la meciuri de de departe superioară la hockey. Meciurile de playoff, toate începând din optimi, s-au desfăşurat cu săli pline ochi, casa închisă.

.

Ca şi aseară. Se cautau bilete, dar era doar cerere, nici vorba de oferta.

.

.

Ne-am intalnit cu prietenii lui M., între care un olandez despre care voi mai vorbi, şi am intrat. Primul lucru, bineînţeles, berile. Pahare de plastic de juma’ de litru, toată lumea pe culoar, fumat, băut, încălzit. Am intrat, un pic îngrijoraţi pentru că biletele se pare că erau în sectorul rezervat fanilor lui Servette. Însă – nici urmă de franţuz. Toţi cei vreo 50 erau comasaţi într-un colţ al arenei,

.

.

dar s-au făcut auziţi bine, scandând frumos. Şi fiind, desigur, huiduiţi.

.

La 8:15 arena era plină ochi. 13000 de spectatori. Crainicul anunţă că s-au distribuit 10000 de artificii, din partea unui sponsor, şi spectatorii sunt invitaţi să le aprindă.

.

.

Apoi au intrat echipele

.

.

şi a început. În timp ce faceam poza asta

.

.

se produse mare gălăgie. Apoi, spectatorii se pun pe fluierat. Copios. Şi strigau toţi ceva de genul „buiiii, buuiiii”. Mă ce-o fi buii asta? Ulterior mi-am dat seama că e „pfui”, varianta locală a mai cunoscutului, la noi, „HUO”. M-a distrat, nu mi se pare deloc un strigăt intimidant… dar… cu un pic de accent pe „u”, se auzea destul de puternic:

.

Strigau într-una, şi pucul era tot la galbenii de la Servette. Mă şi miram, roşii degajau în disperare, la care spectatorii se bucurau. Măi să fie, aşa îi domină ăia?! Abia târziu m-am prins că scandalul fusese pentru o eliminare de 2 minute a unui jucător de la ZSC, şi spectatorii încercau să-i ajute să scape fără gol.

.

N-au scăpat. Chiar la sfârşitul acestui filmuleţ, făcut pentru a captura de fapt huiduielile, Servette a dat gol. 0-1.

.

http://www.youtube.com/watch?v=B-5Y8sQXI3Y&hl=en

.

Apoi a intrat şi eliminatul, şi meciul s-a echilibrat. Au încetat huiduielile, au început scandările: Ţet-Es-Ţe! Ţet-Es-Ţe!

.

Mie mi s-au părut mai buni individual ZSC, dar franţujii se agăţau ca pisicile de fiecare puc, foarte bun joc colectiv. Au dominat prima treime (se joacă 3 a 20 min).

.

Pauză. Tensiunea creştea, alimentată de noile râuri de bere cursă pe culoar. Cauză din care tovarăşii mei au pierdut primele 3 minute din treimea a doua, în care Servette au ratat 2 ocazii mari, chiar la poarta din faţa noastră. Când au intrat ei, au început să domine roşii.

.

Olandezul de lângă mine mai avea o problemă, pe lângă meci. Verifica pe telefon cât e scorul la Getafe-Bayern, el fiind un mare fan ANTI-Bayern. 1-0 pentru Getafe, 1-0 pentru Fiorentina, bucurie. (mă rog, el ţinea cu PSV, deşi e fan Ajax, dar olandezitatea a primat în faţa ajaxisticii).

.

Meciul de hochei se încinge, apar mai multe faze de poartă. Reacţia tribunei la o ratare face toţi banii – o milisecundă de tăcere, în care toţi îşi ţin respiraţia, şi apoi un „UUU” răsunător. Bătăi n-au fost în toată regula, au ţinut arbitrii jocul în frâu.

.

http://www.youtube.com/watch?v=95os0y-S1wE

.

Şi, în fine, golul izbăvitor: 1-1! Antrenorul lui Servette cere reluarea fazei confuze, e huiduit (pfuii-uit) de tot stadionul, dar golul se validează.

.

1-1 şi la Getafe. Mmmm…

.

Spectatorii strigă sau cântă nonstop. De exemplu, melodia „go west” a fost adaptată pentru „steht auf, wenn ihr zuricher seid”, ridicaţi-vă dacă snteţi zurihări. Toată lumea sus. Urmată de „cine nu sare nu-i din zurich, hei, hei”.

.

http://www.youtube.com/watch?v=X9sV7z-M_Q0

.

Dar scandarea mea favorită era pe melodia „carnaval de paris”, un pic modificată la sfârşit cât să dea într-un „ZÜÜRI” impresionant.

.

http://www.youtube.com/watch?v=NO7WQgMp0VY

.

După alte râuri de bere în pauză, ultima treime. 3-1 Getafe – BM!! Gata, zice, cu Bayern eliminată şi ZSC campioană, nu se poate mai bine!

.

Tensiunea creşte pe măsură ce jocul celor de la ZSC se îmbunătăţeşte, apar tot mai multe fazele de poartă. Ritmul e infernal, se ajunge imediat de la o poarta la cealaltă, de spectatorii n-au timp nici să-şi tragă răsuflarea între strigătele de „VAI” şi „HAI”.

.

http://www.youtube.com/watch?v=4TSXCKuasGw

.

La un moment dat – am crezut că nu văd bine. O sticlă de apă a zburat din tribune şi l-a lovit pe antrenorul celor de la Servette în spate, stropindu-l! Bricheta elveţiană era ditamai bidonaşul verde! Prompt, forţele de ordine au urcat în tribună, l-au identificat pe agresor şi l-au scos din sală, în… uralele spectatorilor, care îl aplaudau, şi, mai mult, au început să arunce cu… BRICHETE pe gheaţă! Mai jos se vede cum un jucător se apleacă să ridice una de jos, şi apoi alţi oficiali vin şi le… mătură! No comment…

.

http://www.youtube.com/watch?v=3Ew33Fka39s

.

Meciul se reia, dar – nici un gol. M. e epuizat. Dar tortura abia începe. Bineînţeles, după altă rundă de bere (eu am sărit strategic vreo două, dar ei nu).

.

În prelungiri parcă au „ieşit alte echipe de la cabine”. A jucat doar Zurich, de parcă erau în superioritate. Dominare totală, Servette abia făcea faţă, degajau ca şi când ar avea un eliminat. Au apărut faze de poartă, ocazii mari, ratate însă, care i-au înnebunit pe spectatori.

.

Care spectatori, a propos, erau de toate categoriile, atât ca vârstă, aspect, venit, naţionalitate - am văzut unul cu o şapcă pe care scria „Bosnia Hercegovina” chiar în faţa mea la intrare. Foarte multe fete – chiar în faţa noastră era o blondă drăguţă, echipată corespunzător

.

.

şi care a suferit zdravăn în prelungiri, strigând la arbitru sau luându-se cu mâinile de cap.

.

.

Şi cu mâinile de cap a rămas, căci s-a terminat 1-1. Dacă la început am fost destul de neutru, până la sfârşit am avut emoţii! Au jucat foarte bine roşii, mai ales în prelungiri, când au fost mereu călare pe ei, iar atmosfera m-a luat pe sus - nu mi-aş fi dorit să piardă, era păcat.

.

Lovituri de departajare. 3 de echipă.

.

Dar, întâi, desigur, bere.

.

Primii sunt ZSC…

.

GOOL!

Urmează Servette… apără Ari Sulander, portarul finlandez al zurichezilor!

.

Următorul roşu…

.

http://www.youtube.com/watch?v=VtcsGoYegt0

.

ratează!

.

Galbenul… apără Sulander!

.

Roşu… ratează!

.

Ultima lovitură. Dacă ratează galbenii, ZSC sunt campioni.

.

http://www.youtube.com/watch?v=OnWQeNnrlDU

.

Delir.

.

Spectatorii invadează gheaţa.

.

Se strigă, cântă, aplaudă, dansează. „Meischter, Schwiizer Meischter, laalalaalaalalalalalaalaalalalala” şi tot aşa. (=campionii, campionii elvetiei).

.

http://www.youtube.com/watch?v=_zFBoxRNsuc

.

Premierea s-a făcut acolo, în mijlocul fanilor, după care a început petrecerea. Tot pe gheaţă.

.

http://www.youtube.com/watch?v=y_eThLUgq8o

.

Am coborât şi noi în mijlocul lor

.

care au pupatără gheaţa unde s-a dat penaltyul decisiv

.

şi, surpriză, am găsit BRICHETA!! Era la marginea terenului, şhmekera.

.

Nu i-am spus însă singuraticului ziarist rămas la masa presei, că făcea deja paginarea

.

Petrecerea era deja în toi

.

aşa că, luând, desigur, o Bere a Campionilor, ne-am amestecat printre fani

.

până pe la 2 dimineaţa.

.

Cam pe atunci s-a oprit muzica, şi au început oamenii să demonteze terenul. Da, pentru ei începea o zi de muncă, pentru că azi la Hallenstadion e un concert! Începuseră deja să asambleze scena când am plecat…

.

Un cuvânt despre fani. S-au îmbătat criţă, majoritatea. La bustul gol, artificii, strigăte. Cel mai „violent” incident a fost aruncatul cu bere în sus, pe alocuri. N-am avut nici un moment senzaţia de nesiguranţă. Nu mi-a fost frică să scot telefonul să fac poze (bateria aparatului foto se terminase odata cu începutul petrecerii). Erau multe fete în jur, mulţi adolescenţi, abia intraţi în liceu. Nici o treabă, nici un arţag. M. zice că mai demult se lăsa cu bătăi, dar între timp s-au mai cuminţit. Chiar au aplaudat toţi când le-au dat medaliile de consolare celor de la Servette. Poate dacă erau duşmanii de la Basel în loc, ar fi fost mai problematic. Aşa, seara s-a încheiat cu priviri senine şi sincer aburite de bere.

.

Una peste alta, un alt exemplu de emoţie simplă, colectivă, care atinge corzi pe care orice altă experienţă “individualistă” nu le poate atinge. M. e e părere şi că “ce bine e să îţi poţi permite să fii primitiv şi să strigi “schiri, du arsch!” (un fel de arbitrule, eşti de c***t). Aici nu pot emite păreri, pentru că nu am experimentat senzaţia - mie arbitrii nu mi s-au părut de nici un fel, aşa că i-am lăsat în pace. Interesant e însă că, în aparenţă, acest comportament, inclusiv bricheta, nu e mult diferit de ce e la noi. Şi totuşi e. Încă nu-mi sunt clare cauzele exacte, am rămas doar cu senzaţia că nu m-am simţit nici un moment în nesiguranţă sau disconfort pe stadion. Lucru pe care nu-l pot spune despre stadioanele de la noi.

.

Dar până una alta, am încălecat pe-o şa… şi am descălecat, căci de la stadion am plecat pe jos.

.

.

P.S. După finalul euforic al meciului, olandezul a primit pe SMS vestea: Getafe-Bayern 3:3. Asta e, nu le poţi avea pe toate.

.

.

via coltul telespectatorului