„Cei ce mă cunosc spun despre mine că sunt un om de nota zece. Ceilalţi… zic că nu, dar ce contează mai mult?” (Materazzi)

——————————————————————————–
Privit mereu ca un băiat rău, atât în Italia, cât şi în restul Europei, Matrix, sau Macelazzi după detractori, este un om simplu în viaţa de zi cu zi. Mai mult decât atât, un familist convins, tată a trei copii, Materazzi nu a fost niciodată „membru” marcant al presei de scandal, într-o lume a fotbaliştilor italieni care schimbă iubitele de la o săptămână la alta.

——————————————————————————
„Jucătorii se respectă unii pe alţii pe teren, dar evident că unii sunt ceva mai duri decât ceilalţi”, a spus Mourinho după derbyul cu Milan. Răutatea din jocul lui Materazzi vine însă din determinarea cu care evoluează fundaşul Interului şi al naţionalei Italiei. Este adevărat, Marco nu este un sfânt, are câteodată intrări dincolo de limita regulamentului, dar, întrebarea vine firesc, câte faulturi precum cele prezente tot mai des în Anglia de exemplu a comis Matrix? Câţi jucători faultaţi de el au avut cariera pusă în pericol?

—————————————————————————–

„Nu înţeleg de ce mama lui Materazzi, care din păcate nu mai este cu noi, este mereu insultată”, a adăugat tehnicianul portughez al „nerazzurrilor”. Marco a rămas fără mamă la o vârstă fragedă, 15 ani. Probabil aşa se şi explică apropierea pe care o are faţă de familie acum. „Sunt la fel de răi ca rasiştii”, a continuat Mourinho, referindu-se la fanii Milanului care au compus special cântece care îl jignesc pe fotbalistul de 35 de ani şi pe mama sa dispărută. Dar atâta timp cât goalkeeperul „diavolului” susţine în gura mare că este fascist şi nu se ia nicio măsură, ce pretenţii am putea avea ca nişte suporteri bezmetici să fie pedepsiţi?
—————————————————————————–

„E un băiat deosebit, dar este tratat diferit şi am observat asta de mulţi ani. Ar trebui să-l respectăm şi să-i repectăm şi cariera”, a concluzionat dezamăgit antrenorul Interului.

via inter.ro

Istorie, pasiune, orgoliu, bani, valoare. Şi un stadion colosal, martor a 170 de bătălii pentru supremaţia asupra unui oraş. În câteva cuvinte, asta înseamnă Inter-AC Milan, Il Derby della Madonnina.

Denumit astfel după statuia Fecioarei Maria din Milano, meciul dintre echipele din capitala Lombardiei are o istorie începută în urmă cu 100 de ani, în Elveţia, la Chiasso, locul unde avea să se dispute prima confruntare dintre Inter şi Milan. Cei 22 de jucători care au evoluat atunci cu siguranţă nu-şi imaginau că vor fi pionierii unuia dintre cele mai mari derbyuri ale planetei.

Ajuns la episodul 171 în Serie A, Derby della Madonnina, varianta 2008-2009, va avea loc la o zi după ce se va încheia săptămâna modei din Milano. Dar culorile la modă pentru sezonul de toamnă-iarnă se vor decide duminică pe Meazza. „Nerazzurro” sau „rossonerro”?

via inter.ro

Într-o perioadă în care fotbaliştii dedicaţi întreaga carieră culorilor unui singur club au devenit o raritate, iată că Javier Zanetti a sărbătorit prezenţa cu numărul 600 în tricoul Interului. De la debutul său din 1995 şi până în prezent, argentinianul a fost un adevărat exemplu de modestie, putere de luptă, ataşament necondiţionat faţă de echipă, dar, mai ales, un lider adevărat. În cei 13 ani petrecuţi pe Meazza, este greu de găsit un meci în care „Tractorul” să fi evoluat slab. Chiar şi în perioada neagră a formaţiei milaneze din anii ‘90, Zanetti avea prestaţii în afara oricărui reproş. Rămâne emblematic felul în care, în dubla cu Liverpool din primăvară, el efectiv alerga de nebun, încercând să-i facă şi pe coechipieri să nu renunţe la luptă.

Ceea ce este cu adevărat incredibil la Zanetti, este faptul că a reuşit să se menţină la un nivel înalt atât de mult timp. În condiţiile în care marile vedete ale sportului rege au un vârf de formă de câţiva ani, sud-americanul impresionează printr-o constanţă de invidiat. Din acest punct de vedere, este probabil cel mai valoros fotbalist al generaţiei sale. Şi cu siguranţă, în momentul în care se pun pe tablă titularii Interului, numele lui „Il Capitano” este primul scris. Un alt jucător care a adunat sute de meciuri pentru o singură formaţie, galezul Ryan Giggs, a spus că cel mai dificil adversar întâlnit în carieră este fundaşul dreapta argentinian. E un fel de-a spune fundaş dreapta, în ultimul timp, Zanetti evoluând în mai multe poziţii din apărare şi de la mijloc. Peste tot, cu aceeaşi consistenţă.

Mai pot fi spuse multe despre un astfel de jucător. Dacă există ceva care să-i egaleze calităţile de fotbalist, acest ceva îl reprezintă calităţile de om. Fair-play-ul de care dă dovadă, atât pe teren, cât şi în afara lui, respectul pentru adversari, relaţia pe care o are cu presa şi multe altele, amintesc de regretatul Giacinto Facchetti. Şi nu este deloc vorba despre o exagerare. Zanetti şi-a construit cu mare grijă o carieră magnifică şi o imagine fără pată. Tot ceea ce a făcut din 1995 încoace, i-a asigurat un loc în istorie, nu doar în cea a Interului, ci şi în cea a fotbalului.

via inter.ro

8 septembrie 1943. Italia iese dintr-un război nedorit de nimeni şi care nu i-a adus nimic bun. Cu timpul, lucrurile vor intra în normal, printre ele fiind şi marea pasiune a italienilor, fotbalul. Din cenuşa celei de-a doua conflagraţii mondiale se va naşte o echipă care va fi iubită de o ţară întreagă, devenind simbol naţional şi motiv de mândrie. O echipă născută din cenuşă, pentru a se transforma în cenuşă.

—————————————————————–

11 mai 1947. Naţionala Italiei dă piept cu cea a Ungariei. Echipa de start a squadrei azzurra numără 10 jucători de la o singură formaţie, AC Torino: Ballarin, Maroso, Rigamonti, Grezar, Castigliano, Menti, Mazzola, Ferraris II, Loik, Gabetto. Alături de ei a mai evoluat doar portarul lui Juventus, Sentimenti IV.

—————————————————————————

Povestea celei mai frumoase echipe din istoria fotbalului italian începe în 1906, anul înfiinţării, primul titlu de campioană sosind după 22 de ani, iar prima Cupă după alţi 8. Perioada de glorie debutează în vara anului 1939, odată cu accederea în funcţia de preşedinte al clubului a lui Ferruccio Novo, un industriaş local pasionat de fotbal. El va schimba multe lucruri la echipă, fiind un foarte bun administrator. S-a înconjurat de oameni pricepuţi şi s-a bazat foarte mult pe tinerii din propria pepinieră, stând astfel la baza mitului piemontez. Rezultatele nu vor întârzia să apară, în sezonul 1942-43 Torino cucerind al doilea titlu de campioană. Pauza forţată luată de campionatul italian, cauzată de război, părea a tăia aripile unei echipe frumoase. Însă imediat după reluarea competiţiei, în 1945, formaţia granata va începe o dominaţie cum nu s-a mai cunoscut în Serie A.

————————————————————————

Până în 1949, AC Torino va fi regina fotbalului italian, însă de o manieră impresionantă. Echipa piemonteză va realiza record după record, lucru care îi va aduce supranumele de Il Grande Torino. Timp de patru ani, Il Toro nu va cunoaşte gustul înfrângerii pe teren propriu, vizitatorii reuşind doar zece egaluri şi, mai mult decât atât, doar două formaţii scăpând cu poarta neperforată. În cele cinci ediţii de campionat câştigate, torinezii vor reuşi să înscrie 408 goluri, apogeul fiind atins în sezonul 1947/48, atunci când rubrica golurilor marcate va înţepeni la 125, o medie de 3,8 pe meci. Formula standard era cunoscută şi recitată de orice italian fără nicio problemă: Valerio Bacigalupo, Aldo Ballarin, Virgilio Maroso, Pino Grezar, Mario Rigamonti, Eusebio Castigliano, Romeo Menti, Ezio Loik, Guglielmo Gabetto, Valentino Mazzola, Franco Ossola. Poate surprinzător, continuitatea rezultatelor nu a fost realizată în paralel cu o siguranţă a băncii tehnice, în perioada 1942-1949, Torino având şapte antrenori: András Kuttik, Vittorio Pozzo, Luigi Ferrero, Mario Sperone, Roberto Copernico, Leslie Lievesley, Egri Erbstein.

Trupa granata s-a numărat printre pionerii unor sisteme de joc care vor revoluţiona fotbalul în anii următori. Torino a evoluat în 4-4-2 cu zece ani înainte ca Brazilia să câştige Campionatul Mondial din Suedia în acest sistem, iar în anumite momente, tactica piemontezilor a precedat fotbalul total propus de olandezi în anii ‘70.

——————————————————————————–

Titlurile de campioană păreau a nu avea sfârşit. Probabil dacă existau cupele europene în acea perioadă, Torino s-ar fi încoronat şi ca stăpână a Europei. Însă, pentru a intra în legendă, formaţiei iubită de o ţară întreagă, îi era rezervat un alt destin. Pe 3 mai 1949, la Lisabona, a avut loc un meci amical între Benfica şi Torino, ocazionat de retragerea lui Francisco Ferreira, căpitanul „vulturilor” şi al naţionalei portugheze, bun prieten cu Valentino Mazzola. Partida avea să fie extrem de spectaculoasă şi cu multe goluri, lusitanii impunându-se la final cu 4-3. Reprezentaţia de final a unei mari echipe.

———————————————————————–

O zi mai târziu, era programată întoarcerea în Italia. În acea zi fatidică, Torino fusese acoperit de nori şi ceaţă, o vreme câinoasă, ciudată pentru luna mai. Aparatul Fiat G212CP care transporta lotul şi stafful granata s-a ciocnit de zidul Basilicii de la Superga, o colină aflată la 12 km de centrul oraşului piemontez. Niciun supravieţuitor. Italia şi Europa în stare de şoc. Dintr-o populaţie de 600.000, cât avea Torino în acel moment, 500.000 au participat la funeralii. O ţară întreagă îşi pierduse cel mai bun copil.

——————————————————————-

AC Torino nu va mai fi niciodată la fel. Un nou titlu va veni abia în sezonul 1975/76, însă echipa a devenit una de pluton, cunoscând în câteva rânduri şi purgatoriul diviziei secunde. Finala Cupei UEFA jucate în 1992, ar fi trebuit poate să aducă trofeul european atât de meritat de legendara trupă a anilor ‘40. Dar Ajax-ul lui Van Gaal s-a împotrivit. Moştenirea lui Il Grande Torino a rămas însă, la nivel de tineret piemontezii deţinând recordul de titluri naţionale, iar fiul căpitanului acelei echipe, Sandro Mazzola, onorând numele tatălui său.

————————————————————————-

Vârfurile Alpilor sunt şi astăzi acolo, tăcuţi martori ai unei poveşti frumoase, dar triste. Restul, s-a transformat în muzeu.

În urmă cu doi ani, lumea fotbalului primea o grea lovitură. Unul dintre cei mai mari fotbalişti italieni, un gentelman desăvârşit atât pe teren, cât şi în afara lui, Giacinto Facchetti, ieşea definitiv din scenă. Din păcate, simbolul Interului a pierdut meciul cu o boală incurabilă, cancerul.

Într-o zi atât de tristă nu sunt multe de spus. Site-ul oficial al campioanei Italiei nu a făcut altceva decât să publice o imagine cu Giacinto, pe care era scris FOREVER, şi să ofere vizitatorilor o colecţie de fotografii cu fostul mare fotbalist. Eu m-am gândit că, în loc de a spune deva, ar fi mai potrivit să ofer declaraţii ale foştilor coechipieri, adversari sau actuali jucători ai „nerazzurrilor”. Ele fac mai mult decât o mie de articole.

Javier Zanetti, căpitan Inter: „Îi simţim atât de mult lipsa lui Giacinto pentru că el era o atât de bună fiinţă umană. A fost, este şi va fi parte din istoria Interului.”

Roy Hodgson, fost antrenor la Inter: „A fost mare, un adevărat prieten, iar eu mă consider norocos şi privilegiat de faptul că l-am cunoscut. Nimeni nu îi va putea lua locul între legendele fotbalului.”

Giuseppe Bergomi, fost jucător la Inter: „A fost unul dintre motivele pentru care am venit la acest club. Un exemplu pentru toată lumea. Nu am avut plăcerea de a-l vedea jucând, dar, ca fost apărător, consider că un fundaş care înscrie 59 de goluri este ceva extraordinar.”

Sandro Mazzola, fost jucător la Inter: „A fost o figură importantă. Şi pe teren şi în afara lui. A fost un coechipier minunat şi o autoritate în echipă. A fost mereu gata de luptă, a fost uriaş. ”

Ivano Bordon, fost jucător la Inter: „Mi-a fost ca un frate mai mare. Păcat că tinerii jucători de astăzi nu l-au putut vedea jucând.”

Gianni Rivera, fost jucător la Milan: „A fost mare, mult mai mare în afara terenului.”

Gigi Riva, fost jucător la Milan: „A fost căpitanul generaţiei noastre.”

Dino Zoff, fost jucător la Juventus: „Am jucat mult timp împreună la echipa naţională. Era un băiat extraordinar. Nu puteai să nu-l placi.”

via inter.ro