9 ianuarie 2005, Milano. Inter intalnea in etapa a 18-a din Serie A pe Sampdoria. Aflat la primul sau sezon pe banca tehnica a „nerazzurrilor”, Roberto Mancini nu cunoscuse inca gustul infrangerii, in precedentele partide Mancio reusind 6 victorii si 11 rezultate de egalitate. Genovezii revenisera in prima liga cu un sezon inainte, reusind sa se claseze pe locul 8, pentru ca in 2005 sa piarda la mustata o pozitie de Liga Campionilor in fata celor de la Udinese. Asadar, doua formatii in forma se infruntau pe Giuseppe Meazza, cu echipa gazda pornind totusi din postura de favorita.

————————————————————————————–

Dar, asa cum se intampla nu de putine ori, socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ, astfel ca oaspetii aveau sa deschida scorul cu un minut inaintea pauzei, prin Tonetto. Partea a doua a insemnat un asalt continuu la poarta Doriei, care insa a contraatacat periculos de cate ori i s-a ivit ocazia. La o astfel de faza, cu cinci minute inainte de final, Kutuzov a facut 2-0 pentru genovezi si parea a fi pecetluit soarta meciului. Dar orgoliul ranit al interistilor a iesit la iveala, transformand o infrangere sigura intr-o victorie memorabila.

———————————————————————————–

Minutul 87. Recoba trage senzational de la 30 de metri in bara. A fost probabil semnalul de care aveau nevoie elevii lui Mancini. Dupa numai 60 de secunde, acelasi Recoba ii paseaza lui Martins, nigerianul marcand cu un sut la coltul lung. 1-2.

Cu ultimele rezerve de energie, Interul s-a aruncat peste adversar, Stankovic fiind aproape de egalare in minutul 90. Sampdoria devenise din echipa care a muscat ucigator pe contre o simpla reduta asediata. Care avea sa cedeze in primul minut de prelungiri, Vieri transformand in gol centrarea lui Martins, care s-a incapatanat sa se bata pentru o minge ce parea pierduta.

Probabil, spiritul de autoconservare ar fi facut orice formatie sa opreasca ofensiva in acel moment. Nu si acest Inter. Simtind ca se poate mai mult, „nerazzurri” au continuat sa se avante spre buturile lui Antonioli. Iar goalkeeperul oaspetilor a avut o interventie senzationala la o torpila a lui Recoba de la 30 de metri. Dar nu va mai putea face nimic peste numai un minut, cand uruguayanul a prins, din nou, un sut formidabil dupa ce Stankovic i-a oprit inteligent balonul. Era 3-2, iar arena milaneza s-a cutremurat din temelii.

Cartonasul galben incasat de Stankovic in ultimele secvente ale confruntarii nu mai conta. Interul reusise o revenire fabuloasa, una dintre cele mai frumoase din intreaga sa istorie.

—————————————————————————————–

Roberto Mancini a folosit urmatoarea formatie: Toldo - J. Zanetti, Materazzi, Cordoba, Favalli - Stankovic, C. Zanetti (Martins 66), Cambiasso, Emre (Karagounis 85) - Vieri, Adriano (Recoba 79).

La finalul sezonului 2004-2005, Interul s-a clasat pe locul 3 in Serie A, suferind doar doua infrangeri, si a castigat Cupa Italiei, la capatul unei finale contra lui AS Roma.

VEZI AICI REVENIREA SENZATIONALA A INTERULUI!

—————————————————————————————–

via inter.ro

Nimic nu mai e în Ghencea cum era odată. Pornind de le numărul unu din club şi terminând cu cel mai tânăr suporter. Am spus înaintea meciului de marţi că spiritul Stelei nu a murit. Din păcate, am greşit. Era deja mort şi îngropat. Şi, ceea ce e mai grav, nu se întrevede ca în curând să revină la viaţă. Fanii roş-albaştrilor au fost jenanţi la partida lui Lyon. Lăudau pe toată lumea la 2-0, dar încă de la 2-1 au început să critice, iar în momentul când francezii au preluat conducerea destul de mulţi s-au ridicat şi au plecat.

————————————————————————————

Comentariile maliţioase erau prezente deja cu circa două ore înaintea partidei. „Am venit să văd Lyonul, că de Steaua m-am săturat”, spunea un „suporter” autodeclarat fanatic. Discuţiile interesante au continuat, fiind luaţi la ţintă jucătorii şi, mai ales antrenorul. „E defensiv domne’. A jucat cu trei închizători la Galaţi. Nu e bun de nimic. Dacă nu îi aranja nea’ Gigi meciurile în returul trecut cine ştie unde terminam campionatu’”, s-a trezit vorbind un alt „cunoscător”. În zadar cineva a încercat să-i explice respectivului că Tiago a jucat contra Oţelului în spatele lui Arthuro, fanaticul trăgând o concluzie cel puţin hilară: „Fugi domne’ de-aici, că Lovin a fost mai avansat decât Tiago!”.

————————————————————————————

Momentul ieşirii la încălzire a steliştilor a dat naştere altor discuţii memorabile. „Uite mă, iar a băgat doi închizători!”, a descoperit un alt fan cu siguranţă înrăit, care a continuat apoi sigur pe el: „Să vezi în ce hal o să ne apărăm!”. O altă persoană, probabil mai melancolică de felul său, regreta jocul de pe vremea lui Protasov, dar în momentul în care a fost întrebat de trofeele cucerite de ucrainean a dat un răspuns de suporter al unei echipe mici, dar care joacă frumos: „Prefer să nu câştigăm nimic, dar măcar să-mi placă meciul”. Bine că Mourinho sau Capello nu gândesc la fel, pentru că probabil ar fi murit de foame.

—————————————————————————————-

Într-un final, începe meciul. „Suporterul” fanatic de care am amintit mai sus nu cântă, nu scandează, dar deja critică. Dar, hopa, Steaua dă gol! Nebunie, toată lumea se îmbrăţişează cu toată lumea, Athuro s-a transformat din „petarda” dinaintea meciului într-un superatacant. Nici nu apucăm bine să fumăm o ţigară pentru a ne linişti, şi Goian face 2-0. Incredibil! În numai 11 minute Lăcătuş devine un fel de Ferguson. „A ales cea mai bună tactică, hai domne’ că e antrenor”, spune mai mult răguşit unul din cei ce îl criticau înaintea meciului. Francezii nu se pierd cu firea şi se aruncă peste noi. Aproape inevitabil, egalează. Nervi, din nou acuze, din nou antrenorul habar nu are de tactică şi soseşte şi cea mai memorabilă replică a serii, din partea unui specator care criticase violent partitura defensivă a roş-albaştrilor: „Hai băi nene, că suntem şi nemâncaţi! Nu ne-am retras, am continuat să atacăm, vroiam noi să dăm trei-patru!”. No comment!

———————————————————————————–

Repriza se încheie cu un nou gol al Stelei şi cu alte laude din belşug din partea celor care mai devreme erau cei mai înverşunaţi critici ai echipei. În debutul părţii a doua destul de multă linişte, deşi românii conduceau. Avertismentele date de Lyon, oprite de Zapata, îi cam pun pe gânduri pe spectatori. Nu era oare mai simplu să-şi încurajeze echipa în acele momente decât să arunce iar săgeţi înspre banca tehnică? Iar în momentul în care francezii egalează, iar apoi preiau imediat conducerea, penibilul atinge cele mai înalte cote. O parte a „suporterilor” se ridică şi pleacă, alţii încep să huiduie. De critici nu mai are rost să amintim. Dar oare mai încurajează cineva echipa? Se aude parcă ceva din peluză. „Mitică la puşcărie”, scandează câţiva băiaţi care se pare că nu înţeleg unde au nimerit. E clar, steliştii ar trebui să zburde pe teren la auzul acestei scandări. Rădoi şi compania probabil aşteptau un asemenea moment pentru a declanşa iadul în careul lui Lloris. Deja la 3-5, stadionul rămâne aproape pustiu. Au mai rămas puţinii fani adevăraţi şi amatorii de huiduieli sau cei care îşi refulează frustrările de zi cu zi pe arenele de fotbal. Final trist, doar câţiva găsind puterea de a-şi aplauda favoriţii pentru efortul depus. Buni sau răi, sunt ai lor.

—————————————————————————————-

Altădată parte importantă a tot ce înseamnă Steaua, suporterii făceau să se cutremure stadionul şi îi intimidau pe adversari. „La bine, la greu/Steaua e clubul mereu tot mereu”, pare doar un cântec de demult. Puţini mai ştiu să-l cânte pe Ghencea. Acel sublim strigăt, „Forza Steaua, Vinci per noi”, nici măcar nu se mai aude. Fanii preferă să se aşeze şi să înjure în momentele în care echipa are nevoie de sprijin. Se aud tot mai des replici de genul, „plătesc biletul, vreau să-i văd că joacă!”. Adevărat. Dar aşa cum simpla prezenţă a jucătorilor pe teren nu asigură victoria, la fel, simpla prezenţă a spectatorilor în tribune nu ajută echipa. Cineva spunea odată, „arată-mi că mă iubeşti când merit mai puţin, atunci am cea mai mare nevoie”.

6 noiembrie 1986. Pe banca tehnică a lui Manchester United sosea un scoţian de 45 de ani care făcuse istorie cu Aberdeen. Alex Ferguson era numele său, iar momentul în care devenea antrenor al „diavolilor” nu era deloc propice. Mai mult decât atât, primele trei sezoane pe Old Trafford le-a încheiat aproape în genunchi, de două ori clasându-se pe locul 11, mai aproape de retrogradare decât de titlu. Situaţia a devenit de-a dreptul îngrijorătoare spre sfârşitul anului 1989, când, după o serie de opt partide fără victorie, lui Ferguson i se cerea demisia, atât de către fani, cât şi de către ziarişti. Conducătorii lui United nu s-au pripit, iar astăzi tehnicianul de 67 de ani nu mai are nevoie de nicio prezentare. Asta în timp ce suporterii îl adoră.

În ultimii ani, de fiecare dată când jocul Stelei suferea, întreaga suflare roş-albastră făcea apel la simbolul clubului, Marius Lăcătuş. În noiembrie 2007, visul a milioane de fani devenea realitate. „Fiara” devenea antrenor în Ghencea. Conta mai puţin cât din decizia patronului a fost mişcare electorală şi cât necesitate, legenda revenea acasă. Cu toate acestea, primele critici nu au întârziat să apară, în cel mai pur stil românesc. În momentul de faţă, au atins paroxismul. Lăcă e atacat din toate părţile. I se cere să plece. Se uită că a luat echipa aproape de la mijlocul clasamentului şi a fost la un pas să câştige titlul. Se uită dubla cu Galatasaray, cel mai greu adversar întâlnit de Steaua în preliminariile Ligii Campionilor, acolo unde Marius şi-a dovedit valoarea. Meciul de la Bucureşti cel puţin a fost o lecţie de tactică şi de cum se pregăteşte un joc decisiv. Se uită disputele cu Bayern şi Fiorentina, în care doar ghinionul sau ratările incredibile au împiedicat formaţia din Ghencea să obţină mai mult. I se cere să plece.

Da Lăcă, pleacă! Pleacă pentru că Zapata ia din ce în ce mai multe goluri pe colţul scurt, pleacă pentru că Ghionea face nişte gafe de neimaginat contra unei formaţii de Liga a II-a, pleacă pentru că Bănel dă cinci din şapte centrări prin spatele porţii, pleacă pentru că Arthuro crede că un meci de fotbal este acelaşi lucru cu o plimbare pe bulevard, pleacă pentru că Semedo nu e în stare să finalizeze corect nişte ocazii rarisime, pleacă pentru că măcar jumătate din echipa pe care o antrenezi nu cunoaşte ABC-ul fotbalului. Dar mai bine rămâi! Şi calcă-i pe capete pe toţi!

Cuceritori ai mărilor şi negustori iscusiţi, genovezii au fost printre primii care au făcut gloria Italiei într-o perioadă în care lumea încă trăia după obiceiurile antichităţii. Un asemenea oraş nu putea să nu se numere şi printre pionierii sportului din „Cizmă”. Astfel că Genova a dat prima campioană a Italiei şi prima echipă care a dominat fotbalul din Peninsulă.

——————————————————————————–

Pe 7 septembrie 1893, zece englezi semnau actul de fondare a Genoa Cricket & Athletic Club, o asociaţie sportivă care în primii ani de existenţă nu avea decât secţii de cricket şi atletism, unde accesul sportivilor italieni nu era permis. Echipa de fotbal a fost creată pe 10 aprilie 1897, la iniţiativa lui James Richardson Spensley. Terenul de joacă a fost ales a fi în Ponte Carega, iar localnicii putea fi şi ei legitimaţi. Iniţial, culorile clubului au fost roşu şi alb, de la crucea Sfântului Gheorghe, prezentă şi pe steagul oraşului. În 1899 se va trece la alb-albastru, pentru ca în final alegerea să se oprească la roş-albastru, în 1901, culorile clubului până în prezent. La numai un an de la înfiinţare, Genoa devenea prima campioană a Italiei la fotbal, în urma unei finale împotriva lui Internazionale Torino, câştigate cu 3-1 după prelungiri.

——————————————————————————–

Sezonul următor, numele echipei a devenit Genoa Cricket & Football Club şi un nou titlu poposea la Genova, după o finală tot contra lui Internazionale Torino, în care scorul a fost tot 3-1. Dominaţia fotbalului genovez în Italia avea să fie întregită la intrarea în noul secol prin cel de-al treilea scudetto consecutiv, victorie împotriva unei alte formaţii torineze, FBC. Erau vremuri când spectatorii luau cu asalt arenele pentru a vedea minunea din Genova.

Milan Cricket and Football Club a întrerupt hegemonia oraşului-port pentru un an, Genoa revenind pentru încă o serie de trei titluri consecutive, în două dintre finale învinsa fiind Juventus. Succesele echipei ce părea imbatabilă, a trezit ura şi invidia colegelor de competiţie. Puternicul contingent de jucători englezi de care dispunea Genoa nu a fost pe placul oficialilor italieni, care au protestat vizavi de folosirea străinilor. Astfel, „grifonii” au fost nevoiţi să-şi reconstruiască din temelii formaţia. A plecat şi tehnicianul care condusese trupa genoveză spre triumfurile ce păreau fără sfârşit, britanicul James Richardson Spensley. În locul său a fost numită o comisie tehnică, aceasta conducând echipa până în 1912, fără niciun succes însă. În aceeaşi perioadă, a fost construită şi o nouă arenă, în Marassi, comparabilă cu cele din Anglia şi cu o capacitate de 25.000 de locuri. Noul stadion a fost deschis oficial pe 22 ianuarie 1911.

————————————————————————————

Internaţionalii Enrico Sardi, Edoardo Mariani şi Renzo De Vecchi, precum şi un nou antrenor, englezul William Garbutt, au pus umărul la revenirea în prim-plan a echipei din Genova. Garbutt a fost primul manager profesionist din istoria fotbalului italian. Foarte carismatic, a rămas celebru pentru felul cum trăgea cu poftă din pipa sa. Uşor-uşor, a revitalizat echipa, pe care a condus-o spre un nou titlu, în 1915. Anii primului război mondial au afectat grav formaţia genoveză. Luigi Ferraris, Adolfo Gnecco, Carlo Marassi, Alberto Sussone şi Claudio Casanova au murit, de asemenea întemeietorul echipei de fotbal, James Richardson Spensley, fiind ucis în luptele din Germania. Dar chiar şi asa, dominaţia genoveză a continuat şi după război, Garbutt conducându-şi băieţii spre încă două scudetto, în 1923, finală câştigată contra lui Lazio, şi 1924, învinsa din ultimul act fiind Savoia. Aveau să fie ultimele titluri ale primei campioane din istoria Italiei. Au urmat câteva răbufniri, locul 2 în 1928 şi 1930, precum şi singura Cupă din palmaresul „grifonilor”, în 1937, după 1-0 în finala cu Roma. Interesant este că în perioada regimului fascist, Genoa a avut de pătimit, fiind nevoită să-şi schimbe numele în Genoa 1893, denumire la care s-a renunţat după căderea lui Mussolini, dar care a rămas celebră.

————————————————————————————–

După cea de-a doua conflagraţie mondială, au urmat vremuri grele pentru Genoa. retrogradări, urmate de promovări şi apoi iar retrogradări. Gloria de altădată era pierdută pentru totdeauna. În 1962, gruparea roş-albastră a cucerit Coppa delle Alpi, la care pentru prima oară au participat şi echipe din alte ţări. Învinsa din finală a fost formaţia franceză Grenoble Foot 38. Mult prea puţin. O zvâcnire de orgoliu în sezonul 1991/92 al Cupei UEFA, când „grifonii” au jucat semifinala, pierdută în faţa viitoarei câştigătoare a trofeului, Ajax Amsterdam.

În ultimii ani, Genoa s-a confruntat cu mari probleme, ajungând chiar şi în liga a III-a. De fiecare dată a găsit însă resurse pentru a reveni, iar în 2007, după o pauză de 12 ani, a revenit în Serie A. Iar istoria, rea sau bună, merge mai departe.

Că Steaua mai pierde, chiar şi două meciuri la rând, nu e o problemă. Li se întâmplă şi marilor forţe ale fotbalului. Că Zapata greşeşte, din ce în ce mai des, devine o problemă. Dar amintiţi-vă de perioada Juventus a lui Van der Saar. Că Gigi vorbeşte mult şi visează la tot felul de utopii, deh, ne-am obişnuit. Dar când vezi atâta indolenţă şi, ceea ce e mai grav, lipsă de valoare, atunci doare. Rău de tot. Aduşi pe o grămadă de bani şi plătiţi cu salarii vulgare pentru un om de rând, adunătura de indivizi care-şi spun jucători la Steaua are toate şansele să intre în istoria negativă a roş-albaştrilor.

E foarte greu să-ţi găseşti cuvintele după un asemenea joc. Mai ales dacă eşti suporter al Stelei. Nu o fi Lăcătuş vreun Capello sau Mourinho, dar ce vină are fostul atacant că elevii săi nu sunt în stare să pună un stop sau să dea un gol dintr-o situaţie favorabilă. Sau ce vină are „Fiara”, care şi-a căpătat renumele şi datorită ambiţiei, nu doar datorită intrărilor sale, că unii aşa zişi fotbalişti se plimbă pe teren? Nu încerc să-i iau apărarea antrenorului. Faptul că echipa din Ghencea are doar trei-patru ocazii pe meci, şi alea întâmplătoare, îl acuză. De fapt, e clar. Cu toţii sunt de vină. Aceeaşi oameni care au bătut Galata şi s-au luptat de la egal la egal cu Bayern şi Fiorentina. Astfel că întrebarea vine firesc. Care e adevărata echipă a Stelei?

Când se vorbeşte despre campionatul Scoţiei, automat gândurile zboară către două echipe, Celtic şi Rangers. Deşi în ultima vreme s-a vorbit destul de mult şi de Hearts, cele două mari au acaparat, se pare definitiv, lupta pentru supremaţie în această ţară. A existat însă, în anii ‘80, o formaţie care nu numai că le-a luat faţa celor două mari pe plan intern, dar le-a şi eclipsat pe plan european, fiind singurul club scoţian cu mai mult de un trofeu continental. De acolo a început povestea lui Sir Alex Ferguson.

———————————————————————————-

FC Aberdeen are o istorie de 105 ani, formându-se în 1903 prin fuziunea a trei echipe: Aberdeen, Victoria United şi Orion, în urma unei întâlniri publice la care au participat circa 1600 de locuitori ai oraşului. Era 20 martie, la 14 aprilie semnându-se oficial naşterea noului club. Primul meci l-a disputat la 15 august 1903, 1-1 contra celor de la Stenhousemuir. Până în anii ‘50, alb-roşii nu au reprezentat o trupă capabilă să se bată pentru trofee în Scoţia. Lucrurile se vor schimba însă odată cu sosirea pe banca tehnică a lui Dave Halliday, care va cuceri o Cupă (1947), o Cupă a Ligii (1956), dar mai ales primul titlu (1955). După plecarea lui Halliday, vor urma două decenii fără succese importante, cu excepţia unei Cupe a Scoţiei în 1970 şi a unei Cupe a Ligii în 1977. În 1978 va sosi pe Pittodrie un tehnician care va schimba pentru totdeauna istoria lui FC Aberdeen. Un fost atacant de la Rangers şi Falkirk, Alex Ferguson.

A petrecut opt sezoane ca antrenor al lui Aberdeen, transformând o grupare de pluton într-un nume în Europa. Bazându-se pe jucători precum Jim Leighton, Willie Miller, Alex McLeish şi Gordon Strachan, Ferguson a început să adune trofeu după trofeu. Titlul din sezonul 1979/80, a fost urmat de trei Cupe ale Scoţiei la rând, între 1982 şi 1984, apoi de încă două titluri consecutive, 1984 şi 1985, ultimul an pe banca alb-roşilor putând fi considerat cel mai slab al lui Sir Alex, fiind cucerite „numai” Cupa Scoţiei şi Cupa Ligii. Dar marile succese au fost cele continentale.

————————————————————————————-

La startul ediţiei 1982/83 a Cupei Cupelor, Aberdeen s-a văzut nevoită să joace un tur preliminar, contra elveţienilor de la Sion. S-a dovedit o simplă formalitate pentru scoţieni, care au câştigat ambele manşe cu scoruri fluviu, 7-0 şi 4-1. Adversarul din primul tur părea unul lejer, dar elevii lui Ferguson s-au întrebunţat serios pentru a elimina pe Dinamo Tirana (1-0 şi 0-0). Au urmat polonezii de la Lech Poznan, executaţi fără emoţii (2-0 şi 1-0), iar în sferturi primul şoc, Bayern Munchen. În Bavaria, Aberdeen a scos un 0-0 care o punea în postura de favorită pentru retur. În Scoţia partida a fost de-a dreptul dramatică, germanii menţinând un scor favorabil lor până în momentul în care John Hewitt va semna golul care a aruncat în aer Pittodrie. Victorie cu 3-2 şi promovarea în semifinale. Un galop de sănătate contra belgienilor de la Waterschei (5-1 şi 0-1) şi trupa lui Ferguson îşi dădea întâlnire cu istoria la Göteborg, pe Ullevi, locul de disputare al finalei.

————————————————————————————-

Aberdeen a ajuns în finala unei competiţii la startul căreia s-au aflat nume precum PSG, Inter Milano, Bayern Munchen sau Barcelona. Adversarul din ultimul act avea să fie un nume şi mai mare, Real Madrid, echipă antrenată la acel moment de un nume uriaş, Alfredo Di Stefano, şi cu fotbalişti precum Camacho, Juanito, Stielike sau Santillana. Dar scoţienii nu s-au lăsat deloc intimidaţi. Black a deschis scorul în minutul 7, Juanito a egalat din penalty după alte şapte minute, pentru ca în prelungiri, acelaşi jucător care eliminase Bayernul, Hewitt, să aducă victoria lui Aberdeen în prelungiri. Jim Leighton, Doug Rougvie, John McMaster, Neale Cooper, Alex McLeish, Willie Miller (căpitan), Gordon Strachan, Neil Simpson, Mark McGhee, Eric Black (John Hewitt 87), Peter Weir este formaţia care a intrat definitiv în istoria clubului. Succesul din Cupa Cupelor avea să fie confirmat de cucerirea Supercupei Europei, după o dublă manşă contra lui Hamburg (0-0 şi 2-0), în decembrie. Sezonul următor, Ferguson şi elevii săi vor fi opriţi de Porto în semifinale, după ce anterior au trecut de islandezii de la IA (2-1 şi 1-1), de belgienii de la Beveren (0-0 şi 4-1) şi de ungurii de la Ujpest (0-2 şi 3-0 după prel). A fost ultima răbufnire europeană a lui Aberdeen.

———————————————————————————

În 1986, Ferguson va pleca la echipa pe care o antrenează şi azi, Manchester United, lăsând în urmă opt sezoane pline de succese şi o poveste frumoasă. De atunci şi până în prezent, Aberdeen a mai cucerit o Cupă a Scoţiei (1990) şi două Cupe ale Ligii (1990 şi 1996), reuşind şi cinci clasări pe locul doi în campionat. Dar atât. A rămas totuşi ultima formaţie care a cucerit un titlu în Scoţia în faţa celor două mari de la Celtic şi Rangers. Alături de care împarte un alt record, cel de menţinere în prima ligă din 1904. Şi continuă să aibă mai multe trofee europene decât fiecare dintre ele.