articol luat din Academia Catavencu.

Insa faza e pe bune.

http://www.gandul.info/flux/un-cersetor-roman-din-italia-sustine-ca-a-jucat-la-steaua-si-a-fost-antrenat-de-zenga.html?3996;3699124

Am început să urmăresc fotbalul din anii ‘90, când încă existau în campionat jucători ca Jean Barbu, Gică Butoiu, Cătălin Munteanu, Rotariu, Cristi Vasc, Zmoleanu sau Crivac; că să nu mai vorbesc de echipa naţională unde un mijloc cu Dorinel Munteanu, Hagi, Gâlcă sau Craioveanu puneau mari probleme adversarilor.

Unui astfel de jucător e greu să îi anticipezi mişcările sau şutul,acest tip de jucător fiind un pericol permanent pentru adversari; ca să nu mai vorbim de plăcerea spectatorului de a urmări un astfel de jucător.

Văzând loturile din ziua de azi nu pot să nu mă întreb de ce au apărut foarte puţini jucători de picior stâng. Mai avem doar stângaci fundasi stânga sau pe final de carieră - Aliuta şi Boştină.

Mă întreb unde o fi problema, antrenorii dela juniori nu îi promovează, sau stângacii pur şi simplu nu mai apar?

O privesc si pe M: 17 ani au trecut peste noi, cu bune si rele, de maine voi fi numai al ei, voi “divorta” de minge. Trupul ei de femeie implinita si cu doi copii “la activ” ma infioara si ma copleseste in acelas timp; oare eu, ca barbat, desi am adus bucurii si dezamagiri atator oameni, am facut ceva care sa echivaleze macar cu o nastere?

Zorii se apropie, de somn nici nu poate fi vorba. Cum sa fie vorba cand o mare parte a fiintei mele va inceta sa existe? Cum o sa fie cand EU voi trece de tusa de margine spre vestiar?

Epuizat, adorm cateva ore…

Cealalta viata a mea se va termina peste putin timp.

Ma simt ca acum 23 de ani cand am pornit spre primul antrenament, pe stadionul aflat la trei statii de tramvai: cu frica de necunoscut si inima incercand sa iasa afara, pe o vreme racoroasa si stand sa ploua.

Am pornit singur spre stadion incercand sa trec in memorie fiecare frunza, bordura, senzatie care o voi trai azi. Oamenii ma saluta voiosi, recunoscandu-ma; multi din ei vor fi mai tarziu la retragerea mea.

Cand am ajuns la stadion l-am mai privit odata atent, in intregimea lui, ca pe un vechi prieten. Insa, ca si mine, “prietenul” e schimbat: scaunele moderne au lasat in urma romanticele gradene, vestiarul cel de acum stralucitor si cu apa calda la discretie face uitata imaginea vechiului vestiar simplu si curat. Vestiarul unde s-au intamplat adevarate drame dupa meciuri, vestiarul de unde ieseam frumosi si aranjati, chiar daca in sufletele noastre era tragedie daca pierdeam.

Numai gazonul pare ca a ramas la fel; este de un verde proaspat, imi vine sa-l cuprind in brate si sa-l miros ca pe parul propriei mele soti.

Mai sunt cateva ore. Sunt singur pe teren si amintirile izvoresc din fiecare colt de iarba: da! acolo unde e un mic damb mi-a sarit mingea cand il aveam antrenor pe pretentiosul D, am primit atunci o mustruluiala pe cinste! Poarta din stanga, unde am dat primul meu gol, cu capul daca imi aduc bine aminte, banca “suspinelor” unde de atatea ori am stat langa “Dom’ profesor”, care mi-a fost ca un tata; sper ca va veni azi.

Mingea. Am iubit mingea. Nimic nu se compara cu o centrare “cu efect”, o pasa “printre” sau un voleu necrutator, la vinclu. Cel care a iubit mingea stie despre ce vorbesc.

La stadion a inceput sa apara lumea, restul nu mai conteaza.. Sau poate…intrebat fiind de un reporter cu ce am ramas dupa atatia ani de sport i-am raspuns “cu o valiza plina de tro fee si o poza cu cel mai bun prieten si coechipier plangandu-mi pe umar.”

Cineva spunea ca fotbalul e nedrept, insa dragi prieteni, timpul se pare ca e mult mai ticalos.

Cheia intr-o economie si o societate de succes e clasa de mijoc; nu putem sa nu ne bucuram vazand ca macar in fotbal, de un an au inceput sa apara echipe care pun probleme serioase “echipelor mari”, atat in joc, cat si in mentalitate si profesionalism.

Cu siguranta, cel mai important rol in aparitia “clasei de mijloc” il reprezinta nu calificarea directa in Liga Campionilor, ci accederea in Cupa UEFA a locului 6.

Cupa UEFA reprezinta pentru echipele din provincie un adevarat “taram al fagaduintei”, dupa ce an buni la rand au privit competitiile importante cel mult la televizor sau de pe stadioanele capitalei.

Daca pana nu demult locul 7 de exemplu era considerat “caldut”, azi poate fi privit ca un semiesec, multe echipe, chiar si nou-promovate, investind bani multi in infrastructura si jucatori.

Aceste prime doua etape au aratat destule lucruri bune:

- multe stadioane incep sa arate cat de cat curate, au nocturna, tribunele parca arata altfel in lumina reflectoarelor;

- CFR si Poli au oferit un spectacol la nivel european, cu jucatori maturi tactic si tehnic;

- jucatori echipelor de mijoc par de o calitate mult superioara anilor precedenti;

Speram cu totii ca meciurile jucate pe stadioane gri, terenuri desfundate si cu jucatori plictisiti sa ramana undeva in urma.

Aproape trei ani suporterii Timisoarei au trait victorii chinuite cu echipe modeste, infrangeri pe banda rulanta cu “granzii capitalei”; au trebuit sa suporte jucatori plafonati, antrenori in criza de idei si inspiratie. Toate astea in timp ce conducerea clubului anunta ca in scurt timp Poli Timisoara va fi un club de talie europeana, profesionist si performant!

Doua meciuri bune la rand si locul 2 intr-un clasament provizoriu erau performantele supreme pentru Marian Iancu atunci cand s-a instalat in fruntea clubului banatean?Oare ce club care se vrea profesionist isi vinde doi titulari (in mare forma!), in plin campionat, unui club rival? Carcotasii ar putea spune ca cei doi ar fi trimisi la Dinamo ca un cal troian, pentru sabotaj…Insa sa fim seriosi: ce-or zice fanii timisoreni si Florin Calinescu? Vor ramane doar cu berea Timisoreana?
Dar mai ales imi pare rau de Dusan Uhrin: omu’ a facut o pregatire exemplara, a imprimat un joc consistent, la “resuscitat” pe Plesan,are rezultate; ma indoiesc ca transferul celor doi i-a picat bine; probabil acum se intreaba “care e faza?”.

Va raspundem noi domnule antrenor ceh, dornic de performanta: aici e Romania! tatal dumneavoastra nu v-a pomenit nimic despre noi, romanii?

Dupa ceva ore de stat la coada (care treceau usor daca mai intalneam vreun tovarash), fugeam spre casa, imi puneam tenesii sau ce gaseam, rupeam un colt de paine (doamne ce bun era!) si fuga pe maidan! de aici incepea totul: mergeam la cel care avea minge toti copii si ii strigam puternic sub balcon “mama lu’ Ionel! il lasati pe Ionel afara?”, si daca nu il lasa, ne rugam de toata famili lui sa ne lase si noua mingea.
Mingea acelor vremuri era ceva special. Am prins mult timp mingiile pe cauciuc (de 35), iar cine avea “Artex”, de obicei aduse de rudele “din Germania” era cunoscut in toata zona.
Mingiile se descoseau, unii le coseau, se vedeau camera prin ele, mergeam cu ele la vulcanizare sa le umflam sau sa le punem petice.
Binenteles, am inceput sa bat mingea pe maidan; in scoala am ajuns cand eram mai mare, in scoala jucau “aia mari”. Cei mari erau pt cei mici un fel de semizei ai fotbalului: trageau tare in minge, se loveau, jucau cu “Artex”, ne trimiteau pe noi “pustimea”, sa le scoatem mingea din gradini.

MAIDANUL MEU sau “pe camp” era chiar in capatul blocului (acum e o Biserica pe fostul teren…): era destul de mare, era langa strada, avea copaci, boscheti, iarba si funingine (ardeam cauciucuri pe el), era delimitat de borduri. Insa cel mai important lucru erau cei doi copaci pe care ii foloseam ca poarta in lateralul terenului; ma gandesc cu nostalgie la cei doi copaci prin care am dat poate sute de goluri si imi dau lacrimile, acel loc mai exista dar e cotropit de garduri, NU MAI SUNT COPII…as vrea sa mai simt odata praful acela si chiotele prietenilor in vacanta de vara!
Cineva spunea ca fotbalul e nedrept, insa dragi prieteni, timpul se pare ca e mult mai ticalos!

Pe acel teren ne adunam cam din 3 zone: eram noi, cei de peste strada si aia “dela capat” (capatul lui 102, 70, 79, etc.), insa rar jucam intre noi. Din grupul meu eram 6-7 insi ce stateam si 7 ore in vacante pe teren si faceam legea acolo; binenteles eram cam toti stelisti.
Tin minte ca priveam cu jind la cei care aveau tricouri cu numere, sau foarte rar, tricouri dela vreo echipa, restul ne scriam noi cu pixul numere sau nume de fotbalisti.. Cei mai invidiati erau cei cu ghete. Insa cei mai nesuferiti erau baietii ce se ofticau si isi luau mingea si plecau acasa daca nu castigau sau nu ne lasau mingea daca ii chemau parintii.

Crescand, am ajuns cu trupa si in scoala, eram printre cei mari! trecand dela porti din caramida sau BCA la porti adevarate ne facea sa fim modesti fata de cei vechi din scoala, insa jucam cu mare ambitie contra celor mai mari; satisfactia era extraordinara cand ii bateam! Acolo in scoala veneau in general 3 echipe insa de multe ori ajungeam pe pe la 5; ne ofticam mult cand stateam pe bara, se juca 10 minute sau doua goluri.
Apoi undeva pela 20 de ani s-a spart gasca, eu m-am mutat din Titan, lumea s-a luat serios cu munca si familiile…

Sant constient ca va veni si ziua in care nu o sa mai duc in carca toate echipa, insa mai e pana atunci.