Chelsea-Liverpool 4-4. Liverpool-Arsenal 4-4. Două meciuri care au arătat că fotbalul rămâne un sport frumos şi au dat senzaţia că totuşi fotbalul ofensiv se poate impune într-o vreme în care rezultatul contează mai mult ca orice. Două meciuri care ne-au făcut să aşteptăm cu şi mai multă nerabdare semifinalele Ligii Campionilor, acolo unde sunt prezente trei echipe din Albion. De Barcelona ştiam deja că are o singură filosofie: ofensivă totală. Dar…

…meciurile de marţi şi miercuri au dezamăgit crunt. Recitalurile ofensive atât de mult visate s-au lăsat îndelung aşteptate. Şi apoi ne-am amintit că anul trecut în semifinalele Ligii Campionilor United elimina Barca după o dublă cu un singur gol, în care englezii au fost pragmatici precum italienii, ne-am amintit că, exceptând duelul din acest sezon, disputele dintre Liverpool şi Chelsea n-au fost altceva decât un şah etern, am revăzut în minte finala dintre Manchester şi Chelsea, decisă la penaltyuri. Am înţeles că atunci când rezultatul chiar are importanţă, spiritul ofensiv şi spectaculos contează cel mai puţin.

Italienii pot fi liniştiţi. Stilul lor nu a murit. Ba mai mult, controlează încă fotbalul. Marea problemă a echipelor din „Cizmă” pare a fi că nu reuşesc să ajungă în semifinale. Pentru că dacă ar face-o, finala ar fi practic un scop atins.

La Campionatul Mondial din 1970, un ziarist italian îi spunea lui Ioan Chirilă, la pauza meciului Brazilia-Anglia: „Brazilienii ştiu şi ei să se betoneze foarte bine. Bineînţeles, într-un fel care să nu semene cu betonul. Dar tot beton este”. Probabil, de undeva de sus, Helenio Herrera priveşte cu un zâmbet în colţul gurii fotbalul la a cărui bază a stat.

via BLOG DE FOTBAL

Juventus-Inter s-a încheiat 1-1, dar duelul antrenorilor a fost câştigat la scor de Jose Mourinho. „Mister” Ranieri a dovedit încă o dată că este un tehnician limitat, care nu poate cuceri decât cel mult Cupa Italiei. Faptul că „bianconnerri” au scăpat nebătuţi se datorează exclusiv determinării şi entuziasmului, nicidecum vreunei tactici minune. De altfel, Corriere dello Sport a ieşit pe prima pagină cu un titlul sugestiv: „Cuore Juve, Scudetto Inter”. Iar într-un sondaj al aceluiaşi ziar, 70% dintre cititori consideră injust rezultatul final. Dar, aşa cum spune un clişeu nesuferit, fotbalul se joacă pe goluri.

Să-l lăsăm pe Mourinho să explice cum a gândit meciul: „Am considerat că este mai bine să-l las doar pe Cambiasso în faţa apărării şi să-i avansez pe Muntari şi pe Stankovic. Astfel, Figo şi Mario au beneficiat de mai multe şanse în atac. Pe Zanetti l-am preferat ca fundaş dreapta pentru abilităţile sale defensive. Nu este uşor de jucat împotriva lui Nedved, pentru că cehul nu evoluează doar în bandă, ci vine şi în centru. În plus, experienţa lui Zanetti a fost fundamentală pentru decizia mea. Chivu este apărător central, dar dă încredere colegilor chiar şi în bandă. Echipa s-a adaptat şi a jucat foarte bine”.

Mou a avut dreptate. Cu Stankovic şi Muntari făcând pe salahorii şi cu un Cambiasso impecabil ca de obicei, Inter a câştigat clar mijlocul. Şi într-adevăr, Figo şi Balotelli au fost eliberaţi şi au apărut la finalizare, cei doi având marile ocazii ale „nerazzurrilor” în prima parte. Iar faza golului, un contraatac de manual, pe traseul Ibra-Stankovic-Ibra-Muntari-Balotelli, a fost o frumuseţe. Singura reacţie a lui Ranieri după ce Inter a deschis scorul a fost introducerea lui Trezeguet, anulată imediat de tehnicianul campioanei Italiei prin două schimbări care să betoneze apărarea, Vieira şi Burdisso în locul lui Balotelli şi Muntari. Profitând şi de eliminarea lui Tiago, Stankovic a urcat în spatele lui Ibrahimovic şi a fost la un pas de a face 2-0 şi de a închide meciul. Ultima lovitură a lui Mourinho a fost trimiterea în teren a lui Cruz, argentinianul fiind şi el aproape de gol, chiar la prima atingere de minge. Buffon i-a ţinut însă în joc pe torinezi şi, pentru că fotbalul nu este mereu matematică, Grygera a egalat după un corner în care era mult prea liber în careul lui Julio Cesar.

Mai multe despre meci AICI

„Chivu, suspectat de blaturi în Italia”, „Senzaţie! Inter, acuzată că a făcut blaturi pentru a lua bani din pariuri” sau „A jucat Inter la două capete?” sunt doar câteva titluri apărute în presa românească după un articol publicat de cotidianul Il Giornale în data de 30 ianuarie. Din păcate, s-au trecut prea uşor cu vederea anumite aspecte, probabil din cauza dorinţei de senzaţional. Faptul că cele mai importante ziare de sport din Italia, Gazzetta dello Sport şi Corriere dello Sport, nu au scris un rând din scenariul pe care până şi Luciano Moggi ar fi fost invidios ar fi trebuit să dea de gândit. Dar lucrurile interesante abia acum urmează.

Unul dintre ele este că ziarul care a publicat ştirea care i-a pus pe jar pe fanii Interului face parte din imperiul media al lui Silvio Berlusconi. De prisos să mai spunem cine este personajul. Aşa că băieţii de Il Giornale şi-au adus aminte de o ştire de la jumătatea lunii mai 2008, au mai adăugat nişte lucruri, senzaţionale eventual, şi-au imaginat cum cineva i-a şoptit lui Materazzi să rateze penaltyul din meciul cu Siena, au împachetat-o frumos şi au livrat-o publicului.

Acum, nu ştiu câţi dintre voi au văzut meciul incriminat, dar Materazzi a avut atunci o bară şi tot el a obţinut lovitura de pedeapsă buclucaşă. Ce rost mai avea să obţină penaltyul respectiv? Doar aşa să se facă de râs şi să intre în gura fanilor?

Don Silvio şi-a imaginat probabil că dacă echipa pe care o patronează a fost odată retrogradată pentru legături cu mafia pariurilor, ar fi bine ca şi rivala de moarte să păţească la fel. Şi dacă tot avem un imens imperiu media, de ce să nu-l folosim? Din păcate pentru el, dar şi pentru fanii adversarelor, comunicatul Procuraturii din Milano a avut efectul unei lovituri de ciocan în moalele capului pentru cei care visau deja cum „nerazzurri” vor fi penalizaţi: „Precizăm că nu s-a efectuat nicio anchetă referitoare la sezonul 2007/2008 şi în special la clubul Inter”. End of story!

—————————————————————————————-

via INTER.RO

Într-o ţară în care criza economică începe să-şi arate colţii, iar noul Parlament îşi începe prima şedinţă cu peste două ore întârziere, subiectul zilei este Gigi Becali şi deja celebra lui “valiză”. Până la un anumit punct, un fel de “ţara arde şi baba se piaptănă”. Să nu fiu greşit înţeles, nu îi iau partea unui om care a transformat Steaua în ceea ce este acum. Poate că noi, suporterii roş-albaştrilor, vom fi nevoiţi să ne vedem echipa depunctată sau chiar retrogradată. Nu mă pot pronunţa câţi preferă sacrificiul acesta pentru a scăpa de latifundiarul care le ştie pe toate. Fără a mă gândi la mioriticul “să moară şi capra vecinului” ancheta care se află în desfăşurare trebuie să se extindă asupra întregului fotbal românesc. Şi când spun întregul fotbal românesc nu mă gândesc doar la alte echipe care au apelat la aceleaşi metode atât de blamate în aceste zile, ci şi la conducătorii forurilor care, chipurile, se ocupă de bunul mers al lucrurilor. Şi apoi să fie luaţi la rând şi cei care au dat tunuri de milioane în alte domenii. Altfel, această acţiune riscă să fie privită ca o răzbunare la adresa unui om sau a unui club.

Cu siguranţă Becali merită condamnat. Cu siguranţă Steaua merită penalizată pe plan sportiv, indiferent care ar fi acea penalizare. Dar să nu rămână un caz singular. Pentru că nu vor face decât să lovească într-un club care oricum va rămâne cel mai iubit din România. Vor reuşi să-i păteze istoria şi să-i facă uitată gloria. Dar aceasta oricum e trecătoare. Mediocritatea însă e veşnică.

6 noiembrie 1986. Pe banca tehnică a lui Manchester United sosea un scoţian de 45 de ani care făcuse istorie cu Aberdeen. Alex Ferguson era numele său, iar momentul în care devenea antrenor al „diavolilor” nu era deloc propice. Mai mult decât atât, primele trei sezoane pe Old Trafford le-a încheiat aproape în genunchi, de două ori clasându-se pe locul 11, mai aproape de retrogradare decât de titlu. Situaţia a devenit de-a dreptul îngrijorătoare spre sfârşitul anului 1989, când, după o serie de opt partide fără victorie, lui Ferguson i se cerea demisia, atât de către fani, cât şi de către ziarişti. Conducătorii lui United nu s-au pripit, iar astăzi tehnicianul de 67 de ani nu mai are nevoie de nicio prezentare. Asta în timp ce suporterii îl adoră.

În ultimii ani, de fiecare dată când jocul Stelei suferea, întreaga suflare roş-albastră făcea apel la simbolul clubului, Marius Lăcătuş. În noiembrie 2007, visul a milioane de fani devenea realitate. „Fiara” devenea antrenor în Ghencea. Conta mai puţin cât din decizia patronului a fost mişcare electorală şi cât necesitate, legenda revenea acasă. Cu toate acestea, primele critici nu au întârziat să apară, în cel mai pur stil românesc. În momentul de faţă, au atins paroxismul. Lăcă e atacat din toate părţile. I se cere să plece. Se uită că a luat echipa aproape de la mijlocul clasamentului şi a fost la un pas să câştige titlul. Se uită dubla cu Galatasaray, cel mai greu adversar întâlnit de Steaua în preliminariile Ligii Campionilor, acolo unde Marius şi-a dovedit valoarea. Meciul de la Bucureşti cel puţin a fost o lecţie de tactică şi de cum se pregăteşte un joc decisiv. Se uită disputele cu Bayern şi Fiorentina, în care doar ghinionul sau ratările incredibile au împiedicat formaţia din Ghencea să obţină mai mult. I se cere să plece.

Da Lăcă, pleacă! Pleacă pentru că Zapata ia din ce în ce mai multe goluri pe colţul scurt, pleacă pentru că Ghionea face nişte gafe de neimaginat contra unei formaţii de Liga a II-a, pleacă pentru că Bănel dă cinci din şapte centrări prin spatele porţii, pleacă pentru că Arthuro crede că un meci de fotbal este acelaşi lucru cu o plimbare pe bulevard, pleacă pentru că Semedo nu e în stare să finalizeze corect nişte ocazii rarisime, pleacă pentru că măcar jumătate din echipa pe care o antrenezi nu cunoaşte ABC-ul fotbalului. Dar mai bine rămâi! Şi calcă-i pe capete pe toţi!

„Cei ce mă cunosc spun despre mine că sunt un om de nota zece. Ceilalţi… zic că nu, dar ce contează mai mult?” (Materazzi)

——————————————————————————–
Privit mereu ca un băiat rău, atât în Italia, cât şi în restul Europei, Matrix, sau Macelazzi după detractori, este un om simplu în viaţa de zi cu zi. Mai mult decât atât, un familist convins, tată a trei copii, Materazzi nu a fost niciodată „membru” marcant al presei de scandal, într-o lume a fotbaliştilor italieni care schimbă iubitele de la o săptămână la alta.

——————————————————————————
„Jucătorii se respectă unii pe alţii pe teren, dar evident că unii sunt ceva mai duri decât ceilalţi”, a spus Mourinho după derbyul cu Milan. Răutatea din jocul lui Materazzi vine însă din determinarea cu care evoluează fundaşul Interului şi al naţionalei Italiei. Este adevărat, Marco nu este un sfânt, are câteodată intrări dincolo de limita regulamentului, dar, întrebarea vine firesc, câte faulturi precum cele prezente tot mai des în Anglia de exemplu a comis Matrix? Câţi jucători faultaţi de el au avut cariera pusă în pericol?

—————————————————————————–

„Nu înţeleg de ce mama lui Materazzi, care din păcate nu mai este cu noi, este mereu insultată”, a adăugat tehnicianul portughez al „nerazzurrilor”. Marco a rămas fără mamă la o vârstă fragedă, 15 ani. Probabil aşa se şi explică apropierea pe care o are faţă de familie acum. „Sunt la fel de răi ca rasiştii”, a continuat Mourinho, referindu-se la fanii Milanului care au compus special cântece care îl jignesc pe fotbalistul de 35 de ani şi pe mama sa dispărută. Dar atâta timp cât goalkeeperul „diavolului” susţine în gura mare că este fascist şi nu se ia nicio măsură, ce pretenţii am putea avea ca nişte suporteri bezmetici să fie pedepsiţi?
—————————————————————————–

„E un băiat deosebit, dar este tratat diferit şi am observat asta de mulţi ani. Ar trebui să-l respectăm şi să-i repectăm şi cariera”, a concluzionat dezamăgit antrenorul Interului.

via inter.ro

“Vă pot spune în mod foarte clar că regulamentul UEFA nu interzice premierile. În mai multe ţări se practică aşa ceva şi nu e considerat ilegal. În momentul de faţă, pentru UEFA nu există nici un caz Steaua. La FC Porto a fost vorba despre nişte acte de corupţie în afara oricărui dubiu”.

Cuvintele de mai sus îi aparţin lui Thomas Giordano, şeful departamentului de presă al forului continental, şi au fost rostite într-o discuţie telefonică purtată de acesta cu reporterul Gazetei Sporturilor, Daniel Scorpie. Este, dacă îmi permiteţi o părere, cel mai bun interviu publicat în presa românească în ultima vreme. Însă, ce este mai important, această discuţie înseamnă recunoaşterea oficială a acestor practici de stimulare a oponentului principalului rival. De la acest interviu practic, începe apărarea Stelei. Nu vreau să deschid aici o discuţie legată de moralitatea faptei. Ar însemna să mă întind prea mult. Vreau să vorbim cât de legal este ceea ce a făcut Gigi Becali

Cel mai bun exemplu este Spania. Nu cred că neagă cineva faptul că spre finalul ultimelor sezoane, aceste practici au fost folosite în Primera. Ele au apărut şi în presa de la noi. Şi dacă nici ibericii nu au un fotbal dezvoltat… Apoi să ne amintim de meciul Anglia-Croaţia din preliminariile actualului Campionat European. Cu toţii am auzit de premiile care urmau să ajungă de la Moscova la Zagreb. Şi să fim serioşi, lista poate continua. Vă amintiţi de vreo decizie luată în aceste cazuri?

Nu sunt nici dintre cei care văd în această decizie mâna masoneriei sau mai ştiu eu a cărei organizaţii secrete care are ca scop pedepsirea roş-albaştrilor. Cred, sau îmi place să cred, că a fost vorba doar de exces de zel. Nu sunt însă de acord cu unele reacţii venite dinspre Giuleşti sau dinspre Cluj. De domnul acela de la Timişoara care a fost condamnat şi acum încearcă să ne ţină lecţii de moralitate nu vreau să aduc vorba. Mai presus de orice, nu mă număr printre cei care îi cântă în strună patronului stelist. Ba dimpotrivă. Dar de data asta, consider că nu a greşit. Nu a făcut nimic ilegal. A cerut unei echipe să joace corect. Şi ar fi premiat-o pentru un rezultat favorabil Stelei. Restul, iarăşi părerea mea, e doar can-can.

“Chiar dacă Steaua a fost depunctată, ca şi FC Porto, putem decide ca ea să nu fie exclusă din Liga Campionilor pentru că sunt cazuri diferite”.

Steaua a pierdut cu Dinamo şi, aproape sigur, titlul de campioană. Sunt convins că este primul răspuns care vine în minte tuturor. Dar până la asta, s-au întâmplat altele.

Anul trecut, dupa meciul Dinamo-CFR, Gigi Becali a purtat fularul eternei rivale a Stelei. În minutul cinci al partidei decisive pentru titlu de aseară, acelaşi personaj a găsit de cuviinţă să desfacă o sticlă de şampanie şi să facă una din celebrele sale “arongaţe” şefilor şi suporterilor dinamovişti (poza şi implicit dovada acestei afirmaţii a fost surprinsă magistral de fotoreporterii Gazetei de la meci). Cel mai grav lucru care s-a petrecut însă în Groapă a fost jocul roş-albaştrilor. Steaua şi-a arătat limitele într-o dispută capitală. Nu sunt un extremist. De aceea, nu dau dreptate nici celor care pun revenirea formaţiei din Ghencea numai pe seama jocurilor de culise, dar nici celor care laudă prea mult şi fără motiv jocurile actualei, şi probabil viitoarei, vicecampioane. Însă trebuie să fim serioşi, aşa a evoluat Steaua în marea majoritate a returului. În duelul cu Dinamo s-a petrecut, cred, un lucru ciudat. Jucătorii aşteptau să se întâmple ceea ce credeau că a aranjat Gigi, iar Gigi a aşteptat ca fotbaliştii să-şi pună orgoliul la muncă. Ce a ieşit, aţi observat!

Toate acestea s-au întors împotriva clubului. S-a întâmplat în Ştefan cel Mare cea mai mare umilinţă a lui Becali de când este în fotbal. A pierdut titlul contra lui Dinamo. Steaua şi suporterii ei au plătit pentru toate păcatele unui om care nu a ştiut, şi ceea ce este mai grav, pare să nu ştie în continuare unde şi când să se oprească.

Steaua a invins la Vaslui. Un lucru normal, tinand cont ca formatia din Ghencea este cea mai galonata din Romania, iar moldovenii sunt abia la al treilea sezon din istorie in Liga I. Un lucru normal daca ne uitam la sumele investite de cei doi patroni. Un lucru normal daca aruncam o privire pe loturile celor doua echipe. Este adevarat, ros-albastrii au facut un meci cel putin mediocru in Moldova. Un sut pe poarta si un gol. Suficient pentru trei puncte.

Dar de aici pana la acuzele de blat ale mereu ofticosului Porumboiu este cale lunga. Fostul mare arbitru, stiu ca ii place aceasta titulatura, gaseste intotdeauna un tap ispasitor pentru insuccesele echipei sale. Acum a facut tot felul de legaturi astfel incat sa-l gaseasca vinovat pe Dorinel Munteanu. Un monument al fotbalului romanesc. Mai mult decat atat, asteapta demisia antrenorului care l-a dus la un pas de Europa. Pentru ca nu a vrut sa jure pe Biblie. Daca trebuie sa-l fortezi pe Dorinel la asa ceva pentru a-si dovedi loialitatea, inseamna ca ai probleme cu capul. Nea’ Adrian a declarat ca i-a cerut tehnicianului sau sa invinga neaparat Steaua. Inca de la inceputul campionatului. Stiu si de “iubirea” lui Porumboiu pentru ros-albastrii. Eram copil, dar inca imi amintesc celebrele sale arbitraje la eternul nostru derby, Steaua-Dinamo :).

De fapt m-am cam plictisit sa scriu de patronul Vasluiului. E acelasi care l-a catalogat pe Badea aurolac. De 1,2 milioane de dolari adaug eu. E acelasi care tipa in gura mare acum doi ani ca o semifinalista de Cupa UEFA a indraznit sa-l bata acasa si sa-si asigure titlul de campioana. Era vorba tot de Steaua. Si e acelasi care probabil vrea mereu sa fie in centrul atentei. Din pacate, reuseste.

Presiune, declaratii belicoase, ultima sansa pentru a mai conta la titlu sau lovitura decisiva in drumul spre Liga. Si un stadion plin. Cam acestea erau coordonatele unui derby nebucurestean. Cam straniu, nu-i asa?

Pentru cine s-a umplut stadionul? Cfr-istii se bateau cu pumnul in piept ca ei sunt “vinovati”. Fals! In Ghencea se vine pentru Steaua. Sau, in cel mai rau caz, pentru Real, Arsenal sau Lyon. Se vine pentru ca baietii erau intr-un moment greu si trebuiau sustinuti. Mai nou se vine pentru niste sud-americani care deja confirma. Se vine pentru Lacatus. Se vine pentru spectacol. Da, pentru spectacol. Nu rezultatele au lipsit atat de mult Stelei si mai ales suporterilor sai, ci show-ul. Amintirea marii echipe din anii ‘80 si a jocului sau au facut generatii intregi sa ia drumul stadionului din Ghencea. Intr-un meci cat un sezon, spectacolul, fotbalul s-a intors acasa. Steaua a fost minunata, condusa magistral de Dayro Moreno si Mendoza. Clujenii au fost ridiculizati pe alocuri. O greseala mare de aebitraj nu poate sa puna sub semnul intrebarii o victorie mai categorica decat o arata scorul. Suporterii au venit sa vada fotbal. Au venit sa vada Steaua. Si au vazut. Din plin. Apropos, la meciul cu Anorthosis cati spectatori au fost in tribune?