explorish

Efectul Vancouver

explorish — Mon, 01 Mar 2010 21:35:10 +0000

Dacă mă gândesc bine, nu ţin minte decât un singur cadru, de la festivitatea de deschidere, când ieşeau nişte gnomi din zăpadă, spre bucuria unor femei şi copii cu steguleţe. Cu toate astea, Lillehammer mi-a rămas în minte ca cea mai frumoasă ediţie a jocurilor olimpice de iarnă. De atunci nu m-am mai prea uitat, Nagano, Salt Lake City şi Torino m-au prins la momente nepropice. În primul week-end Vancouverian însă am fost acasă, şi am dat drumul la televizor într-o doară, să meargă pe fundal. Era ceva cursă de ski fond fete parcă, sprint. Şi… televizorul a rămas pornit până ieri. Metaforic vorbind, dar oricum: m-am trezit urmărind jocurile în fiecare seară şi week-end, cum n-am mai făcut-o de mult. Prima dată m-a fascinat efortul fondistelor, cum se prăbuşeau suflând din greu după sprintul final. Plus că am avut-o pe Eva noastră între ele, care a tras şi “zero”, adică perfect, în prima cursă. Nu ştiu, poate feţele oamenilor ălora, schimonosite de efort, dar cumva senine în concentrarea lor, combinate cu decorul alb pur, mi-a dat senzaţia de… curăţenie. La gândul ăsta mi-a venit imediat următorul: “probabil toţi se dopează”. Dar, cumva, am alungat acest din urmă gând, preferând să le dau prezumţia de nevinovăţie.
.
Şi-am urmărit tot. De la biatlon la schi fond (ce finaluri de cursă!! culminând cu cea de la 30km fete / 50km băieţi) la schi alpin, snowboard pe halfpipe şi pe traseul hurducat, desigur hockey, dar şi… curling. Cred că numai la… Lillehammer m-am mai uitat la curling, pe care-l consideram, alături de golf, cel mai plictisitor sport din lume. Despre golf mi-am schimbat părerea, la fel şi despre curling. Au fost câteva meciuri tari de tot.
.
Ultimul week-end a fost foarte spectaculos, cu highlight-urile, în ordine crescendo, finala la curling, finala la bob 4 persoane băieţi, cu ai noştri pe locul 15 foarte lăudaţi de eurosport (!), apoi finalele la 30km fete fond şi 50km băieţi, fan-tas-ti-ce, cu lupta titanica şi foto-finiş, încheierea venind apoteotic cu memorabila finală de hockey băieţi (da, e şi fete mai nou :), Canda-USA. Cu revenire americană de la 0-2 la 2-2 cu 24 de secunde înainte de final, apoi gol de aur Canada în prelungiri. Dar ce ritm, ce meci, ce luptă.
.
Jocurile astea m-au adus din nou aproape de sportul pur – efort, aer liber, competiţie, fair-play. Foarte rare au fost momentele când un sportiv se bucura de necazul altuia. Şi asta le-a făcut cumva… umane, integrate în peisaj. Sportivii “de iarnă” mi s-au părut nişte oameni mult mai relaxaţi şi mai simpatici decât cei din sporturile-”vedetă”. Majoritatea probabil au parte rar de atenţie, şi atunci se bucură de ea, nu o tratează flegmatici. Stau de vorbă, râd, povestesc. Şi mai ales, le strălucesc feţele când termină cursele, participarea la Olimpiadă chiar înseamnă ceva pentru ei. N-o să uit feţele boberilor români după ultima manşă – erau pur şi simplu f e r i c i ţ i. Mi-au trezit din nou pofta pentru sport, de dragul sportului.
.
Azi, luni, seara de după festivitatea de închidere. Am dat cu telecomanda prin toate posturile din top 10 de pe televizor… n-am rezistat la nici unul mai mult de 2-3 minute. Eurosport a dat-o din nou pe wrestling… aşa că am ajuns de unde-am plecat spre Vancouver - la Animal Planet. Am senzaţia că, în afară de serile de champions league şi vreo sâmbătă handbalistică, o să stau preponderent cu alde Amba, tigrul siberian, şi prietenii lui.
.

Numele lor înseamnă libertate

explorish — Wed, 16 Dec 2009 09:19:35 +0000

16 decembrie. Acum fix 20 de ani a început. (pentru mine a început mai târziu, când am auzit tangenţial la Europa Liberă de “evenimentele din 16-17 decembrie de la Timişoara”)
.
Despre Revoluţie am mai scris şi vorbit, azi aş vrea să remarc doar un gest. Surprinzător, un gest din lumea fotbalului.
.
Priviţi poza de mai jos. Daţi clic pe ea, să umple ecranul. E o imagine din pauza ultimului meci de acasă al echipei Poli Timişoara de anul ăsta. Am avut norocul să mă uit chiar atunci la televizor, şi norocul ca televiziunea să pornească transmisia directă cu vreun minut înainte să înceapă repriza a doua. Camerele filmau peluza unde apăruse steagul mare violet, şi chiar când mă uitam să văd ce e desenat, peluza brusc parcă a înflorit. Am văzut bannerele ridicându-se, unul câte unul, în tăcere. Au stat aşa, până a început meciul. Nici o scandare, nici un sunet.
.
Niciodată nu mi s-a părut liniştea unui stadion mai impresionantă.
.
Vă invit să vă luaţi o jumătate de minut şi să le daţi acestor nume secunda pe care v-o ia să le citiţi, pe fiecare, pe rând. Atât.
.

.
Dincolo de toate, şi indiferent de rezultat, numele lor înseamnă libertate.
.

sursa pozei aici.

Murphy

explorish — Thu, 10 Dec 2009 10:26:44 +0000

Abia când am parcat în singura baltă mare din parcare m-am gândit la Murphy şi legea lui. Interesant că declicul nu s-a produs mai devreme, când aproape de graniţă mi-am dat seama că am uitat paşaportul acasă. „De ieşit se iese uşor, dar la intrarea înapoi mai controlează”, zice L. „Şi ce-ţi fac, nu te lasă să intri?” „Nu. Trebuie să aştepţi până mă duc eu acasă, iau paşaportul, vin înapoi şi te culeg.” „Mhm. Încurajator, mai ales că va fi trecut de miezul nopţii.” Trecem, totuşi, că nu mai aveam timp de întoarcere. Ce-o fi o fi.
.
Nu m-am gândit la Murphy nici câteva minute mai târziu, când mi-am dat seama că am uitat şi aparatul foto acasă. După vreo 2 minute de căinare zgomotoasă m-am gândit – eh, lasă, abia pot trăi meciul mai intens, ce atâtea poze.
.
Blocajul în trafic de la intrarea în Stuttgart m-a îngrijorat puţin, am făcut o oră de la intrarea în oraş la stadion, dar am ajuns totuşi în parcarea imensă pe la 8 şi 25, deci bine. Am găsit desigur loc abia fix la capăt, şi am nimerit în respectiva baltă. Asta e, bine c-am găsit, repede îmbrăcarea cu haine mai groase, şi în marş forţat spre stadion.
.
Pe drum mă gândeam oare unde avem locuri, probabil între şvabi. Oare ne-or lăsa cu fanii Unirii dacă-i rugăm frumos? Surpriză, din câte se vede pe panoul de la intrare se pare că avem biletele lângă sectorul „oaspeţilor”, şi chiar îi aud strigând „U-ni-rea! U-ni-rea” în timp ce trecem pe lângă ei, aşa că Murphy trece în plan secund. Până aud un suporter ştutgartez care se grăbea în pas cu noi spre poarta de intrare zicând „să vezi că se face 2-0 până ajungem înăuntru”. Dar nu mă las descurajat, îi adresez vreo două de dulce în gând şi trec mai departe.
.
Avem într-adevăr biletele lângă sectorul Unirii, jos în „curbă”, dar suntem separaţi de un gang lat şi închis cu garduri, iar în jurul nostru e plin ochi de „roşii”. Mă duc să întreb dacă putem trece dincolo, cică nu pe aici pe jos, dar poate pe sus prin gang. Întorcându-mă să plec, mă uit cu coada ochiului la teren – la fix ca să văd golul. URALE în jurul meu. Deci, nu, aici nu e de stat. Hai, L., să încercăm să trecem. Urcăm, întrebăm pe nenea în canadiană neagră, zice să aşteptăm puţin că ne rezolvă. Ne uităm iar spre teren, ocazie mare Unirea. „UUUUUU”, stadionul. Cornerul rămâne fără rezultat, între timp vine nenea cu geacă neagră, ieşim în gang – urale. Haidi, băi…. da, nu poate fi altceva. 2-0. Şi Murphy revine cu un flash în prim-plan: ce a început rău are toate şansele să se termine şi mai rău. Mai rău de atât? Mă întreb în timp ce ne ţinem după steward şi 3 puşti ştutgartezi, despre care mă întreb în tăcere ce vor în sectorul românesc. Poate schimb de fulare? Nu apuc să duc a doua întrebare la capăt, că primesc răspunsul la prima. Se poate şi mai rău, după urale. 3-0. Mă uit la L. – „ce facem mergem acasă?” „n-am văzut nici unul din goluri!” zice L. mai mult ca pentru sine.
.
În sfârşit ajungem la sectorul românesc, golaş. Ne aşezăm lângă un tânăr cu fular albalbastru. Fac o grimasă de dezamăgire. Îmi răspunde la grimasă. Zice – aţi venit cu ghinion. Zic, nu, am venit cu noroc, că golurile s-au dat până să venim noi.
.
Mă uit în jur – vreo 30 de suporteri români, cu feţe cătrănite, toţi şezând, câţiva cu steaguri de-acum ţinute pe genunchi, unul singur cu şapcă veneţiană alb-albastră. Împrejurul lor, în picioare, fani ai… Stuttgartului. Probabil au zis că n-are rost să ţină TOT sectorul gol, şi i-au mai lăsat înăuntru pe şestake, exact ca pe puştii cu care am intrat noi.
.
Atmosfera e deprimantă. Impresionant deprimantă – impresionant cum cântă peluza lui VfB,
.

.
deprimant cum stăm plouaţi fără să zicem un cuvânt. „Hai să cântăm”, îi zic relativ însufleţit vecinului, “dacă tot ne facem de râs să fie tacâmul complet.” Privirea lui îmi sugerează că nu pare a fi cea mai bună idee auzită săptămâna asta, probabil la concurenţă cu cea de a merge la meci.
.
Tăcem, aşadar, şi ne uităm cum „FAU – EF – BEEE” face „power play” ca la hochei (licenţă L.) la poarta lui Arlauskis, cea îndepărtată de noi. Lehmann se cam plicitseşte în faţa noastră, iar eu îi zic lui L. – nasol cu nemţii e că ăştia nu se opresc la 3-0, ca italienii sau francejii, ăştia merg pân’ la 12 dacă intră.
.
Din fericire nu mai intră, şi jocul începe să fie unul de uzură. După vreo 20 de minute îi zic vecinului – “vedeţi, am venit cu noroc, că n-am mai luat gol”. Nu pare a înţelege din prima, apoi nu pare a gusta gluma, dar într-un târziu zâmbeşte vag – „ai dreptate”. E afectat, îl las.
În stânga noastră, la capătul sectorului, vreo 5 români cu feţe mai borfăşeşti se agită cu un steag al Unirii. Mi-au atras atenţia când i-am auzit strigând spre noi: „Haai, băăă, strigaţi, România, Unirea! Strigaţi, ce staţi aşa?” (”Le e frică, bă.”). Tonul e unul de reproş agresiv, şi mă gândesc trist că sunt 5 români pe stadion cu totul, şi ăia găsesc prilej de gâlceavă între ei. Puteau să spună încurajator „hai să cântăm”, sau să dea exemplu. Dar nu, au trebuit ei să fie ţâfnoşi. N-a strigat nimeni.
.
Adevărul e că nici n-am prea avut motive. În continuare, nici o ocazie la poarta “noastră” de aici. Ai noştri înoată, par toţi mult mai mici decât adversarii, iar cei care nu par mai mici (Mehmedovic şi Fernandes) par mult mai lenţi. Singur Brandan arată a fotbalist, acolo la el pe partea îndepărtată de noi.
.
N-am avut nici măcar ocazia vreunei poze cu ai noştri în atac – am vrut la un moment dat, dar până să scot telefonul (din lipsă de cameră), ei deja se îndepărtaseră.
.

.
Şi noi eram departe sufleteşte. Deh, mă gândeam, aşa e dacă n-ai „fani” adevăraţi, tradiţie, cântece. Dacă erau fanii Rapidului, şi 5 inşi să fi fost, acum se cânta. Asta e, mai învăţăm. Fanii Unirii au nevoie de motive. Aş fi vrut să dau un contraexemplu, dar chiar nu mi-a venit. Nu mi-a venit nici să scot bannerele. S-ar fi potrivit la început de meci, dar dacă am ajuns la scorul ăsta…
.

.
Au rămas cuminţi în pungă, mulţumite că la pauză era doar 3-0.
.
„După două reprize diametral opuse, Unirea a terminat la egalitate cu Stuttgart, 4-4”, îi recit lui L. un comentariu iluzoriu. Râdem. Vedem reluările la goluri – frumos golul lui Marica. Ghinionist al doilea, clar al treilea. N-ai ce să zici, sunt mult mai buni. Dintr-o dată diferenţa de valoare atât de bine camuflată în precedentele meciuri parcă a erupt în compensaţie. Acum să-l vedem pe Dan Petrescu, la înfrângere drastică e examenul de maturitate. “Antrenorii mari se cunosc la pauză şi la schimbări”. Oare ce le spune acum?
.
Intră echipele, L. se apucă să scrie un SMS, şi cum era el aşa concentrat – GOOOL!! „Ce? Ce? Scheisse, nici pe ăsta nu l-am văzut!”
„UR-ZI-CENI! UR-ZI-CENI! UR-ZI-CENI!” Vecinii mei au prins glas, şi urlăm cu toţii din toţi bojocii, fluturăm steaguri. E momentul nostru de glorie, vreo 20 secunde nu ne auzim decât noi pe stadion (sau aşa am impresia), după care începe peluza „FAU – EF – BE-EEE” (pe note are suna sol-sol-mii-iii). Mda. Oricum, a fost micheteau, chiar şi cele 20 de secunde. În sfârşit avem pentru ce trăi. Da, avem nevoie de un motiv ca să ne manifestăm, dar acum că băieţii ni l-au dat, îi răsplătim. Gata, scot un banner. Îl scot pe cel „cuminte”, cu „Hai Unirea! Respekt VfB”, mă duc jos şi stewarzii mă ajută să-l lipesc. Scot goarna, fularul, pălăriile tricolore – altă viaţă!
.
Cine a dat golul? Semedo, cel mai slab de pe teren! Dar – a fost acolo? A fost. Ur-zi-ceni! Mai strigăm din când în când. Nu atât de des pe cât am vrea noi – nici faze nu prea mai avem. Mai sunt câteva acţiuni cu potenţial de ocazii la poarta Stuttgartului (pentru noi tot aia îndepărtată, spre exasperarea teoretică a lui L. – teoretică pentru că preferăm să fie acolo ocaziile, înseamnă că sunt ale noastre.)
.
Sângele curge altfel prin vene la 3-1 decât la scor de neprezentare. Se cheamă că am jucat şi noi în meciul ăsta. Bilaşco câştigă TOATE “duelurile 1 la 1″ pe teren, iar eu cu L. cântăm cât de tare putem „hai băieţii hai băieţii haideeee”. Am cântat doar noi amândoi până la final, căci nici vecinii, nici reproşarii de mai încolo nu ne-au ţinut isonul. Am trecut în revistă o parte din repertoriu: de la „Hai Uniiiirea hai Uniiiirea oleoleoleeee” la „pe ei, pe ei, pe ei pe mama lor” (favoritul lui L.), iar ca bonus l-am învăţat „şi-aaaltă dată, şi-aaaaltă dată, ooooo s-o facem şimaişimailată.”
.
Nu prea am avut spaţiu fonic, pentru că peluza s-a oprit rar din cântat, şi ei erau mii. În total 37000 de spectatori, asta în condiţiile unei peluze demolate complet. Am mai scăpat câte-un „Haaaai bă Semeedo, auăleu ce slab i ăsta”, sau „fugi Varga! – ooooo”, sau „nu mai dribla, Apostol!”. Aşa, mai mult ca să ne încălzim. Şi ca să–i mai tachinăm pe vecinii noştri cu fulare roş-albe, să nu se simtă singuri. Reacţionau mai ales la cântecele noastre şi la suflatul în goarnă, întorcând miraţi-iritaţi capul. Altfel au fost foarte paşnici, am stat lângă ei şi n-am avut nici o problemă (mai arţăgoşi au fost românii cu „strigaţi bă”), ce m-a mirat e că pun foarte multă pasiune în fiecare fază a meciului. Chiar la 3-0 în prima repriză, îşi ieşeau din pepeni la fiecare fault acordat, huiduiau arbitrul de mama focului, iar când a căzut unul de-al nostru în careu, am auzit chiar un „Zigeuner!” strigat din spate, cu sensul de „trişorule”, probabil. Un adolescent tembel din faţa noastră, care stătea mai izolat de ceilalţi, cu mama lui cea blondă,
.

.
se agita, striga, dădea picioare în scaune la fiecare fault fluierat pentru ai noştri. Îmi venea să mă duc să-i dau o palmă după ceafă – “calmează-te, prostovane. E 3-0. Pentru voi.”
.
Cu toate astea luate în calcul, o repriză secundă mult mai plăcută. Am reuşit să “trăim meciul”. Cât de mult înseamnă chiar şi un fir subţirissim de speranţă! Am sperat la o minune, bineînţeles, şi în ciuda faptului că era clar că VfB a fost mult mai bună decât noi şi rezultatul e echitabil, am tresărit la fiecare început de fază de-a noastră.
.
Perspectiva unui miracol s-a diminuat cu timpul. Se vedea că ai noştri nu pot. O statistică mi s-a părut elocventă, Stuttgart a făcut 23 de faulturi, Unirea 15. Atitudine, agresivitate, grinta, dar exact invers faţă de cum ne-am fi aşteptat. Ai noştri au prins o zi execrabilă chiar la momentul neportivit, suprapusă peste o zi de graţie a lui VfB, aflată şi sub sindromul „primul meci cu noul antrenor”, când jucătorii vor să puncteze la prima impresie şi aleargă mâncând pământul. Le-a ieşit, inclusiv lui Marica – joc bunicel, gol important. L-a aplaudat tot stadionul la schimbare (inclusiv noi); comentatorul a strigat „Danke Cipriiii”, iar spectatorii au răspuns veseli – mi s-a părut că s-au bucurat sincer pentru el. Iar acel „Cipriii” sugerează că ar fi simpatizat. Frumos. Poate revine soarele şi pe strada lui.
.
Despre ceilalţi ai noştri, nu ne-au umplut de mândrie să dăm pe dinafară, dar de ruşinat, nu ne-am ruşinat cu ei. E un rezultat just, băieţii s-au străduit, şi asta e de respectat. Vorba lui L., “79 de minute le-am câştigat cu 1-0″ - nu sună aşa de rău” :). În repriza a doua, chiar l-au făcut uitat pe Murphy, al cărui spectru dominase până la pauză (până la urmă lovitura finală a lui Murphy, arestul la graniţă, nu s-a mai petrecut, astfel încât am ajuns târziu în noapte să transmit aceste).
.
Cel mai frumos moment al serii a venit după fluierul final. Împachetăm, dăm să plecăm, când arunc o privire spre teren şi mi se pare că văd o mişcare in grupul de “albaştri” de la centrul. Da, nu mă-nşel, cu Bilaşco-n frunte pornesc spre noi, încet, cu feţe triste, dar capul sus. Repede scot steagul cel mare, la timp pentru momentul cand ne aplaudă.
.
Este imaginea cu care voi rămâne după acestă seară.
.
I-am aplaudat şi noi. Îmi pare rău că nu le-am strigat şi o încurajare, ceva, dar m-am emoţionat :), şi doar am ţinut steagul întins. Cred că au înţeles, chiar şi aşa fără cuvinte.
.
Şiaaaltă dată, şiaaaltă dată… vă aşteptăm prin apropiere la primăvară, băieţi, în Europa League. L. deja a învăţat cântecul.
.

Allez les Bleus

explorish — Wed, 09 Dec 2009 00:20:01 +0000

- Bună ziua, unde aveţi cearşafuri simple, albe, cele mai ieftine?
- Aici.
- A, nu din acestea cu elastic, din alea normale, banale, drepte.
- A, din alea nu avem. Nu mai ţinem.
- Şi unde pot găsi?
- Doar în centru, în magazinele mari, poate mai au. Sau în centrele comerciale din afara oraşului.
.
Bună treabă. Una la mână, aşa se întâmplă dacă laşi pe ultima zi. A doua la mână, paradoxul ţărilor “dezvoltate” e că nu găseşti lucrurile cele mai simple. Oare ei din ce îşi fac bannere pentru meciurile de champions league?
.
Am luat până la urmă un cearşaf bej, cu elastic de pus în jurul saltelei, cu gândul “mai bine decât nimic”. Dar până am ajuns acasă hotărârea a fost luată: sacrific cearşaful alb, mai solid, neelastic, păstrat pentru oaspeţi, şi-l ţin pe ăstălaltul în loc.
.
Zis şi făcut. Până să mă apuc de treabă se făcu târziu. Întâi am vrut să le fac pe balcon, dar când am început să scutur sprayurile cu bilă făceau un zgomot infernal, aşa că am schimbat modificarea şi am mers afară, la pavilionul dintre blocuri. Doar că de acolo ne alungase administratorul data trecută, mi-era să nu se lase cu reclamaţii şi arest de data asta. Şi vedeam titlul din ziare: “derbedeu român prins în flagrant când încerca să vandalizeze bunul public”. Aşa se face că antrenamentul semimaratonian şi-a găsit o nouă utilitate - de-acum ştiam un traseu de jogging în pădurea din spatele blocurilor, parcă era un pod peste autostradă, trebuie să fie luminat, chiar unde încep boscheţii, departe de case. Ar trebui să nu fie nimeni pe-acolo la ora asta, şi aş putea zdrăngăni din sprayuri până sperii toţi şoarecii din tufişuri. Hai.
…
Tocmai m-am întors cu bannerele. Procedeul a decurs fără incidente, iar şpreiul albastru mi s-a terminat fix după ce a scris cu mari eforturi ultimul cuvânt.
Noapte bună şi - Allez Les Bleus! Les Bleus de Bărăgan.
.

Dane, ne eşti dator.

explorish — Wed, 25 Nov 2009 00:57:42 +0000

Scrisoare pentru Dan Petrescu
.
Dane,
.
mai devreme sau mai târziu, în următoarele două săptămâni, gândul perfid se va strecura: “poate e mai bine să mergem în Europa League, e mai accesibilă, avem şanse mai mari la o performanţă de răsunet, faze superioare, poate chiar o finală, cine ştie.”
.
Dane, după seria asta de meciuri în care ne-ai făcut să visăm, ne eşti dator. Ne eşti dator să alungi acest gând, din mintea ta şi a băieţilor tăi formidabili. Deşi pare a fi vrabia din mână, Europa League e de fapt cioara de pe gard. Puteţi cădea cu alde Liverpool şi s-a zis, sau mai rău, puteţi cădea cu alde Slavia Praga şi să fiţi eliminaţi fără glorie. Nu ştii ce va aduce ziua de mâine, şi dacă încerci să-l păcăleşti, fotbalul te va pedepsi. Ar fi păcat, pentru că voi sunteţi singurii din ţara asta care nu l-aţi păcălit. Vă rugăm, n-o faceţi acum, la punctul culminant.
.
Vom veni la Stuttgart. Mulţi, puţini, vom fi acolo, în tribune, cu vocile la noi. Să vă uitaţi după bannerele noastre şi după pălăriile tricolore, în mareea roşie de pe Gottlieb Daimler Stadion. Iar dacă vom simţi că aţi dat tot ce aveţi mai bun în voi pentru un rezultat calificant, vom pleca mândri şi demni, privind nemţii drept în ochi, indiferent de cum se va termina. Ar fi cadoul vostru, care ar însemna mult pentru noi.
.
Am glumit, Dane. Nu ne eşti dator cu nimic. Noi îţi suntem datori, pentru încă o ocazie de a “scoate steagurile”, ocazie care nu credeam că va reveni prea curând. Ţi-am povestit doar despre cea mai grea misiune a ta în campania asta de calificare. Marele tău, marele vostru examen. It never ends… dar tu ştii asta deja.
.
Vă mulţumim anticipat, şi vă ţinem pumnii.
.

Bărbaţii de 16 ani

explorish — Sun, 15 Nov 2009 20:33:15 +0000

Ai zice că hormonul clocoteşte mai mult într-un adolescent de 16 ani decât în oameni în toată firea. 16 ani, vârsta rebeliunii, a nesupunerii, a nervilor.
.
Am văzut o finală de campionat mondial de juniori “sub 17 ani” cu o tensiune imensă, cu faze litigioase, decizii arbitrale pe muchie de cuţit, totul într-un ritm infernal.
.
Nici un protest.
.
Nici unul.
.
Copiii şi-au văzut disciplinaţi, concentraţi şi foarte… “maturi” de treaba lor. Ca un amănunt statistic, Nigeria a câştigat premiul fair-play cu 3 cartonaşe galbene în 7 meciuri. Finala însă a pierdut-o. După un 1-0 dramatic, chiar la ei acasă, la Abuja.
.
Nigerienii, tripli campioni mondiali (inclusiv en-titre) - mici, rapizi, foarte tehnici, imprecişi / ghinionişti la finalizare. Cred că o să mai auziţi de Sani Emanuel. Elveţienii, la prima participare la un campionat mondial (!), foarte calmi, foarte tehnici (!), cu joc de pase excelent, au stat mai mult în apărare, dar au lovit letal la un corner, prin atacantul lor, Seferovic, cu un cap mai mare decât fundaşul care-l marca. Cred că o să mai auziţi de Ben Khalifa. (numele astea ar sugera mai degrabă o apartenenţă naţională inversă : )
.
Interesantă “naţionala” Elveţiei, alcătuită din reprezentanţi ai tuturor popoarelor care trăiesc acolo: băştinaşii nemţi, francezi, italieni, dar şi veneticii portughezi, albanezi, arabi, ex-iugoslavi, africani, asiatici. Piesele de mare diversitate s-au sincronizat însă foarte bine, ca un ceas elveţian :), şi a ieşit o echipă adevărată.
.
Două naţiuni complet diferite s-au întâlnit în finală, de la capătul opus al tuturor clasamentelor internaţionale – elveţienii conduc la nivel de trai (deci calitatea infrastructurii, terenuri, antrenori, cluburi), nigerienii la populaţie/bază de selecţie/talent nativ.
.
S-a văzut şi în joc, două stiluri foarte diferite, şi a fost plăcut cât de echilibrat a fost. De data asta au câştigat elveţienii, despre care s-ar putea spune că în generaţia asta au combinat fericit infrastructura cu talentul - dar putea foarte bine să fie invers cu un pic de noroc. La sfârşit au plâns, toţi, şi învingătorii, şi învinşii. Nişte copii, la urma urmei. Copii campioni mondiali. Visul oricărui băiat de 16 ani.
.

Senzaţii semimaratoniene - ultima parte

explorish — Sat, 31 Oct 2009 10:18:42 +0000

Km 12.49
Iată finişul Schnuppermarathonului: la un sens giratoriu, dacă ocoleşti prin stânga termini, prin dreapta mergi mai departe. “Formal”, am ezitat până în ultima secundă. Realist, şansele să mă opresc erau mici. Dar am lăsat formularea deciziei finale pentru ultimii 10 metri: continuăm, şi scot arma secretă (genunchiera) din buzunar. Ce-o fi o fi, oricum o să doară la sfârşit, măcar să aibă motiv.
.
Km 12.5
Trecerea prin dreapta liniei de sosire a avut efectul aşteptat de pompare cu adrenalină/dopamină/serotonină şi ce-o mai fi secretând glandele în momente din astea, dând o senzaţie de exaltare: ha! mergem până la capăt!
.
Km 12.7
Capăt-capăt, dar genunchiul doare, aşa că la scurt timp după ce am trecut linia, stop (oops, snt un pic ameţit), scoate genunchiera din buzunarul stâng, pune-o pe piciorul cu acelaşi nume, şi mai departe, să nu ne ameţim mai tare. Interesant, am ameţit când am oprit, când fug n-am nimic.
.
Km 13
Ahaaa, banane! Ee, abia acum “te simţi maratonist”. De-acum sntem pe teritoriul unde aleargă doar maratoniştii şi semimaratoniştii, şi iată că se dau şi banane. Şi băuturi izotonice în pahare, nu numai apă. Iau două bucăţi mari de banană (care erau frumos tăiate pe mese de voluntari cumsecade) şi un pahar de izotonic, mă opresc doar scurtisim până înghit izotonica, şi dă-i mai departe. A venit la fix “masa”.
.
Km 14
Mă întreb dacă să pun şi genunchiera cealaltă, la dreptul. Doare şi el, dar mai puţin, nu afectează mersul. Stângul mă face să şchiopătez un pic. Mă hotărăsc să fug cât de încet o fi, fără a mă opri (dacă mă opresc, gata, greu mă mai urnesc) – asta e, mă ajung toţi cei pe care i-am depăşit pe parcurs, pierd tot ce-am agonisit, c’est la vie. Obiectiv: să termin cursa. Şi dă-i ‘nainte, şontâc-sontâc, conştient că o să treacă greu următorii vreo 5km.
.
Km 15
De-acum suntem în oraş, pe străzi şi poteci, la un moment dat trecem pe un drum cu pământ şi pietriş fin, pe lângă calea ferată. Nici nu ştiu dacă să mă bucur sau nu că nu mai e asfalt. Genunchiul doar în continuare, surd.
.
Km 15.5
Suferinţă. Mai e mult?
.
Km 16
Ia să mai iau o banană şi de data asta şi o bară energizantă de pe margine. E bună.
Mi se pare, sau m-a mai lăsat genunchiul?
Mi se pare.
.
Km 16.5
Ca să-mi distrag atenţia, mă gândesc la diverse. De exemplu, la faptul că am înţeles de ce ne-au scris prenumele pe număr – oamenii citesc şi încurajează pe nume – “hopp, Ursula!”, “hopp, Sabine”, “hopp, Dani!” ş.a.m.d. R. a fost nostim la sfârşit, zice, “eu eram stors de oboseală şi ei îmi strigau hop în sus, hop în jos. De unde atâtea sărituri, frate?”
De fapt “hopp” e un fel de “hai” – “hopp Schwiiz” e ca “hai România”.
Numele meu însă nu pot să-l pronunţe spectatorii, în secunda pe care o au la dispoziţie pentru a citi, procesa şi încuraja. Asta e, nu-i bai.
.
Km 17
Un copil tocmai m-a încurajat pe nume.
:).
.
Km 17.5
Din nou pe asfalt. Imboldul dat de copil mă energizase, dar joulii s-au consumat între timp - mă târâi. Faza următoare mi-o amintesc în toate detaliile, parcă cu încetinitorul: era o zonă cu mai puţini oameni pe traseu; m-am uitat la doamna în cauză întâmplător (mi-au atras probabil atenţia buzele rujate roşu intens, o pată de culoare care se evidenţia violent în decorul de asfalt şi beton gri), era cu un nene pe margine, singuri. Privirile ni s-au întâlnit, şi a simţit probabil reflexul pavlovian al încurajării, strigând spontan: “bravo!”. Am zâmbit cu condescendenţă, şi i-am văzut în trecere începutul de râs. Şi-a dat şi ea seama: şchiopătam de stângul, cu dreptul călcam oarecum ciudat din cauza jenei din pantof, purtam probabil o grimasă de chin - numai de “bravo” n-aveam faţă :).
.
Km 18
Gata, ne apropiem de final. Ce-a fost mai greu a trecut. Interesant, din punct de vedere al oboselii/respiraţiei, mă simt foarte bine – atâta că picerele nu mă lasă la mai mult, sau mai rapid. Parcă se vede din nou lacul în faţă – da, aşa e. Şi nişte oameni care fug – da, snt maratoniştii care au întors şi mai fac o tură. Îmi vine să-i aplaud, dar organismul meu nu mai e în stare de alte mişcări în afară de pus un picior în faţa celuilalt.
.
Km 18.5
În timp ce mă uit în faţă-dreapta la maratoniştii care vin din sens invers, observ o siluetă cunoscută care mă depăşeşte prin stânga: Fata Roşcata, pe care o lăsasem în urmă chiar la început! Aproape mi-a părut bine revederea, dacă n-aş fi conştientizat imediat cât timp trebuie să fi pierdut, şi ce încet trebuie să fi fugit, dacă m-a ajuns.
.
Km 19
Parcă dintr-o dată, atmosfera caldă, prietenoasă şi încurajatoare s-a transformat radical. A devenit electrizantă, vulcanică! Am ajuns înapoi la gară, unde stă lume masată pe o parte şi pe cealaltă. Lume multă, îmbulzeală. Strigă, bat în mantinelă, se aude sunet puternic de tobe. Încurajările sunt acum în ton continuu, nu răzleţ sau sacadat. Simt cum… da, simt cum, încet încet, parcă… îmi dau aripi.
.
Km 19.5
Să vezi că e pe bune asta cu aripile. Parcă nici piciorul nu mă mai doare, şi simt aşa… un imbold… pentru… SPRINT! Şi fără să stau pe gânduri, ca în imaginea cu Forrest Gump luând-o la fugă cu încetinitorul, pornesc în sprint. Îmi vine să chiui, şi o şi fac (nu tare, doar în interior). Serotonina e pompată la foc continuu, îmi întreb durerea din genunchi, care zice – hai, du-te, fă-ţi damblaua, eu revin mai încolo. Şi dă-i! Trec ca din puşcă pe lângă cei care m-au depăşit recent, pe lângă Fata Roşcata şi alţii mulţi. Parcă sunt concurenţi din ăia rămaşi cu un tur în urmă, la atletism. Ăsta e sentimentul, ăsta e runner’s rush! Mă uit la colegii de fugă cum se chinuiesc, cum se târâie spre finiş cu ultimele forţe, iar eu trec val-vârtej pe lângă ei fără efort – parcă zbor! Şi sunt mândru, triumfător. Hai, până la finiş!
.
Km 20.5
Aiurea. După ce am trecut de pod, de credeam că mai e un pic, mi-am dat seama instant de 2 lucruri: 1) că finişul nici nu se vede la capătul străzii luuungi care mi se desfăşura în faţa ochilor, şi 2) că nu mai e lume la mantinelă, atmosfera s-a liniştit dintr-o dată. Dacă ar fi fost în desene animate, fenomenul ar fi fost însoţit de un sunet descrescător de trompetă – niiio niio nio neeeo: m-am dezumflat. Energia s-a consumat, am revenit la ritmul molcom de dinainte – cu deosebirea că genunchiul nu mai durea aşa tare, doar că pentru prima dată mă simţeam un pic obosit.
.
Km 20.7
“Atenţie, maşină!”
Poftim?
Nişte bicilişti trec repede pe lângă mine, strigând atenţie maşină. Şi într-adevăr vine o maşină din spate, iar crainicul – pe care de-acum îl auzeam – anunţă că trece liderul cursei de maraton! Mă bate un gând fugar s-o rup din nou la fugă, să ajung înaintea lui, dar renunţ imediat la gândul penibilului situaţiei. Aşa că-l aplaud şi eu odată cu ceilalţi când trece printre noi ca o vijelie. În acelaşi timp, în faţă apare locul unde cei care aleargă maratonul complet fac cale-ntoarsă. Îi aşteaptă ÎNCĂ 21 de kilometri, cei pe care tocmai i-am parcurs. Aleargă încet, săracii, cam ca mine. Obosiţi, deh. Şi mai au încă pe-atât – numai gândul mă sleieşte. Deci Respect, cu R mare. Sunteţi niebuni.
.
Km 20.8
Băi da mai e mult? Unde e finişul ăla?
.
Km 20.9
Finiiişşş! – accelerez şi trec pe sub boltă cu capul înainte, ca la finalul curselor de viteză… ca să-mi dau seama că NU s-a terminat, nu e ăsta finişul, mai trebuie trecut prin clădirea muzeului transportului (!), pe covor roşu, iar finişul e în curte. Uff.
.
Km21
În faţa mea aleargă 3 surori medicale de la clubul de maraton din Kriens. De ceva vreme. Aş fi putut să le depăşesc, că mă mai ţin bojocii (e din nou lume multă, m-am reîncărcat cu energie), dar le-am lăsat să termine chiar înaintea mea. Ladies first.
Şi gata.
.
Km 21+
La carte zice că nu e bine să te opreşti după cursă, să mai fugi. Pas de mai fuge, dar am încercat să merg, să nu stau pe loc. E aglomerat însă, nu prea ai unde să te uci. Iau o bucată de banană, un pahar cu apă, văd oameni făcând stretching, mă opresc şi eu la un gard să fac – oops, am ameţit. Chiar că nu e bine să te opreşti. Senzaţia trece, o iau pe jos prin spate să mă întâlnesc cu R şi C, lucru care se întâmplă aproape miraculos în aglomeraţia de la finiş. Primesc un SMS cu timpul – mai bun decât mă aşteptam. Hai, îmbarcarea şi acas’!
.
P.S. 2 zile după abia am urcat scările, de genunchi. În a treia zi durerea a trecut, amintirea a rămas.
.

Senzaţii semimaratoniene - cursa

explorish — Fri, 30 Oct 2009 08:22:50 +0000

Ne-am trezit la 5, să prindem trenul. În emailul cu instrucţiuni se spunea să mergem cu transportul în comun, că nu sunt locuri de parcare. Bineee… dar de ce aţi pus startul la 9 dimineaţa?!? Înţeleg vara, când e foarte cald la amiază, dar în 25 octombrie? R. zice că a fost şi la curse care încep la 7 dimineaţa. Oameni bolnavi…
.
90% din pasagerii trenului erau alergători, după vorbă, batoane energetice şi port. Noi am luat micul dejun format din Birchermüsli, banană şi suc de portocale. Prea mult suc de portocale. La 8 fără 10 am ajuns într-o Lucernă înnorată
.

.
dar cu potenţial de însorire
.

.
şi ne-am luat după valul de fugaci, spre doc, de unde ne-a luat o barcă
.

.
şi ne-a dus în zona de start peste lac – calea normală de acces peste pod fiind îngrădită pentru cursă. Oamenii deja se încălzeau pe malul lacului,
.

.
alţii umflau un balon, probabil pentru a survola traseul.
.

.
A propos de survolat traseul, iată-l aici, foarte ilustrativ şi succint prezentat.
.
Şi acum că l-am văzut, să-l parcurgem, cam cum îmi aduc aminte că l-am simţit “live”.
.
Km 0
Pregătit în sunet de muzică la cazane,
.

.
startul s-a dat pe căprării, primii profesioniştii, apoi pe grupe în funcţie de timpul în care crezi că termini cursa: maraton 3.5 ore/semimaraton 1.5 ore, maraton 4 ore/semimaraton 2 ore, ş.a.m.d. Eu m-am pus fix la coadă, la maraton 5 ore/semimaraton 2.5 ore,
.

.
şi dacă ar mai fi fost o categorie, m-aş fi dus la aia, dar nu mai era, doar “schnuppermarathon”ul de 12.5km – şi m-am gândit, dacă mă depăşesc ăia, asta e, probabil că asta va însemna că nu-s în stare de semimaraton şi termin cu ei.
.
Aici se termină şi pozele, că am fugit fără aparat (deşi dup-aia m-am gândit că ar fi fost bine să-l iau), am vrut să fie o cursă “no frills”, fără nimic în plus. Am luat totuşi mp3playerul, pe care însă până la urmă nu l-am folosit, şi 2 genunchiere în buzunare, gândind aşa: fug normal, şi dacă încep genunchii să doară, pun genunchiera să mă ţină până la proxima linie de sosire. Pentru că medalii şi diplome se dau doar dacă treci una din liniile de sosire: 12.5km, 21km, 42km.
.
Aşieaaaa. R. s-a dus la grupa lui, eu am rămas la coadă, şi mi-am dat brusc seama că mi-am uitat pacemakerul (brăţara cu timpii intermediari) acasă. Mai sunt 15 minute până la start, şi-aşa m-aş plictisi, aşa că fuga la centrul logistic, caută standul, ia un nou pacemaker, montează-l la mână… şi dă-ţi seama că degeaba ai timpii, dacă n-ai ceas. Şi n-am ceas cu cronometru, aşa că fug în voia sorţii. Partea bună a fost că, până am rezolvat toate astea şi am scos convulsiv plasticul de la mână (normal că s-a luat greu jos, a trebuit să-l rup), deja se dădea startul.
.
Convoiul se urneşte, lumea merge în pas domol către linia de start, crainicul anunţă, printre strigăte de “häia zäme, machts guet” (haide, lume, succes) cine se prezintă la start – “acuum grupa de 4 ore / 2 oreeee, cu pacemakerii cutare şi cutare”. Ajunge la “4 ore jumate / 2 ore şi-un sfert”, lumea o ia la fugă, eu aştept cuminte, împreună cu alţi câţiva, chiar la linia de start, să zică şi de noi, ăştia cu 5/2:30. Nimic. Stau ce stau, lumea care o ia la fugă se subţiază, el nimic. Şi numai ce zice – “în 5 minute se va da startul la schnuppermarathon”. Shit! Tăntălăul a uitat să anunţe ultima grupă! Şi toţi au plecat! Repede după ei, să nu fug singur! Şi am pornit… încet.
“Nu te laşi dus de mulţime, indiferent ce s-ar întâmpla” – dictonul ăsta mi-l gravasem pe creier ca în piatră, aşa că, cu toată perspectiva de a fugi singur, nu m-am grăbit. Din fericire nu eram chiar singur, o dată cu mine au mai plecat câţiva oameni, dar foarte puţini. Ceea ce până la urmă a fost bine - aveam să aflu de la R., care pornise mai devreme, la grupa “2ore”, că acolo lumea s-a îmbulzit, a dat din coate – lucru care mi se pare complet absurd – doar nu credeau că o să câştige! Dar oamenii aveau timpi pe care voiau să-i scoată, şi nu voiau să facă nici un compromis. Asta vine în completarea observaţiei că oamenii ăştia îşi iau fuga în serios. Toţi îmbrăcaţi “profesional”, asortaţi, cu tricouri de fugă, pantaloni de fugă, feţe serioase, tot tip top. (S-or fi uitat cruciş la îmbrăcămintea mea probabil cea mai neasortată din toate cele vreo 7000, dar n-am observat.)
.
M-am luat după 3 băieţi care fugeau domol înaintea mea, şi după ce credeam că e o domnişoară roşcovană (de fapt era o copilă de vreo 13-14 ani), care păreau a avea un ritm similar. Am observat însă că băieţii se îndepărtau încet-încet, şi că sunt depăşit de alţi alergători. Eh, asta e. N-am accelerat, rămânând cu fata roşcata şi alte doamne (în majoritate) răzleţe.
.
Km 2
Mă-ntreb, dacă-mi păstrez ritmul, or fi oameni care să încetinească? Mă gândesc c-or fi destui care au pornit entuziast şi se moleşesc pe parcurs, ar trebui să-i depăşesc după ceva vreme. Măcar pe primii vreo 8 km, cât ştiu că pot duce ritmul.
.
Km 4
Am lăsat “centrul” în urmă, începe o uşoară pantă. Mă simt bine, ca şi la Silversterlauf, observ că la deal parcă merge mai uşor. Aud gâfâituri, lumea încetineşte. Cred că e cazul să-mi iau la revedere de la fata roşcata, o depăşesc.
.
Km 4.5
Primul stand cu apă. N-am nevoie deocamdată, mai mult mi-ar sălta prin stomac. În plus, sucul de portocale îmi vine înapoi – am băut prea mult şi prea acid. Dacă văd un stand cu banane, o să iau o bucată. Deocamdată mai fugim o ţâră, să merităm.
.
Km 5
Din nou o fanfară. Foarte frumos din partea lor că au venit, fanfare mai mici sau mai mari pe margine, cântând vesel, cam la fiecare kilometru, şi mai cu seamă la început de pantă. N-am nevoie de mp3 player, mereu se întâmplă ceva. Oameni pe margine, destul de mulţi şi pe traseu, nu numai la început, încurajează, bat din palme, “bravo”, “heia”, “supper”. Frumos.
.
Km 6
Semnul ăsta de metal cu un “6″ albastru pe un stâlp galben pare a fi pus acum. Or fi kilometrii parcurşi? Doar 6? Între timp am luat-o la vale, şi, interesant, la mine merge mai greu. Simt coborârea în genunchi, mi-e teamă să nu înceapă să doară. Cei pe care i-am depăşit la deal încep să treacă pe lângă mine. Doamne, fete, domni în vârstă. Drum bun, nu mă păcăliţi voi, ne vedem la viitoarea pantă.
.
Km 7
Suntem pe lângă lac. Dacă fuga nu ţi-a tăiat respiraţia, peisajul o face. Fug cu capul strâmb la stânga, nu mă mai satur să privesc lacul drept, lucios, impecabil, munţii albi de zăpadă care se văd în depărtare, petice de ceaţă de care soarele s-a debarasat deja.
.
Km 8
Tot pe lângă lac. Genunchii ţin, deocamdată, cu respiraţia nici o problemă. E bine. Şi e extraordinar de frumos. Mă uit la oamenii din jur şi observ că toţi aleargă concentraţi, uitându-se în faţa lor, în jos. Mă gândesc – “vă luaţi prea în serios”, şi sucesc din nou gâtul spre peisaj. Vreau să-l întipăresc pe retină, să rămână de rezervă pentru când vom părăsi malul.
.
Km 9
O fanfară de “Guggenmusiker” pestriţă şi veselă, ne-a încurajat înainte de o nouă pantă. Suntem tot pe lângă lac, dar am luat-o pe coastă, trecem pe lângă casele oamenilor din satele Elveţiei centrale (am ieşit de mult din oraş). Mesaje de încurajare pe cartoane şi cearşafuri, oameni ieşiţi la poartă sau coborâţi la drum, dacă au casa sus pe deal, copii blonzi întinzând pahare cu apă alergătorilor: “Wasssser, Waaasser”. Îi refuz cu un zâmbet politicos.
.
Km 10
Oare cât mai e până la sosirea la Schnuppermarathon? Încă mă simt bine, dar să nu zicem hop. Suntem tot lângă lac, deci înseamnă că mai e, mai mult decât credeam. N-am făcut nici măcar juma’ de semimaraton. Ar trebui să fie un prag psihologic. Între timp am depăşit o grămadă de oameni pe pantele de la lac, nu mă mai tem că ajung ultimul. Dar să vedem până unde ajung.
.
Km 11
Cred că lăsăm lacul în urmă, da, îl lăsăm, intrăm din nou pe străzile oraşului. Aaah, piatră cubică, nu-mi place deloc. Nici genunchiului stâng, care începe să doară. Nasol moment. Băi să vezi că din cauza pietrei cubice m-am făcut zob la crosul revelionului anul trecut – aici n-a fost o porţiune lungă, dar fix acolo a început să doară. Bine, am făcut 11km, mă apropii de limita personală (cel mai mult am fugit 12km la “antrenamente”, dar cu pauză la jumate).
.
Km 12
“Simt” apropierea de finişul maratonului mic. Genunchiul doare, şi o să doară tot mai rău. Şi, cum se întâmplă de obicei, necazul nu vine singur: simt o jenă în pantof. Băi şi a mers perfect până acum, foarte comod, nici nu mi-am simţit picioarele. Dar acum ceva roade în pantoful drept, în stânga-lateralul tălpii, la osul ăla proeminent de nu ştiu cum îi zice. Nu tare (încă), dar perceptibil, şi mai ales – imprevizibil, habar n-am cum va evolua, suntem deja pe tărâmuri neexplorate ale propriei fiziologii.
.
Încă nu m-am hotărât dacă mă opresc aici sau merg mai departe.
.

Senzaţii semimaratoniene (prolog)

explorish — Thu, 29 Oct 2009 10:02:50 +0000

Am considerat mereu că alergarea e, alături de “mersul la sală”, cel mai plictisitor sport. Nu puteam înţelege fenomenul “jogging”, să fuuugi aiurea prin parcuri, fără ţintă, fără scop, alergi ca prostu’, transpiri, oboseşti şi… atât. La fel cu “trasul de fiare”. Joacă, frate, ceva, un baschet, un fotbal, un tenis, un ping-pong, orice, să simţi că faci sport cu un scop. Scopul “a mă menţine în formă” mi se părea intangibil, prea abstract.
.
Pentru a fugi am nevoie de o motivaţie, care a venit cu participarea prietenului R. la semimaratonul lucernez. Ştiam de la crosul revelionului de anul trecut că genunchii mi se fac praf după vreo 4 km, aşa că am zis totuşi hai să testez, şi am fugit un pic în jurul casei. Vreo 2-3 km, şi m-am sufocat. Genunchii au ţinut, dar respiraţia nu. Sedentarismul… ehei.
.
Nu ştiu ce m-a făcut să fug şi a doua zi. A mers surprinzător de seminficativ mai bine, şi a fost momentul de cumpănă. Progresul vizibil dă satisfacţie, aşa că mi-am mai dat o şansă, mai ales că genunchii “ţinuseră”. Am extins traseul, am început să fug cu muzică să nu mai fie atât de plictisitor, şi am descoperit lucruri interesante. De obicei singurele mele alergări erau până la colţul străzii să cumpăr ceva, sau după mijloace de transport în comun, sau spre şcoală că întârzii – sprinturi scurte, obositoare, sufocante. Nu ajunsesem niciodată să trec de acea senzaţie până acum. Şi când am reuşit, a fost ca o revelaţie. Când fugi mai mult, treci ca printr-un purgatoriu fizic – corpul se revoltă, dă în clocot, dar apoi, dacă ai noroc, se obişnuieşte. La fel cu psihicul. Am rămas şocat de cât de intens se oglindesc senzaţiile în plan psihic. Gândurile se purifică şi ele. (sau snt doar eu sărit de pe fix).
.
Cel mai mult am fugit 10 km dintr-o bucată (din centru până acasă), şi o dată 12 km, dar cu pauză la jumătate. Aşa că m-am înscris la semimaraton. Pentru că asta îmi dădea şi opţiunea de a mă opri la crosul popular, sau “maratonul mic”, de 12.5km, dacă chiar nu mai puteam, şi tot luam ceva diplomă de participaţiune.
.
Ultimele 3 săptămâni au zburat ca fulgul, fiind prins cu diverse (şi neavând timp decât pentru 3 alergări), şi iată cum veni şi preziua maratonului. Ne-am dus să luăm numerele, la unul din multele ghişee, după ce în prealabil ne găsiserăm pe listele lungi de la intrare, în ordine alfabetică. Ne-au dat pacheţelul cu numărul, reclame şi nişte mănuşi meseriaşe, “cadoul celor care termină cursa”. Oameni optimişti, cu prezumţie de nevinovăţie, îşi închipuie că voi termina cursa.
.
Ce e remarcabil însă pentru mine e întreaga INDUSTRIE care s-a dezvoltat în jurul celui mai simplu sport până la urmă, alergatul (de nebun). Standuri peste standuri cu cele mai noi tehnici la pantofi de fugă, îmbrăcăminte antiperspirantăderapantăvremelnicăşimaiştiueuce, hrană pentru cursă – R. are şi o centură specială de care îţi ataşezi numărul şi, ca pe nişte cartuşe, tuburile cu gel organic pe care le consumi în timpul cursei. Gel, de mâncat! Păi da, că se digeră cel mai uşor, are fix ce substanţe îţi trebe… SeFeu, ce mai.
.
A propos de gel, eu am decis să merg pe varianta “no frills”, sau “la blană” – adică doar ce ne dau oamenii în timpul cursei. Banane, am înţeles, şi apă. Aşa să fie.
.
Ceva tot am luat însă – un pacemaker. Mi-a explicat R. şi nenea de la stand: m-au întrebat timpul estimat – le-am zis habar n-am, 2 ore jumate? Zice, “păi pe distanţe mai scurte cât aţi fugit?” “Vreo 9km într-o oră”. (doar de câteva ori, în gândul meu). “Aha. Ar fi vreo 2 ore 20 – 2 ore jumate.” (”Sunteţi optimist”, eu tot în gândul meu).
.
Şi a băgat cifrele în calculator, care a scuipat o fâşie de hârtie la o miniimprimantă, pe care nenea a dezlipit-o (era preadezivizată) şi a lipit-o pe o brăţărică de plastică. Acolo erau trecuţi timpii intermediari la anumite distanţe, calculate în funcţie de timpul dorit ŞI de RELIEFUL cursei… Deci, oameni buni, e vorba de o simplă FUGĂ… Dar, tre’ să recunosc, toate gadgeturile astea fac evenimentul mai interesant, parcă nu mai simt că fug (doar) de bezmetec. Abia aştept :).

Vomitoriul 601

explorish — Sun, 18 Oct 2009 01:28:10 +0000

Impresia de circ roman nu mi-a fost dată doar de faptul că aveam locul în Vomitorio 601 E.
.

.
Spectatorii nu s-au dus ca pe vremuri strămoşii noştri comuni să presteze în vomitarium-urile laterale (deşi la ce gust aveau patatas fritas (chips-uri la kil), nu m-aş fi mirat foarte tare), dar au venit ca la spectacol, cu mic, cu mare.
.

.
(pe alocuri chiar cu foarte mic.)
.

.
Arena aducea cu un Coloseu, sau cum îmi închipui că arăta atunci, cu tribune înalte de capacitate asemănătoare (60,000 Colosseum, 80,000 Bernabeum), înconjurând scena pentru gladiatori.
.

.
Care gladiatori (azi “galactici 2.0.”) şi-au făcut apariţia în şareta acoperită numită azi autocar, păziţi de amazoane călare,
.

.
la care am privit admirativ în timp ce aşteptam blocat (dar nu înghesuit sau înghiontit) minute bune în mulţime la o intersecţie să se “dea drumul” pe strada spre porţi, circulaţia fiind întreruptă pentru trecerea jucătorilor.
.
“Oameni buni, dacă găsiţi un portofel negru, vă rog să mi-l daţi, e al meu”, aud în engleză britanică. Mă întorc, un malac în tricou cu Guti şi faţă îngrijorată. “E în faza de negare, săracul, se agaţă de un fir de speranţă că l-a pierdut“, în gândul meu, prompt întorcându-mi cămaşa pe dos, cu buzunarele la interior.
.
La interiorul stadionului, prima surpriză a fost că ne-au scos dopurile de la sticlele de apă tocmai cumpărate. Ne-au lăsat sticlele, pline, dar au luat dopurile. A doua surpriză a fost perna de şezut, cumpărată en passant cu 1 eurou. A fost probabil cel mai ieftin lucru vândut pe o rază de un kilometru de stadion, şi de altfel dintre cele mai utile. Florentinu’ încearcă să scoată bani pe toate căile. Zeci de tarabe cu tricouri, majoritatea cu Ronaldo şi Kaka, fulare şi alte accesorii, în foarte multe culori. Din câte observ, având culoarea de bază alb, Realiştii inovează în fiecare an la culoarea dungilor subţiri de pe echipament şi a fularelor – ba mov, ba albastru, ba un violet violent – ideea e să aibă motiv să schimbe tricourile. Unul original se vinde în general la 60-70 de euro (am văzut şi reduse la 39 în oraş), iar un falset nu scade sub 25 (!) de eurotici. Biletele noastre din vomitoriul de la ultimul nivel au fost cele mai ieftine la 40-45 de euroi – cele “normale” sunt de la 60 la 120, iar tichetele VIP pleacă de la 220 EUR. Iată cum se plăteşte un împrumut de 150 de milioane de la Caja Madrid şi Banco Santander…
.
Se pare că strategia dă roade. Deşi Valladolid e echipă slab cotată, şi deşi cu 40 de minute înainte de începerea meciului, stadionul era aproape gol,
.

.
când a început meciul s-a umplut ochi.
.

.
Tribunele au şi intrat imediat în vibraţii, căci Real-iştii madrileni i-au luat tare de la început pe Real-iştii din Valladolid (Baiadolid, cum zic spaniolii, cu “d” din ăla moale nesuferit la pronunţat). Deliciul meu personal a fost la ocazii, când toată tribuna ofta cu un “OOO” care te pătrunde pe şira spinării. Ca la ocazia lui Benzema de la sfârşitul acestui filmuleţ cu faze de joc (@admin mysport, cum pot să dau “embed” la un film aici? mulţumesc).
.
Acel “OOO” s-a transformat curând în “GOOOOL!!!”, bucurie dublă: 1-0 pentru Real M, gol elegant din deviere marcat de Raul, zis şi Raul Madrid, căpitanul care la începutul meciului a primit un trofeu de la El Florentino, pentru, dacă am înţeles bine, recordul de prezenţe sub tricoul lui Real.
.
Jocul curge frumos în continuare, Baiadolizii încearcă un atac, dar 2-0 vine firesc în min. 19: din nou Raul, gol după altă combinaţie rapidă şi fluidă. Spectatorii se aşează mulţumiţi în scaune după aplauzele în picioare: showul e de calitate, gladiatorii favoriţi promit un scor fluviu.
.
Eu mă apuc din nou de poze, şi în timp ce mă minunam cât de pline sunt tribunele şi mă întrebam de ce oare chiar jos la secţiunea ultraşilor din Peluza Sud sunt câteva locuri goale,
.

.
se face de-o lovitură liberă din preajma careului madrilen. În timp ce spectatorii şi spectatoarele îşi pregăteau zoomanele pentru poză,
.

.
mi-am zis - “hai să filmez”. Şi… iată.
.
Gol! Sec, precum foglia în cauză, la vinclu, frumos. Galeria oaspete, concentrată într-un sector mic la peluză, face mătănii după cum se vede şi în film, şi începe să se audă. Pe lângă ei, spectatorul care în film se ridică brusc în cadru şi care stătea cu un rând mai jos de mine, suferea şi el alături de violeţi. Vorba lui T., să fi fost ăsta dinamovist în ghencea, sau invers…
.
Până una alta, aici e 2-1, ia să vedem fotbal.
.
Şi da, vedem şi fotbal, nu doar şou. De exemplu, la un corner al Realului Madrid, 2 Valladolizi trec imediat în jumătatea adversă, trăgând după ei 3 fundaşi. Mutare tactică pe care n-am fi remarcat-o la televizor, dar din tribune ai mai mult senzaţia unui joc de şah, mai ales când jucătorii sunt disciplinaţi şi respectă “sarcinile”. Ca acest număr 4 de la Real M., care după frizură, stopuri pe piept, pase şi driblinguri elegante pare Guti, dar la un cartonaş galben (ce bine că a faultat) aflu că e Sergio Ramos. Foarte bun. Dar cel mai bun de pe teren… sunt 2: Raul, care joacă pur şi simplu frumos, cu devieri, cu viziune, (îl simte pe Benzema cu ochii închişi, dar francezul nu pare în formă), cu eleganţă, cu… artă, şi numărul 10, Lassana Diarra, despre care acum am înţeles de ce i s-a dat un astfel de număr important la o echipă atât de importantă: deci fenomenal gagiul. Una că recuperează la infinit, doi că după ce recuperează nu-i iei mingea nici cu buldozerul, trei că driblează, patru că pasează cu viziune. Şi asta pe tot terenul. Notre respect Lass.
.
Până la pauză nu se mai întâmplă mare lucru, în afară că rămâne întrebarea: cine e numărul 24? A arat toată partea dreaptă, dinspre noi, cu folos. Pare unul din necunoscuţi (Real joacă cu multe rezerve, dintre “consacraţi” fiind pe teren doar Casillas, Pepe, Ramos, Raul, Benzema, Van der Vaart, Diarra, Xabi Alonso. Hai că de fapt sunt mulţi.) Îl întreb pe realmadrid.com, şi aflu că e Granero. N-am auzit. Bun şi ăsta.
.
Deci fluier de final de repriză… ba nu! Pentru că cineva care pare Van der Vaart, dar tabela zice ulterior că e Marcelo (nici de ăsta n-am auzit) ia o acţiune pe cont propriu în stilul lui… Van der Vaart, şut, deviere, gol spectaculos! 3-1, abia acum se fluieră dublu: gol şi jumătate de meci.
.
În pauză, oameni de bine repară gazonul arat de crampoanele gladiatoriceşti, în timp ce alţi oameni pun din nou sigla sponsorului la centrul terenului. “Pentru 15 minute…” zice M. Păi da, Florentinu’ i-a stors probabil de bani, iar ei încearcă să-i stoarcă şi ultimul minut de “expunere media”.
.
Pauza trece repede, chiar dacă pe tabele nu se dau reluări (n-or avea drepturi?). La reluarea jocului sportiv, galeria “albă” cântă şi dansează la adăpostul lui 3-1 (mi-a plăcut mişcarea de du-te-vino din sectorul ultra, din acest clip, poate-o văd şi ai noştri), dar în terenul echipei lor favorite se lasă urme de tânjală şi – ce gol spectaculos! 3-2 şi, stimaţi spectatori, avem un meci de fotbal! De-acum Baiadolizii încep să creadă, şi joacă parte-n parte. Au un atacant, nr. 22, bun de tot (Diego Costa am aflat că-i zice), i-a cam întors pe Pepe şi ai lui ca pe clătite. Merenguezii (nu-mi vine să le zic “real”, că “reali” sunt şi ceilalţi) încep să greşească pase, şi, stupoare în scaunul pe care îl ocup: unii spectatori fluieră! Nu tot stadionul, dar se aud clar fluierături. Hai, că la Benzema înţeleg, că e cam petardă azi (în afară de faza golului 2 unde a contribuit frumos, “n-a avut realizări”), dar la Ramos şi chiar la Lass, doi dintre cei mai buni ai lor?! Nimic nu iartă ăştia, dom’le!
.
Şi Pellegrini ia decizia logică: schimbare dublă, Higuain la Benzema şi în locul lui Van der Vaart – vedeţi aici reacţia la intrarea lui Kaka. În Cristiano Ronaldo (azi accidentat) Florentino şi-a luat jucător de admirat şi adulat, iar în Kaka şi-a luat unul de iubit. Interesant de urmărit.
.
Azi însă nici Kaka n-a părut în apele lui, mi s-a părut mai plinuţ decât părea la televizor, i-a luat ceva să intre în meci, şi timp n-a prea avut (a jucat din păcate doar 20 de minute). A greşit primele vreo 2 pase, fără a fi însă fluierat, a inventat o a treia de geniu, dar a fost offside.
.
Eliberatorul avea să fie însă Higuain, care la un contraatac a scăpat singur cu portarul, ieşit mult în lateral să-l blocheze, dar ţi-ai găsit – un lob de fineţe, din acela care face fundaşul de serviciu să alerge disperat după minge, sperând că totuşi o mai ajunge, dar nu. Gol, şi aplauze în picioare. Meritate.
.
S-a terminat 4-2, deşi Valladolizii au presat pe final, dar “se ştia” că Madrid va câştiga – ca la un semn, după înlocuirea lui Raul “pentru aplauze”, fix în minutul 86 spectatorii au început să plece şuvoaie de pe stadion. N-au mai văzut 2 intervenţii ale lui Casillas, să zică şi el că a jucat (ambii portari au avut puţin de lucru, deşi ocazii au fost). Dar spectatorul ştia: chiar dacă se face 4-3, tot câştigă echipa, ia să câştig şi eu un loc în metrou. Căci evident că se va lăsa cu înghesuială.
.
Noi am stat până la sfârşit, şi am tratat întoarcerea prin baia de mulţime ca parte a experienţei. Într-adevăr, lume multă la staţia de metrou Santiago Bernabeu,
.

.
dar extraordinar de paşnică. Singurul “scandal” a fost făcut de un copil care sufla neregulat într-o goarnă.
.
Poporul a primit circ, de mâine porneşte din nou disciplinat să-şi câştige pâinea.
.
Noapte bună.
.