Am zis de multe ori că asocierea emoţională zgomotoasă cu o cauză abstractă externă, la care nu ai nici un merit sau implicare, e o prostie. De la patriotismul/naţionalismul de tip agresiv, până la a te lăuda tu personal cu realizările unui sportiv, de exemplu, doar pentru că vorbiţi aceeaşi limbă, mi se par rămăşiţe greşit înţelese şi aplicate ale instinctelor ancestrale tribale. N-ai nici un merit, la ce te mândreşti cu ce au făcut alţii? De ce îţi tragi spuza realizărilor lor individuale (sau colective) pe turta ta personală?
.
Eeei, dar poate tocmai pentru că sunt instincte adânc impregnate, emoţiile sunt puternice şi de necontrolat - mă iau pe sus aproape de fiecare dată. De fiecare dată când “joacă ai noştri”.
.
Am urmărit aşadar meciul Sorana Cârstea – Jelena Jankovic de la Roland Garros cu sufletul la gură, tresărind şi ridicând de nenumărate ori pumnul în aer a “yesss”, de parcă am fi neamuri, nu alta. La început pe net, că la televizor dădea Tsonga-Del Potro. Am deschis livescorul de pe eurosport la 6-3 0-2 pentru Jankovic. Oh shit, primul set pierdut clar, DAR – o rază de speranţă, dacă e 2-0 înseamnă că a reuşit un break. Curând s-a făcut 3-0 – hopa… Am încercat să găsesc meciul live pe net, nimic. Am fost la un pas să mă înscriu pentru playerul Eurosport, 5EUR/lună, dar chiar atunci schimbau terenul la televizor, au dat pe “Susanne Lenglen” unde juca Sorana, şi m-am oprit. Din păcate a fost doar o pauză, cât a fost Tsonga la WC, au dat înapoi la băieţi. Înapoi pe livescore, între timp Sorana avea 5-0!
.
M-au enervat comentariile unui sârb extaziat care scria cu majuscule “adje adje jelena, desfiinţeaz-o”, de zici că viaţa lui depindea de asta. Ce prostie, m-am gândit… dar mi-a venit să-i fac în ciudă cu maximum de sarcasm când se făcu 6-0? Mi-a venit.
.
Citisem pe eurosport că Jankovic a chemat doctorul, mă gândeam cu ruşinată bucurie că poate s-a accidentat şi Sorana va avea meci uşor. Aşi. S-a mers “cap la cap” în setul 3, urmărit agonizant pe net, până la 4-4, când… break Jankovic. F**k. Apoi, 30-0. Gata, zic, s-a dus. Asta e, atât a putut, experienţa va avea câştig de cauză, bla,bla,bla.
.
30-15.
30-30.
.
Bravo, măcar luptă până la ultima minge, să aplaude spectatorii.
.
30-40.
.
HAI! (a fost prima dată când am strigat)
.
5-5! Adică cum, un sportiv ROMÂN să nu cedeze, şi pe serviciul adversarului la 0-30 să întoarcă meciul? Nnaah.
.
În sfârşit s-a terminat meciul băieţilor, Tsonga e bătut, haidi băi, schimbaţi odată terenu’! Şi l-au schimbat. “The 19 years-old Romanian has broken back into the game” blablabla. Să nu poată pronunţa “Cârstea”, mă aşteptam, dar să aibă probleme şi cu “Sorana” – deh, britanici. Dacă nu e Jack, Jill sau Christopher, îi încurcă.
.
Pozau ei în flegmatici, detaşaţi şi obiectivi, dar – i-am simţiiit… ţineau şi ei cu “noi”. Ca şi spectatorii, care au încurajat-o tot mai vocal, spre sfârşit ajungând la urale (!) la fiecare minge câştigată, indiferent cum! Oamenilor le plac surprizele, “buturugile mici”. Mai ales cele care arată precum Sorana ;). În plus, Jelena nu cred că e în topul celor mai simpatice jucătoare. Nu ştiu de ce, dar şi mie mi-e antipatică. “There’s so much DRAMA whenever she plays” – poate de-aia nu le place nici englezilor ;), are aerul ăla de parcă toate i se întâmplă numai ei.
.
“Ooooh!” au exclamat comentatorii, spectatorii şi… eu, când Sorana a ratat smashul de backhand după un punct luptat ca la Rovine în câmpii.
.
“Oh, no – and this two points before the quarterfinals…” – când a ratat stopul care i-ar fi adus minge de meci la 6-5.
.
De fiecare dată m-am temut – astea snt momente care pot “rupe” psihicul unui “neiniţiat”, vorba comentatorilor care îmi împărtăşeau temerea.
.
Dar Sorana a continuat să joace bine. N-a mai încercat stopuri, dar mingile aveau adâncime, forţă, diversitate. Jocul era consistent, nu făcea erori aiurea (în afară de cele 2 menţionate, şi care oricum au fost lovituri grele), ceea ce dădea încredere şi puterea de a ataca. Mereu. Un joc direct, agresiv, puternic, constant - atât de… neromânesc!
.
Nu ştiu ce-a fost cu Jelena. A stat mereu în apărare - o fi fost accidentată? N-o arăta, la cât de cu năduf lovea. Dar era o agresivitate reactivă, nu pozitivă. Părea că aşteaptă ca “asta mică” să cedeze psihic şi să înceapă să greşească, cum a şi dat semne la un moment dat. Dar au rămas semne, şi atât. Fata cu cel mai frumos prenume din circuitul WTA şi-a păstrat concentrarea atât de necaracteristică naţiei şi a câştigat cu 9-7, pe serviciul lui Jankovic, după o serie de game-uri disputate “ca-n 7 păcate”, în uralele a mii de francezi!
.
“Well – it’s for sure we’ll have an attractive part in the last 8″, zise satisfăcut unul din moşnegii de la microfon. Afirmativ.
.

Ar fi trebuit să merg la semifinală – Venus Williams – Ana Ivanovic. Am văzut asta, desigur, abia după ce mi-am luat bilet la finală. Aşa că finala a fost, Venus Williams – Flavia Pennetta.
Italianca, nr. 17 WTA, a ajuns surprinzător în finală, învingând-o între altele pe nr. 1 Jelena Jankovic.
.
Surprinzător “pe hârtie”, nu şi ca joc. Dar până să ajungem acolo, o privire în sală.
.

.
Hallenstadion a fost împărţit în 2 jumătăţi, două terenuri. Finala a fost pe “Center Court”, adică terenul central… din dreapta.
.
Au venit gagicile, au tras la sorţi, dat cu banu’ adică,
.

.
iar Venuţ s-a întreptat spre noi.
.

.
A propos de Venuţ, nemţii se pare au o problemă de pronunţie: foarte des i-am auzit confundând V şi W, adică pronunţă “V” ca “U” şi “W” ca “V”. În cazul de faţă, în loc de “Vinăs Uiliams” zic “Uinăs Viliams”. La oameni de pe stradă, hai să zici, da’ la ditai prezentatorul finalei, m-a enervat.
.
Uinăs a servit prima. Pregătire,
.

.
aruncă,
.

.
arcuieşte braţul,
.

.
zdrang!!
.

.
uffff…
.

.
Ulterior, Flavia nu se lasă nici ea mai prejos: adică, sus,
.

.
şi dă-i!
.

.
Meciul e alert din start. Să urmărim un schimb de mingi:
.
pac,
.

.
pac,
.

.
pac,
.

.
pac,
.

.
şi voleu câştigător:
.

.
Cu sunet, arată http://www.youtube.com/watch?v=BWO7UxfBTmE.
.
Albitra şi copiii de mingi se uită concentraţi, de pe scaunele lor branduite până la ultimul centimetru
.

.
iar cei din lojă sunt şi ei atenţi, după posibilităţi.
.

.
Nenea în şlapi (şlapii nu se văd) cu ţigarea pe după ureche e nea Villiams ăl bătârn, iar fata de lângă el cu pancarta mov nu ştiu cine e, dar chiuia ascuţit după fiecare game câştigat de Venuţ.
.

.
Aşa că am lăsat şi eu pozele şi am urmărit meciul. În primul set au mers “cap la cap”, jucând furibund. Filmul s-a rupt la tie-break, câştigat de Venuţa cu 7-1. În setul 2 a făcut break la 1-1, după care a servit 4 aşi seci unu după altu. Era deja 3-1 şi Flavia, în ciuda încurajărilor din tribună (“Flavia, ti amo! Hahahaha!”), dădea cu racheta de pământ.
.
A revenit la 3-2, dar a făcut apoi greşeli în momente cheie, şi, până să ne trezim, era minge de meci.
.

.
A salvat una, dar la a doua n-a mai avut ce face. Punct, şi daţi-vă mâna
.

.
şi cu arbritra,
.

.
iar Venuţ vă salută.
.

.
La interviul de după, căţelu ciufulit de lângă tot voia şi el la microfon,
.

.
dar n-a fost să fie, a fost pasat acoliţilor, ratând de puţin un moment de glorie în media internaţională.
.

.
La sfârşit, s-au adunat frumos copiii de mingi şi arbitrii de linie, totul simetric şi milităresc.
.

.
Prima la premiere, Flavia,
.

.
care a zis, fairplay, bre Venuţ, ai jucat incredible, ai meritat să câştigi.
.
Venuţ s-a burucat,
.

.
mai ales când tanti cu microfonu şi nenea cu ghitara i-au cântat, live, melodia Tinei Turner, “Simply the best - taaaa-na-naaanaaaa”,
.

.
“better than all the rest”
.

.
ş.a.m.d.
.
La sfârşit, au năvălit toţi cei din staful de organizare pe teren, pentru poza de final cu şeful comitetului de organizare, care se retrage cu această ocazie, după 17 ani. Omul a izbucnit în hohote de plâns când i-au cântat “time to say goodbye”. Pe bune. Mai zici că elveţienii îs reci…
.

.

„Aşa ceva nu există” - comentatorul local a zis-o de mai multe ori pe parcursul meciului.
.
Ce meci… am avut clară în cap imaginea lui Nadal ca o tornadă furibundă şi neobosită, twister din ăla care se învârte, măcinând din rezistenţa unei clădiri solide care se încăpăţâna să nu cadă. O haită de lupi din Pirinei (Nadal părea câteodată „mai mulţi” pe teren) atacând neostoit, muşcând din toate părţile un cerb din Alpii Elveţieni, cu coarne mari şi ascuţite, dar obosit - cum vedeam, pe vremuri, la Teleenciclopedia. În primele 2 seturi, cerbul a părut ca n-are nici o şansă - cu spatele la un perete de stâncă, sângera zdravăn. Dar apoi, miraculos, cu câteva împunsături ale coarnelor impresionante şi cu un pic de noroc, a ieşit din încercuire şi a scăpat în pădure, un loc unde se simţea mai confortabil, şi unde a mai luat, după lupte crâncene, încă un set.
.
Oboseala din muşchi adunată în ani de glorie ameninţa mereu să-l pună în genunchi, dar coarnele încă ascuţite împărţeau lovituri precise, ţinând lupii la o agonizată minimă distanţă. Se îndrepta încet spre o culme de deal străjuită de stânci, unde dacă ar fi putut sări ar fi fost în siguranţă, ar fi rămas Regele Pădurii pentru încă un an. Lupii au sesizat şi ei topografia, dar au continuat hărţuirea în acelaşi ritm, parte în parte. Fără atacuri mişeleşti, dar şi fără a oferi vreo clipă de răgaz. „Ori tu, ori noi, nu mai contează, am dat tot, toţi.”
.
Norocoasele vieţuitoare ale pădurii care au putut urmări bătălia la faţa locului, deşi erau cu sufletul la gură, făceau un vacarm asurzitor între asalturi. Unele, nostalgice dupa maiestatea Cerbului, altele, conştiente ca lanţul trofic îl va înghiţi în cele din urmă, impresionate de curajul Lupilor.
.
Telespectatorii Teleenciclopediei au obosit şi ei doar urmărind spectacolul. Şi când cerbul a alunecat şi a căzut - interesant, nu s-a simţit o undă de regret în aer. Pentru că, cel puţin din punct de vedere moral, după o asemenea luptă nu există învinşi.
.
.
via coltul telespectatorului