“The return of America’s Downhill” - asa a fost anuntata coborarea fetelor de la sfarsitul saptamanii trecute din Aspen. Trecusera 10 ani de la ultima coborare desfasurata pe teritoriul american si 19 de la ultima din Aspen; e lesne de inteles entuziasmul ce a inconjurat aceasta cursa si nerabdarea cu care a fost asteptata. Departamentul de marketing si-a facut datoria, reclama a fost pe masura, ajungandu-se chiar la imprimarea de tricouri speciale. Totul era pregatit pentru un eveniment care sa readuca schiul in inimile publicului american si sa umple buzunarele sponsorilor. Nimeni insa nu s-a gandit la niscai incantatii pentru induplecat iarna sa vina la timp si cu zapada din belsug.

Pana la urma a nins abia in noaptea dinaintea concursului, care a fost amanat o zi pentru amenajarea partiei, timp prea scurt pentru numarul redus de brate de munca angajate in aceasta actiune. Programarea urmatoarei coborari la o saptamana distanta in Europa a taiat de pe lista alternativelor o noua amanare. Iar de anularea ei, Atle Skaardal, director de curse din partea Federatiei, nici n-a vrut sa auda. A ramas surd la protestele antrenorilor si sportivelor. Ce a urmat a fost un model de anti-reclama pentru competitiile de schi. Fete care mai mult s-au chinuit sa nu iasa in afara fasiei cu zapada batuta decat sa obtina un timp bun, doua accidentari serioase, Alexandra Meissnitzer ajungand direct la spital, iar Anne-Sophie Barthet chiar pe masa de operatie, retrageri de la start pe banda rulanta si oprirea intrecerii la jumatate.

“Vizibilitate nula, partie accidentata, cu gropi si foarte moale”. “Sus pista era lata de doar un metru, marginita de zapada mare”. “Aproape mi-a venit sa rad cand mi s-au afundat claparii in santurile de pe traseu. Asa ceva n-am mai vazut din perioada junioratului”. “Cu gandul la sanatatea sportivelor ar trebui anulate astfel de curse”. Sunt cateva din opiniile exprimate la final despre calitatea partiei si oportunitatea tinerii intrecerii. De partea cealalta Atle Skaardal a refuzat sa-si asume vreo vina pentru accidentari. Frantuzoaica “era la 20 de metri de linia ideala” si ca urmare singura vinovata pentru ce i s-a intamplat. Meissnitzer a parut intr-adevar sa se agate cu schiul intr-o groapa de pe traseu, “dar si inainte si dupa ea celelalte concurente n-au avut acolo nici-o problema”. Si de altfel la asa viteze se vor intampla din pacate accidente chiar si pe vreme buna.

Norvegianul nu este, asa cum s-ar putea crede, un birocrat care n-a pus niciodata schiurile in picioare, ci fost schior de performanta, intre 1990 si 1997 a castigat 7 etape de Cupa Mondiala, 6 dintre ele chiar in proba de coborare. Si intr-adevar schiul alpin a facut, face si va mai face victime. Insa reducerea numarului acestora prin asigurarea macar a unor conditii acceptabile de concurs pare mai importanta decat balanta contabila de la finalul unei curse. Si in ciuda asigurarilor lui Skardaal “pe mine nu ma suna nimeni sa-mi spuna ca trebuie sa dau startul”, de data aceasta ramane impresia ca pretul unui tricou de Aspen a fost mult prea ridicat.

Beaver Creek, 29 noiembrie - 3 decembrie

Mi-l imaginez pe Daniel Albrecht, dimineata inainte de cursa, trezit cu noaptea in cap, miscandu-se ca un zombi cu ochii carpiti de somn in fata oglinzii din baie in care evita sa se uite, doar ca sa scape de privirile ce-i reproseaza zero-ul din dreptul victoriilor. Il racaie. Are impresia ca lumea nu-i ia titlul de campion mondial in serios. Asteapta de mult prima izbanda, dar ea intarzie sa vina. Si cateva ore mai tarziu, flamand de afirmare se arunca pe partie si lasa schiurile sa lunece cat de repede vor ele, numai sa-i legitimizeze medalia de aur cu un succes. Pe care-l obtine fara drept de apel. Trei zile mai tarziu, trezit din euforie dupa ce prima mansa il aruncase in mijlocul plutonului, se dezlantuie iar si mai trece unul in catastif. Si abia atunci, dupa al doilea, isi permite sa-si priveasca framantarile cu autoironie: “Pana de curand eram un campion ce nu castiga, acum e deja cool. Sper s-o tin si mai departe tot asa.” Si nimic nu-i poate sterge zambetul satisfacut.

Michael Walchhofer aproape ca renuntase sa mai astepte. De fapt cochetase prin vara cu ideea sa-si lase claparii de concurs definitiv in debara. Nu obosit atat de schiat, cat de asteptarile celorlalti. De asteptarea unei natiuni intregi, ce numara ca un elev silitor zilele, cursele, saptamanile, lunile, anii trecuti de la ultima coborare castigata de un austriac. Ca acel austriac fusese chiar el nu facea decat sa creasca apasarea, pentru ca hei, doar n-o sa asteptam victoria noastra de la unul despre care nu stim ce poate. Apoi intrebarile ziaristilor. Ce se intampla? Asistam la un declin? Cand veti castiga? Maine? Azi? De ce nu ieri? Toate adresate lui, devenit pe neobservate cuierul de agatat sperantele si aspiratiile celor ce izbandesc doar prin procura. In balastul care-l incetinea pe partie, propriile-i indoieli nici macar nu se mai zareau. Si atunci, odata s-a scuturat imprastiindu-si povara in pulberea de zapada ridicata pentru o clipa de schiurile ce i-au prins subit aripi si s-a transformat in “salvatorul natiunii”. Acum zambeste obosit, dar impacat.

Hannes Reichelt s-a trezit pe nebanuite asteptandu-si victoria. Nu ca n-ar fi fost o vreme cand era gandul lui de fiecare zi, dar dupa doi ani de la prima si singura, nici macar mama lui nu mai spera. Altfel si-ar fi lasat balta pensiunea in care si-asa inca n-au inceput sa se inghesuie turistii si ar fi trecut oceanul sa-l vada. Cum facuse anul trecut, cand el insa o dezamagise nereusind sa treaca linia de sosire nici macar intr-o singura cursa. Si acum, din postura de deschizator de partii, ii vede pe ceilalti esuand unul dupa celelalt in incercarea de a-l intrece. Ii vine sa se frece la ochi cand avantajele marisoare de la jumatate se evapora pana la sfarsit. Si speranta incolteste la inceput timida, apoi creste torturandu-l de fiecare data cand timpul altuia pare sa-l ameninte pe-al lui. Ufffff, rasufla usurat la aparita diferentei de +0.02 in dreptul colegului sau de camera, ce da in schimb inciudat din cap. Vede el acasa cum il impaca. Acum acorda interviuri fericit. “A fost greu sa-i astepti pe toti ceilalti sa coboare? Ai avut emotii?” “Da, mai ales la Mario, cred ca mi s-au dus cativa ani din viata!” Si rade inca nesigur ca nu e vis.