“Trădătorul”

Ne-am născut într-o epocă în care ciclismul se zbate să renască, să redevină ceea ce a fost odinioară, să ne atragă din nou. Bicicleta pare să îşi fi pierdut eroii cu totul.

E greu să te trezeşti într-o zi şi să aflii că cel pe care odată îl vedeai ca prietenul tău, idolul tău şi speranţa ta te trădează. Nici măcar nu te cunoaşte. Nu a auzit şi nu va auzi niciodată de tine. Şi totuşi tu stai şi suferi pentru el. Un amalgam de sentimente te cuprinde. Să îl urăsc sau să îi fiu alături?

————————————–

Ciclismul se află într-o continuă mişcare. În fiecare zi dispare un nume doar pentru a fi înlocuit de un altul. Asta nu sună a problemă. Se întîmplă şi în celelalte sporturi. Dar cînd vezi că “zeii de altă dată” părăsesc spectacolul pe uşa din dos te apucă disperarea, nostalgia după trecut. După trecutul îndepărtat, pentru că cel recent este şi el “contaminat”.

————————————–

Privim cu tristeţe spre ultimele nume expuse pe lista cîştigătorilor. Celebrul Maillot Jaune a devenit un simplu tricou. Pînă recent, galbenul reprezenta puterea în această lume. Însemna forţă, determinare, curaj, dăruire, epuizare. Dar mai mult de atît, însemna suflet. Acum nu a mai rămas decît un tricou ponosit, decolorat şi blestemat. În curînd se va albi, asemenea “prafurilor magice” pe care le consumă cel ce îl îmbracă.

————————————–

Marco Pantani a avut totul. Muntele era la picioarele sale, fanii îl iubeau, iar ciclismul îşi găsea un nou idol. Pe cele mai dificile pante, “Piratul”, căci aşa i se spunea, trecea pe lîngă ceilalţi rutieri cum trece TGV-ul pe lîngă Dacie. Păstraţi această imagine în minte. Acum adăugaţi şi ceva “poţiune magică” în rezervorul trenului…

————————————–

Michael Indurain, de cinci ori cîştigător al Turului Franţei, spunea despre el: “A facut oamenii sa devina dependenti de acest sport. Au fost rutieri care au avut performante mai mari ca el, dar nu au reusit sa atraga atatia fani.”. Era văzut ca salvatorul ciclismului. După ani întregi în care Turul Franţei fusese dominat de specialiştii contratimpului individual, sportul îşi regăsea “căţărătorul” de care avea nevoie.

————————————–

A fost un adevărat erou. Un erou care după 1998, cînd s-a impus atît în Le Tour, cît şi în Il Giro, trebuia să fie cel care să îl oprească pe Armstrong. Dar lucrurile nu stau mereu aşa. Au început suspiciunile, controalele, confirmările şi totul s-a dus de rîpă. Ceva se schimbase. Drogurile…

————————————–

Trist, dar adevărat. Chiar şi atunci cînd te naşti cu un talent de nedescris există tentaţia să o iei pe drumuri greşite. Poate că este devină presiunea de pe umerii tăi. Toată lumea se aşteaptă să cîştigi şi tu vrei să îi satisfaci. Să satisfaci acei necunoscuţi care trăiesc alături de tine fiecare pedală. Pentru ei, cei care îţi blochează căsuţa de mail cu mesaje, care te-au privit la televizor şi au transpirat alături de tine pe toată durata etapei. Pentru ei vrei să cîştigi.

————————————–

Oare nu suntem şi noi vinovaţi pentru ce se întîmplă? Oare chiar toţi vor să cîştige pentru bani şi “glorie eternă”? Sau poate există unul acolo. Unul singur care face asta pentru că ştie. Ştie că atunci cînd trece linia de sosire primul şi ridică braţele în aer, alte zeci, sute, mii, milioane de oameni le ridică odată cu el.

————————————–

Patru ani au trecut. Exact patru ani de cînd uşa hotelului din Rimini se deschidea. Patru ani de cînd o supradoză reuşea să învingă un campion. La înmormîntare, peste 20.000 de oameni au venit să îl vadă pentru ultima dată. Ultima cursă a sa. O cursă unde nimeni nu vrea să ajungă primul. Trădaţi de idolul lor, fanii îşi opreau cu greu lacrimile. Dar şi de această dată, au fost alături de el. Pentru ultima oară, “Piratul” îi făcea să ridice braţele în aer…

————————————–

Şi parcă aş mai scrie, dar nu mai pot. Nu mai vreau. Din 2004 există mereu un “an următor”…