Jocurile s-au terminat, povestile de pe partie s-au spus, dar cele din spatele fiecarei medalii inca mai sunt necunoscute. Ca sa nu nedreptatesc pe nimeni, voi continua seria inceputa cu medaliatii din coborare pana la capat, basme cu medalii, presarate printre cronici cu globuri de cristal.

Durerea. Te lasa fara rasuflare la socul initial. E ca o apa dinlauntrul tau in care te scufunzi, si strigatul e doar o franghie de care sa te tragi la suprafata. Urli sa o dai afara, sa iti obligi creierul sa reactioneze si la alti stimuli decat gheizerul naucitor izvorat din locul lovit. Sau locurile, uneori dor mai multe. E multa singuratate si multa lupta intr-un urlet de durere. E batalia purtata in cap si nevazuta de cei care vor sa ajute. Stau langa tine si intreaba: unde doare, aici? Aici? Poti sa te misti? Fara sa primeasca raspuns la inceput. N-au voie sa renunte. Trebuie sa-l smulga pe cel cazut din inclestarea cu durerea in care e prins. Susurul acela bazaitor, ingrijorat si continuu e cel care te obliga sa tragi aer in piept si sa-l expiri. O data. Prima caramida din barajul ce va lasa durerea in spate. Mocnita sau intensa, pulsand odata cu inima sau continua, nu conteaza. Cand incepi sa raspunzi la intrebari, o stapanesti. Chiar daca lacrimile curg nestanjenite. Incet, incet se linisteste. Ramane doar ca un inconvenient usor suparator in fundal. Nu stiu exact cate, dar sigur mai mult de jumatate au noroc. Se ridica in picioare, uneori putin schiop si ajutate de altii, alteori isi leaga schiurile si merg singure la vale. A doua zi le vedem iar la start. E drept, sunt mult prea multe accidentari rele, dar majoritatea cazaturilor raman fara urmari vizibile. Doar fetele le simt. A doua zi e cel mai rau. Primele miscari aduc grimase de durere pe fata, numai ca noi nu vedem primele miscari. Incaltatul claparilor de exemplu. Tortura. Dar fiecare miscare de incalzire o usureaza pe urmatoarea. Pana cand fata si durerea sunt doua contururi separate. Fata si umbra ei. O insoteste permanent, dar o ignora mai tot timpul. Poate o intindere negandita a mainii, sau o calcare mai apasata sa strafulgere ca o amintire vie a socului de la inceput. Dar de acum o cunoaste si stie s-o trimita la locul ei. Iar in cursa mai e si adrenalina, asta ajuta la detasarea completa. Cand va uitati la startul unei curse de schi, amintiti-va. Cel putin fiecare a doua fata schiaza cu dureri. Asa a estimat Anja Pärson si probabil are dreptate.

Aurul. Era inainte de Craciun acum cativa ani. Jos langa aria de sosire, e intotdeauna montat un cort. Fetele vin aici dupa cursa, isi schimba echipamentul, mai plang, mai rad, mai povestesc. Asa si atunci. Abia astept sa ajung la ai mei de Craciun, tremura de nerabdare o fata inalta si blonda. Cea de langa ea, cu parul lung, saten spre blond, ridica din umeri si zambeste resemnata. Casa ei e in Vail, nu are cum sa-si petreaca Craciunul in familie. Stii ce? Hai cu mine la Garmisch, o sun pe mama acum, dar sigur nu e nici o problema. Vii? Un dat din cap bucuros ca raspuns, alaturi de unul din cele mai frumoase zambete din Cupa Mondiala si asa a inceput prietenia dintre Maria si Lindsey. Maria Riesch si Lindsey Kildow. Urechile Mariei sunt cele care cunosc cel mai bine povestea de dragoste in urma careia Lindsey a devenit Vonn. Pentru si de la Maria a invatat Lindsey germana la inceput. Impreuna merg la cumparaturi, incearca farduri si freze, probeaza haine si tot impreuna merg in vacante. De cele mai multe ori, impreuna urca si pe podium. Si de cele mai multe ori Lindsey e mai sus. Numai ca sportul nu e pentru cei multumiti cu locul 2.

Cand esti buna la toate, asa cum e Maria, cand aproape excelezi in toate, asa cum o face Maria, nu poti accepta sa iesi a doua mai tot timpul intr-o rivalitate, chiar si prieteneasca. Maria Riesch crede in schiorul complet si probele ei favorite - coborarea si slalomul ii reflecta crezul. In slalom Lindsey ii lasa gratios intaietatea cu clasari pe la mijloc de clasament. E un fel de non-combat, care da, alina un pic orgoliul ranit, dar nu ofera satisfactia unei victorii in fata unui adversar de forte egale. Cum ar fi in coborare. Numai ca aici, chiar si cand Maria schiaza perfect, Lindsey vrajeste ceva si tot o intrece. O data, de trei ori, de sapte ori, de prea multe ori. In ianuarie, fiecare vorbulita rostita in fata presei de Maria urla de frustrare. Spunea sunt multumita de locul 2 si se auzea nu stiu ce sa mai fac. Inainte de a zbura spre Canada, au intrebat-o jurnalistii din Germania ce titlu ar vrea sa apara in ziare dupa cursele ei. Maria Riesch fährt Lindsey daVonn, a tasnit raspunsul de pe buzele ei. Un joc de cuvinte care tradus spune ca Maria o lasa pe Lindsey in urma. Aurul in coborare ar fi fost mai pretios, dar chiar si asa, cenusareasa printre probele schiului alpin, super-combinata e proba schioarelor bune la tot. Cele mai bune la tot. Si aici a invins-o Maria pe Lindsey. Ar fi preferat probabil sa o faca fara abandonul prietenei. Sa o vada sub ea in clasament. N-a mers. Chiar si asa, a dovedit lumii ca ea e Schioara Totala. A castigat medalia pe gratis. Ba chiar si cu un bonus, caci pretul - unul prea mare - l-ar fi platit abia daca n-ar fi invins ea, ci Lindsey.

Argintul. Ar trebui sa povestesc aici despre cum dupa doi ani in care n-a facut nimic, in timp ce lumea intreaga o sorbea pe Lindsey din priviri, Jules a venit, a agatat doua medalii de argint, s-a aruncat pe spate in zapada, a dansat cu schiurile in aer, a sarit de gatul Mariei, si-a bagat capsorul in fata obiectivelor camerelor de fotofilmat indreptate spre colega de echipa si ne-a aratat zambetul, ochii stralucitori si cele doua medalii. Yessssss! Asta ar trebui sa scriu, mai ales ca super-combinata, cu slalomul ratat de atatea ori in ultima vreme incat nici macar nu trecuse de calificarile interne ale echipei americane, nu era tocmai proba in care sa risti un pariu pe medalia ei. Dar… Boring! Asa crede Julia Mancuso despre mersul ca oamenii. Cum e cel pe trotuar, sau chiar pe strada, nu esti neconventional doar pentru ca te lasi claxonat. Nu, daca vrei ceva interesant o iei pe acoperisuri si acolo sa te vad. La schi la fel. Ce-i aia antrenament ca la carte, cursa ca la carte, interviu ca la carte, politete ca la carte, viata de familie ca la carte? La gunoi cu ele! Jules e o rebela si nu s-a dezmintit nici in ce a urmat. Cu medaliile supriza pe post de magnet a momit atentia publica pana la ea pe site. Acolo a epuizat in o zi, doua - nu stiu, dar nici nu e relevant - colectia de lenjerie de conceptie proprie. Kiss My Tiara ii zice. Apoi i-a oferit moderatorului televiziunii austriece, cu privirea osciland intre iesirea din orbite si lateralul jenat, un petic din lenjeria purtata in studio, pe pielea ei de salbaticiune tanara. Just a tiny bit. Spectatorii convinsi de calitatea produsului au navalit in numar si mai mare pe site-ul ei, iar serverul a suspinat si a si-a dat obstescul sfarsit. CIO a strigat ultragiat: folosirea imaginii JO in scopuri comerciale e interzisa pe perioada JO! Jules a mai dat apoi cateva interviuri si si-a suit lumea in cap cu raspunsurile directe. Nu, nu i-a placut ca in echipa totul s-a transformat in ingerasi si inimioare pentru printesa Lindsey. Prietene? Au fost in copilarie, acum s-au distantat. Sunt doar colege. Lumea s-a grabit sa o acuze, uitand ceva important. Daca n-ar fi fost Jules cea care sparge geamuri fara sa se sinchiseasca, cea care se arunca de nebuna in gol fara sa verifice daca in pachetul inhatat pe fuga inainte de ultimul pas e chiar parasuta, cele doua medalii ar sta astazi agatate de alte gaturi. Cand vine vorba de ea, intrigile subtile nu-si au locul. Jules e o wysiwyg ce calca furtunos in strachini, dar de o onestitate reconfortanta. Iar intrebarea care ramane dupa Vancouver e daca nu cumva in cei doi ani din urma nu a lipsit, ci a chiulit de pe podiumuri. Doar asa, din plictiseala.

Bronzul. Era o vreme cand Anja Pärson ridica din umeri dupa victorii. Nu ca nu i-ar fi pasat, numai ca era un lucru obisnuit sa castige. Primul plonjon l-a facut mult mai tarziu. Cred ca in 2007 la Are s-a intamplat. Era primul sezon in care victoriile n-au mai venit de la sine. Avusese in primavara prima ei accidentare si de atunci durerea nu se mai dezlipise de ea. De fapt victoriile nu venisera deloc si o Anja indarjita renuntase la ultimele etape din Cupa Mondiala ca sa se pregateasca pentru mondialele de la ea de-acasa. S-a antrenat ea stie cum si unde, dar cand a luat startul in fata familiei regale suedeze, a starnit vijelia in urma ei. A luat trei medalii de aur - super-G, combinata si coborare - si dupa fiecare a plonjat pe burta. Fericita e un cuvant prea mic ca sa-i cuprinda usurarea, eliberarea si bucuria de atunci. A repetat plonjonul la fiecare victorie de Cupa Mondiala, intamplari tot mai rare in viata unei campioane captiva intre doua de ce-uri: de ce nu mai castiga, de ce sa mai continue.

Inapoi in timp. Crans-Montana, 1998 in primavara. Finalele Cupei Mondiale cu cei mai buni schiori ai sezonului, alaturi de juniorul cel mai priceput in fiecare proba. O fata de 16 din Suedia termina ultima in slalomul urias. Era prima participare in Cupa Mondiala. Opt luni si jumatate mai tarziu castiga prima etapa: un slalom. A fost nevoie de o Janica Kostelic ca sa o mai opreasca din cand in cand in anii ce-au urmat.

Nu mi-a placut cum schia. Nu ca ar fi avut un stil urat, era perfecta. Dar zgaria s-uri pe pista cu atata inversunare si rautate, boxa portile de slalom cu atata ura, incat nu ma simteam in siguranta nici ascunsa in spatele canapelei.

Raspunsul corect la intrebarea care este cea mai mare schioara pe care o vedem in prezent pe partii nu este nici Lindsey Vonn, nici Maria Riesch. E Anja Pärson. A strans 41 de victorii in Cupa Mondiala si 91 de podiumuri. Are 10 medalii la mondiale, 7 din ele de aur. Iar de anul acesta are si cele mai multe medalii olimpice castigate de o fata. Alaturi de Janica, normal. Povestile lor nu pot fi spuse separat.

Ii iei Anjei cariera ce isi scrie zilele acestea ultimele randuri. De acum 12 ani, cu startul ratat, ascensiunea grabita, dominatia fara mila din slalomul urias, duelurile pierdute in fata Janicei, ambitia nesecata, duelurile castigate tot in fata Janicei, mutarea tiptila spre schiul in viteza - durerea nu cunoaste crutare, debusolarea de la retragerea croatei, declinul lung si lin, tresaririle de orgoliu pe pista, vehementa de aparatoare a drepturilor tuturor colegelor ei, serenitatea pe care i-a adaugat-o fiecare an si te opresti pe partia olimpica din Whistler in zborul ei frant. Saizeci de metri terminati cu o prabusire. Cine a crezut ca se va ridica? Albastra pe costum, albastra pe sub costum, a luat startul in cursa urmatoare. Cu cateva zile inainte spusese cine e la start, e apta de concurs, nu exista circumstante atenuante. Dur, dar adevarat in lumea lor. Tot poporul iubitor de schi s-a minunat de medalia castigata la o zi dupa ce s-a crezut ca n-a ramas intreaga. Dar ca sa intelegi cu adevarat plonjonul facut la finalul combinatei pentru un biet bronz, alunecarea in care nici un muschi al fetei n-a tradat durerea carnii invinetite, trebuie sa faci cativa pasi in spate si sa o vezi pe Anja in slalomul urias parcurs in toti cei 12 ani de cariera. Abia atunci poti intelege: medalia din Vancouver e nepretuita.

Oamenii nevazuti. A nins si a plouat in Whistler zi si noapte, apoi zi sau noapte. Straturi, straturi, zapada s-a asternut peste partia pregatita inca din decembrie pentru sarbatoarea sporturilor albe. Solutia turistica, adica intri cu ratrack-urile pe pista si o bati de zece ori, sau daca e nevoie de opt sute saptezeci de ori pana arata iar ca inainte, e arhaica de cativa ani. Acum partiile sunt pregatite stiintific, bibilite din centimetru in centimetru cu un dispozitiv ca o grebla uriasa care ara pista cu rabdare de sus pana jos si la fiecare popas injecteaza apa calda in adancime. Ce se intampla mai departe pricep doar fizicienii si chimistii. Noi vedem doar rezultatul: o baza solida de zapada care rezista pana tarziu in primavara si daca afara sunt 10 grade. O partie numai buna pentru cei care asa ca schiorii nostri au numere mari de tot la start. Nu mai ajung sa schieze pe iarba, pamant si pietre, ci le ramane si lor zapada buna sub schiuri. Cam asta e motivul pentru care partia asta, facuta sa reziste ca o pereche de pantofi nemtesti de pe vremuri, trebuie tinuta exact asa cum e. Ninge? La lopata, fratilor. Toata zapada aia proasapta si pufoasa trebuie la o parte. Pe partie n-are ce cauta. Numai ca te indoaie din sale si curatatul aleii din fata garajului de acasa, darmite ditamai partioiul lung de trei kilometri. Care-s sase cand ai doua partii, asa ca in Whistler. Atunci nu mai ramane decat o solutie. Intinzi mana la milogeala. Ajutatiiii-ne va rugam! Si s-au strans voluntarii cu zecile si maturat si lopatat zi si noapte, apoi zi sau noapte. Printre ei o doamna pe la 50 de ani, cu caciulita rosu cu alb, Andree (parca) Janyk pe numele ei. Mama lui Britt si Michael. A ajutat nu pentru ca cei doi copii ai ei sa ia medalii pe partiile de acolo, ci pentru ca simtindu-se gazda, a crezut ca e datoare sa faca si ea ce poate. Britt n-a luat medalie in prima proba, dar a primit diploma de merit pentru clasarea pe locul 6. Lui Michael inca nu i-a venit randul, el nu se incumeta la vale ca o vijelie asa ca sora lui, va schia abia in slalom. Alaturi de mama Janyk au muncit la prepararea partiei o sumedenie de alti canadieni ale caror nume nu le vom sti niciodata. Au facut tot ce a fost omeneste posibil ca sa iasa o partie perfecta. A iesit plina de hopuri, dar aici au intrat alte instante in joc si cat timp nu stim sa controlam vremea, putem macar sa ne inclinam capul cu respect in fata celor care n-au dat inapoi timp de o saptamana in fata unei munci titanice. Clopul jos!

Aurul si argintul. Era la inceput de 2006. Pe vremea aceea austriecele dominau tot de la slalomul urias pana la coborare. Doar slalomul era al Janicei Kostelic. Michaela Dorfmeister poposea din statiune in statiune si plangea la fiecare podium. Mai ales cand urca in varful lui. Era pelerinajul de adio al unei mari campioane ce tocmai avea fantastica sansa sa-si incheie cariera cu un sezon aproape perfect. Inclusiv in Sestriere i-a suras norocul si s-a incoronat campioana olimpica, dar a fost cat pe-aci sa nu o faca. In anul acela care trebuia sa fie al ei, aparuse o pustoaica fara respect fata de experienta veteranelor. O americanca ce indraznise deja sa castige cateva curse rapide. Iar in Sestriere nu sosise singura, ci alaturi de o alta fetiscana, care urcase si ea cu impertinenta pe cateva podiumuri doar doua saptamani inainte de inceperea Jocurilor Olimpice si acum vroia medalie. Lindsey Kildow si Julia Mancuso erau cele doua fete de 21 de ani de peste Ocean. Atunci, la Jocurile Olimpice din Torino, Jules a agatat aurul slalomului urias in ascensiunea ei fulgeratoare. Si meteorica, daca ne gandim acum mai bine. Lindsey insa a cazut in antrenament. Rau. A luat startul, dar n-a stiut sa ignore durerile. Stiinta asta vine cu pierderea fragezimii varstei. Topul primelor 10 l-a prins, insa la Jocuri, mergi fie doar ca sa participi de forma, fie pentru medalii.

Dupa Torino carierele lor au urmat trasee diferite, intersectandu-se foarte putin. Succesul le-a insotit invers decat in Italia. Lindsey a crescut de la an la an pana cand stralucirea ei a eclipsat orice altceva. S-a maritat si a devenit Vonn. Sau Uonn si Fonn, caci nemtii si austriecii par sa nu inteleaga cum i se citeste numele. A cucerit globuri de cristal nenumarate, a castigat curse cu ghiotura. E regina. Dar isi purta coroana pe dos, sa ascunda diamantul lipsa. Jules pe de alta parte e un fel de Bode-ul fetelor. Cu mai putine succese. Conveniente e un cuvant ce-i este necunoscut. A facut totul cum a taiat-o capul si exact asa si schiaza. Incanta ochiul prin imprevizibilitate. Afara de pe partie nu rateaza nici o ocazie de distractie si nici un moment pe muchie de cutit. Insa schiul a incetat la un moment dat sa mai fie la fel de palpitant si atragator. S-a chinuit aproape doi ani cu rezultate chiar si dincolo de granita punctelor. Ultimul ei podium data de pe la inceputul lui 2008. De unde? Pai chiar din Whistler. De atunci seceta, frustrare, neputinta. Pana s-au anuntat Jocurile acestea. Care nu sunt la urma urmei nimic altceva decat o uriasa petrecere si Julia stie cum sa se distreze. Iuuuuuuu-huuuuuuuuuuuuu! Si s-a aruncat de zanateca pe partia pe care alte fete au tremurat ca varga. O secunda, sa fie oare posibil sa le ia pe celelalte cu atat de mult? Da! Ba nu! Lindsey nu mai e pustoaica speriata de niste dureri. S-a accidentat la un antrenament chiar inainte de a ajunge in Canada. Dureri crunte. A facut pauza o saptamana. A incercat claparii. Dureri crancene. Soarta i-a daruit o amanare a primelor curse. A incercat iar claparii. Dureri. A luat startul asa si si-a completat coroana cu aurul olimpic. E cea mai mare schioara a Americii si una a naibii de buna si pentru restul lumii.

Bronzul. Povestea lui incepe in 1960. La Jocurile Olimpice din Sqaw Valley o fata cat un pumn de om, mica si slabuta, de nu mai era loc in ea si de altceva in afara de inima ei curajoasa, cucerea bronzul in proba de coborare si devenea cea mai tanara medaliata a schiului alpin. O chema Traudl Hecher, avea 16 ani si in jumatatea de secol scursa de atunci nimeni nu i-a doborat recordul. Patru ani mai tarziu, Traudl cucerea din nou bronzul olimpic, dar il mentionam aici numai in trecere, aniversarea cea frumoasa e aceea cu 50 de ani. Caci dupa cativa ani fatuca cea micuta - care are in cariera printre altele si ultimul titlu cucerit de o fata pe Streif, legendara partie din Kitzbühel despre care se spune ca ar fi cea mai grea din lume si la startul careia le ingheata sangele in vene pana si baietilor - s-a maritat si la un moment dat a facut si doi copii. Ii dam la schi, i-a zis sotului si acesta n-a indraznit sa spuna nu. Copiii au crescut, au ajuns amandoi in loturile nationale ale Austriei si acum doi ani era cat pe-aci sa va spun povestea lor. In aceeasi zi s-a intamplat ca dupa prima mansa a slalomurilor uriase din Maribor, respectiv din Adelboden sa conduca chiar copiii lui Traudl. Din pacate pentru povestea mea si pentru cariera lui, baiatul a ratat victoria in mansa a doua. Dar fata a reusit sa ramana cea mai buna pana la final si a fost prima ei victorie de Cupa Mondiala. Acum, doi ani mai tarziu, baiatul s-a accidentat si a ratat Jocurile. Fata insa e din nou om de baza al echipei de viteziste a Austriei. Si ca in orice basm care se respecta, cu o inima la fel de brava ca a mamei ei, Elisabeth Görgl a castigat in 2010 medalia olimpica de bronz chiuind prabusita la sosire, in aceeasi proba in care reusise acum 50 de ani cea pe care a avut-o intotdeauna ca model. Apropo. Azi (20 februarie) e ziua ei.

Whistler. Ninsoare, ploaie, ceata. Si uite asa din primele sase antrenamente pentru coborarile schiorilor alpini, fete si baieti, doar unul a mers pana la capat, si asta intr-o forma originala, adica cu finalul lipsa. Apoi primele doua curse amanate. Mare, mare ghinion. Sa se intample una ca asta tocmai la Jocurile Olimpice. Sau nu? Nu chiar. Sa acceptam pretextul cu vremea neobisnuit de calda pentru februarie din Whistler. Asa o fi. Dar sa dam iute paginile istoriei inapoi. A fost odata ca niciodata. A fost odata Cupa Mondiala in statiunea canadiana. Veneau schiorii de peste mari si tari nerabdatori sa faca o cursa rapida. Urcau sus pe munte si acolo inghetau. Asteptand. Ca poate trece ceata, iar ceata impletea fuioare si ii pacalea: hai ca ma ridic, ba mai bine stau. Pana cand cineva a zis ajunge si Whistler-ul a disparut din calendar. La final de noiembrie circul alb isi strange corturile si zboara an de an peste Ocean. Prima escala e in Lake Louise, Canada. Numai ca acolo e partie de fete si baietii bombane. Acum vreo zece ani si mai bine au fost atat de agasanti incat un oficial a zis bine, hai inapoi la Whistler. Si au incercat sa schieze acolo din nou. Uitasera. Start peste start anulat. 14 din 15 si s-au invatat minte. Pana cand s-au intors Jocurile Olimpice in Canada, la Vancouver. Care e muntele cel mai apropiat? Whistler! Asa ca suntem norocosi sa fi vazut coborarea cap-coada si cu ceva soare rasfatandu-i pe schiori.

Aurul. Din senin a devenit cel mai in varsta campion al coborarii. La 32 de ani, 4 luni si nu stiu cate zile. Jean-Luc Cretier, frantuzul ce profitase de tumba lui Hermann Maier in Nagano avea cu 3 luni mai putin in 1998. Si cand te gandesti ca Didier a fost cat pe-aci sa nici nu participe la coborare. Da, da. Didier Defago a aterizat in Vancouver nesigur daca va fi ales intre cei patru elvetieni reprezentanti ai tarii cantoanelor in prima cursa olimpica. Pentru ca echipa are alte vedete. Didier Cuche si Carlo Janka au strans fiecare cate patru victorii in Cupa Mondiala doar din octombrie pana acum. Jumate din ele chiar in proba asta cea mai rapida. Mai vedem in antrenamente le-au zis tehnicienii celorlalti. Prietenul Amba Hoffmann a profitat de sansa si s-a asezat pe al treilea scaun cu doua clasari foarte bune. Apoi n-au mai fost antrenamente si al patrulea om a fost ales de antrenori la un pahar de bere intr-o seara. -Hai sa-l lasam pe Defago. -Da mai, dar nu vezi ca nu face nici o branza cand vine vorba de concursuri din astea mari. -Lasa-l ca medalii iau oricum ceilalti si un loc acolo intre primii 10 tot o scoate. Cam asa s-a scris istoria primului aur al schiului olimpic. Cu aerul lui cuminte de familist model care nu atrage niciodata atentia asupra sa, Defago a schiat aproape nebagat in seama pana cand comentatorii si-au dat coate fii atent ca-l ia pe Svindal! L-a luat si cu ochii razatori pe sub sprancele stufoase parca a zis: na, v-a aratat tata! Acasa are doi prichindei prea mici ca sa priceapa acum ce a facut tatal lor, dar macar din patru in patru ani il vor revedea in imagini de arhiva. Pentru ca rezultatul e istoric. Oricat ar fi natiunea helveta de mare iubitoare a schiului, Didier e abia al treilea lor campion olimpic in coborare. Precedentul titlu fusese castigat in 1988, tot in Canada, de marele Pirmin Zurbriggen. Abia dupa 22 de ani Didier Defago i-a inaltat pe elvetieni din nou pe cea mai inalta treapta.

Argintul. Intr-unul din multele interviuri de dupa cursa, Defago a avut o replica draguta. Intrebat daca e surprins de cine e alaturi de el pe podium, elvetianul a zis ceva de genul: sunt Jocuri Olimpice, e normal sa ia Norvegia medalie. Pai nu? Va mai amintiti ultimele Jocuri fara medalii norvegiene la schi? Eu nu. Asa ca bineinteles ca Aksel Lund Svindal a incaltat schiurile ce zboara ca gandul si bineinteles ca a luat medalie. S-a bucurat enorm cu mainile in aer cand a vazut tabela pe care sus de tot clipea luminos chiar numele lui. Cumva parca nu fusese convins de mitul norvegian. Dar apoi la interviuri a aparut cu zambetul lui stramb de baiat bun, putin uimit de marinimia sortii, dar si acceptand firesc ca merita acest cadou neasteptat. Neasteptat dupa unul din cele mai dificile sezoane in care a concurat. Pe cel cu accidentarea din Beaver Creek nu-l punem la socoteala. A strans tone de ore de munca grea in vara. Era in forma excelenta, apoi a cazut la un antrenament doar cu o saptamana inainte sa inceapa sezonul. O accidentare foarte usoara, nesemnificativa aparent, dar au, ce-a mai durut in concurs. L-a ascultat atunci pe doctor si a facut o pauza. A stat la soare pe sezlong in Miami in timp ce restul lumii incepuse peregrinarile din etapa in etapa. Cum a primit ok-ul medicului, cum a si zbughit-o pe partie. Avea de recuperat, toata leneveala asta nu prinsese bine muschilor. Apoi la sfarsitul anului alta hiba. Un virus agresiv si atat de debilitant incat a sarit cateva etape la inceput de an. Punct si de la capat. Conditia fizica nu se mentine doar gandindu-te ca exersezi. A pornit iar cu locuri mai putin punctate, a urcat catinel 8, 6, 5, 4. Si apoi 2 la Jocuri. Firesc intr-un fel.

Bronzul. Poate merg si doar stau in baruri si ma distrez. Asa a zis Bode Miller inainte de Torino, iar cand a ajuns la JO 2006 era inca aureolat dupa sezonul acela exceptional cu glob mare de cristal, cu titluri mondiale, cu schiatul intr-un picior. Zeu! Dar in Torino, de fapt in Sestriere, s-a tinut de cuvant. Ziua pe partie in dorul lelii, noaptea in baruri la petreceri. Si-a facut damblaua. Apoi a mai crescut si s-a transformat. Transformare ce in cazul altora ar putea fi etichetata drept “i-a venit mintea la cap”. Lui Bode anul trecut i-a mers rau. Din rau in mai rau, asta desi a muncit serios. Cand la mondialele din Val d’Isere n-a obtinut nimic, chiar daca inca mai era in cartile Cupei Mondiale la coborare, si-a luat jucariile si a plecat. Ma rog, a cumparat jucariile si a plecat. La fiica lui de existenta careia nimeni nu stia nimica-nimicuta. N-a mai vrut sa auda de schi. O vreme. O fi el altfel decat restul lumii, insa un televizor tot are in casa, sau un ziar tot mai ia in mana. Incet-incet peste vara febra olimpica a inceput sa cuprinda natiunea. Numai ca in SUA ca sportiv esti aproape un nimeni daca nu castigi aurul olimpic. Iar el ar ramane un nimeni daca s-ar opri aici, n-are decat doua arginturi. Era certat cu cei de la echipa. Nu-i nimic, de-aia exista impacarea. Nu era antrenat deloc in septembrie. Nu-i nimic, de-aia exista Bode. A venit in Whistler sa castige fara stirea celorlalti. Din punctul lui de vedere a avut ghinion, norocul i s-a oprit doar la bronz. Din punctul de vedere al celorlalti a avut si multa sansa. Si mai are inca doua: in super-G si mai ales in super-combi.

Era acum doi ani in Aspen. Cursa se oprise si ramasese doar tipatul. Ascutit, croindu-si drum prin urechi astupate, prin ochi inchisi, prin nari, pe gura, prin pori, prin firele de par strabatute pana la radacina si apoi mai departe, sfredelind mintea si sufletul si inima. Urcand in sus pe partie si coborand-o pana in vale, agatandu-se de fiecare pom, pasare, gaza, om. In afara de unul: Atle Skaardal.

Coborarea respectiva fusese cu cantec. Marcase revenirea probelor rapide feminine in America, mult tam-tam in jurul ei, dar vremea spusese ntz si dupa o prima amanare de o zi, norvegianul responsabil cu organizarea Cupei Mondiale feminine, hotarase ca etapa se tine chiar daca partia nu era pregatita si ningea pe rupte. Toti sefii de delegatii prezenti insistasera sa o anuleze, dar nu e asta momentul cand se vede cine e sef? Atle Skaardal a spus nu. Mai intai s-a accidentat Alexandra Meissnitzer. Apoi Anne-Sophie Barthet cu tipatul ei nesfarsit care le-a salvat pe cele ce inca mai erau la start.

Skaardal a oprit scarbit cursa, dar a ramas ferm in negarea oricarei responsabilitati. Ce concurs frumos organizase el si ce nepricepute s-au gasit sa se inscrie. El cu ce e vinovat ca Barthet asta a intrat in zapada mare? Toate amatoarele se trezesc ca se pricep la schi, cand le lipseste tehnica de baza.

Cum convingi pe cineva ca a gresit? Daca nu vrea, nu poti. Asta e situatia cu oamenii. Dar cu partia? Te-ai suit pe ea hotarata s-o supui si ea nici macar n-a tresarit cand te-a aruncat cat colo. Insa partiile nu sunt ca oamenii. Ele se pleaca in fata celor temerari si iscusiti.

Anne-Sophie a revenit in Aspen anul trecut. A doua iesire pe zapada dupa accidentare. I-ar fi trebuit mai multe. A plecat atunci capul, dar n-a renuntat.

A revenit in Aspen si anul acesta. Coborari nu mai face, genunchii distrusi acum doi ani nu rezista la duritatea socurilor lunecarii in viteza, dar oricum in America tipatul ei de acum doi ani a oprit iar coborarile. Nu mai sunt decat slalomuri uriase si speciale. Anne-Sophie a luat startul in amandoua si a urcat fulgerator pana tocmai in elita mondiala a tehnicienelor. In slalomul urias a terminat a 11-a si apoi a dansat. In slalomul special a terminat a 6-a si apoi a dansat. Cu partia ingenuncheata in spatele ei.

“Ce am reusit azi e o victorie personala, dar si colectiva. La inceput chirurgii au spus ca nu voi mai putea schia niciodata, iar acum sunt aici si asta este razbunarea mea asupra partiei. Am vrut sa dovedesc ca nu ma tem de ea. Acum am supus-o.”

Anne-Sophie Barthet, 21 ani, Aspen 2009

Ca si la Renate Götschl, ceaunul cu zvonuri a facut bulbuci de atatea alternative fierband viitorul lui Hermann Maier. Se retrage sau nu? Chiar de cativa ani, de cand masina de victorii se defectase. “Mai continuati?” devenise laitmotivul reporterilor alergand dupa gloria efemera adusa celui ce ar fi anuntat primul evenimentul. Atat de mult incat suna deja a somatie: “Retrage-te acum si spune-mi asta doar mie, in exclusivitate!”

Nu are cum sa nu doara o astfel de intrebare repetata ad infinitum. Oglinda cruda ingrosand grotesc semnele imbatranirii. Hei, Hermann! S-au dus zilele tale, esti o relicva pe partii! Cu durerea celui retras in colt sa-si linga prea multele rani, venite ooooh din gurile lihnite hranite atatia ani cu propriile lui succese, Hermann a strans falcile, si a inghitit umilinta dupa umilinta. Dar cum sa renunti asa? Cu clasari pe locul 17, 23 sau 27? Tu, Herminator! Porecla adusa de implacabilitatea cu care ai invins in cursa dupa cursa, nelasand nimic adversarilor. Dar nimic.

Iar dupa toate astea, un sezon semimiraculos. Cu gustul de nectar al unei noi victorii. Cu gustul de cenusa al pierderii podiumului disciplinei favorite in cursa din finala. “Veti continua si sezonul viitor?” Obosit, prea obosit, amanand raspunsul. A avut de rezolvat mai intai o operatie. Recuperarea. Lungita. E bine sa poti sta. Uite asa, relaxat pe marginea piscinei, la soare sau la umbra. “Hermann, mai vii?” Intrebari de la Federatie. “Mai vin.” “Cand?” “Mai am timp, primele curse rapide sunt la sfarsit de noiembrie.” “Hai sa incerci schiurile noi.”

Si s-a dus. Saptamana trecuta a pus pentru prima data schiurile in picioare. “Cum te simti?” “Bine. Surprinzator de bine.” “Doare ceva?” “Nu, nu doare nimic.” Nu doare si asta e problema. Nu doare nici macar gandul de a sari azi peste antrenament.

La inceput a fost ambitia. Acum a ramas un gol. Un campion simte cand nu mai are sens sa continue. Nu atunci cand trupul il trage inapoi, cum l-a tras in ultimii ani. Atunci cand sufletul ramane pustiu dupa cristiana de oprire.

A convocat o conferinta de presa pentru astazi la ora 14:00. Si toata presa, care anuntase saptamana trecuta “Maier mai schiaza un sezon!”, a stiut. S-au strans tristi, au pornit reportofoanele si au inregistrat vorbele inecate in lacrimi: “Este momentul optim sa-mi iau adio…”

Lacrimi de campion

Cariera:

Medalii olimpice:

• 1998 - aur in super-G
• 1998 - aur in slalom urias
• 2006 - argint in super-G
• 2006 - bronz in slalom urias

Medalii mondiale:

• 1999 - aur in coborare
• 1999 - aur in super-G
• 2001 - argint in coborare
• 2001 - bronz in super-G
• 2003 - argint in super-G
• 2005 - aur in slalom urias

Cupa Mondiala:

• - 54 de victorii de etapa: 24 in super-G, 15 in coborare, 14 in slalom urias, 1 in combinata (intrecut doar de Ingemar Stenmark - 86 de victorii)
• - 4 globuri mari de cristal: 1998, 2000, 2001, 2004
• - 5 globuri de cristal in super-G: 1998, 1999, 2000, 2001, 2004
• - 3 globuri de cristal in slalom urias: 1998, 2000, 2001
• - 2 globuri de cristal in coborare: 2000, 2001

Revenirile carierei:

• Favorit olimpic in 1998 in proba de coborare, in loc s-o castige, a cazut ingrozitor. Trei zile mai tarziu, in ciuda durerilor chinuitoare a castigat aurul in super-G, urmat apoi de cel in slalom urias.
• In 2001 un accident de motocicleta l-a dus la un pas de amputarea piciorului drept. Medicii nu i-au acordat sanse nici macar pentru revenire la mers normal. El a revenit pe partii si a cucerit inca doua globuri de cristal in 2004 la primul sezon complet dupa accident, un titlu mondial in 2005 si alte doua medalii olimpice in 2006.

Partia

Face de Bellevarde este partia olimpica pe care francezii au pregatit-o in 1992. Eeeee? Au cerut ei laude mandri de isprava dupa cursele Jocurilor Olimpice. “Astea au fost ultimele coborari pe partia aceasta” le-a raspuns Federatia si partia a fost uitata. Insa doar timp de 15 ani. Caci in clipa in care au primit organizarea Mondialelor din 2009, francezii au mai periat-o un pic, au scurtat-o cu cateva zeci de metri, au machiat-o si au prezentat-o ca pe noua partie, imbunatatita, infrumusetata, perfectionata. Si aproape necunoscuta, baietii incercand-o anul trecut in trei antrenamente ale unei coborari anulate, plus cate o mansa de coborare si de super-urias in doua super-combinate, una in februarie, una in decembrie.

“O lupta de sus pana jos” a sunat caracterizarea ei la unison. Pe panta atat de abrupta incat de la start se vede stadionul de sosire aflat la 3 km, nu e timp de tras sufletul. Unii chiar au ametit cotind la stanga si la dreapta neincetat pe curbele rotunde ce se latesc sau ingusteaza in functie de terenul din jur. Iar directorul de curse, a avertizat delegatiile ca e o partie doar pentru experti. Cine vrea sus, sa stie ca acolo ar putea ramane. Doar ieri s-au accidentat 4 persoane din bagatorii de seama ce fac posibil un astfel de concurs.

Inaugurarea ei la Mondiale s-a facut cu un super-urias. Seamana prea mult cu un slalom urias, au strambat unii din nas. Dar asa cum a fost, doar cei cu pielea batuta de vantul experientei au avut acces la glorie in prima zi.

Campionul en-titre

Patrick Staudacher a aparut de nicaieri, sau aproape, pana in Aare avand un loc 5 intr-o coborare de Cupa Mondiala ca cel mai bun rezultat. A luat aurul in Suedia, dupa care s-a retras inapoi in nicaieri. Cu un sezon chiar mai slab decat cel de acum doi ani, nimeni nu se astepta ca el sa-si apere titlul, asa ca n-a facut-o. Mai ales ca pe langa schi, sud-tirolezul e ocupat si cu muzica, batand toata vara regiunea din nordul Italiei pentru concerte. Cine doreste sa-l asculte, o poate face si acasa la el, unde parintii au o cabanuta deschisa turistilor iarna/vara.

Didier

Numele elvetianului s-a tot regasit in titlurile paginilor de sport, mai ales in ultimii 2 ani, cand a si castigat globurile de cristal in coborare. Greu de imaginat ca singurele sale medalii pana miercuri fusesera doar un argint la Jocurile Olimpice din Nagano si un bronz in Aare. Si totusi, ca vinul, Didier Cuche a devenit tot mai bun cu varsta. La 34 de ani, dupa 15 ani de concursuri, si-a vazut visul implinit, rapindu-i lui Stefan Eberharten titlul de cel mai in varsta campion mondial. Si-a agatat medalia la gat, s-a gandit la patinoarul de pe abrupt pe care l-a traversat ca nimeni altul, la norocul pe care l-a avut cand n-a iesit din cursa cu 4 porti inainte de linia de sosire, la fiecare vara in care asa si-ar incuia schiurile in debara, la Mondialele de peste doi ani cand poate, cine stie, isi va apara titlul, la sansele pe care le-ar fi avut si Dani Albrecht daca nu ar fi zacut in coma accidentat, la secunda ce l-a despartit de medalia de argint, si apoi nu s-a mai gandit la nimic. Doar s-a bucurat.

Peter

Suisurile si coborasurile carierei nu-i sunt necunoscute italianului ce dupa doua sezoane cu poze pe podium, a ramas cu mainile goale anul trecut. Stie ce grea e revenirea si ce dulce a fost gustul primei victorii de Cupa Mondiala simtit acum doua luni in Lake Louise. Dar parca si mai dulce e gustul argintiu al titlul de vicecampion. Suna si altfel, nu? Vicecampion mondial. Mainile sus, masca bucuriei pe fata, turul reporterilor ce vor interviuri, petrecerea de seara si daca tot a luat prima medalie, ce-ar fi sa mai incerce inca una. Poate luni, in super-combi?

Aksel Lund

Urmasul lui Aamodt si Kjus a aratat deja ce poate. Patru globuri de cristal, trei mai mici, pentru super-G, slalom urias si combinata, plus cel mare, la care jinduiesc toti baietii ce se arunca de nebuni la vale pe schiuri. O medalie de argint si doua de aur la mondiale. Doar bronzul ii lipsea, acum il are. Nu ca n-ar fi vrut mai mult, dar dupa accidentul din Beaver Creek din 2007, ce i-a intrerupt brutal un sezon in care a tinut varful clasamentului inca o luna dupa ce n-a mai concurat, orice rezultat bun e apreciat altfel. Mai ales unul pe o partie ce nu i-a fost pe plac. S-a gandit bine si nu, lui Aksel Lund Svindal categoric nu-i place patinajul. Asa ca e bun si bronzul.

Partia.

Kalle Palander, ajuns temporar expertul televiziunii finlandeze la schi alpin pe perioada refacerii dupa o serie de operatii, declarase duminica intr-un interviu acordat presei austriece: “Nu exista comparatie. Echipamentul de baza este poate acelasi. Schiuri, bete, costum, casca. Dar in realitate sunt doua sporturi complet diferite!” Vorbea de schiul practicat de fete si cel al baietilor. Si daca in slalom special si urias poate nu se vede nici macar daca porti ochelarii bunicii, la super-G-uri si coborare poti pleca linistit sa explorezi piticul 134340, diferenta se observa chiar daca ti se defecteaza telescopul.

Ca sa nu mai lungesc vorba, cursele fetelor sunt cele la care necunoscatorul adoarme si cand nu-i este somn, ale baietilor cele care-l salta de pe scaun aruncandu-l si mos Ene cat colo. Si asta numai si numai din cauza partiilor, bata-le vina. De cativa ani buni, fetele au fost trimise sa schieze in concursuri pe piste care doar ca nu-s ca-n palma. Degeaba au protestat cele mai bune, care in curse in care a fost suficient sa ai un dram de curaj, sa stai in pozitie aerodinamica un minut si jumatate si sa apesi o data pe schiul stang si o data pe schiul drept, s-au vazut ajunse, ba chiar intrecute de sportive nedispunand de un bagaj tehnic ridicat. Rareori fetele au fost cu adevarat solicitate in probele rapide.

Francezii insa n-au luat seama la tendinta din Cupa Mondiala si special pentru Campionatele Mondiale, le-au amenajat fetelor o partie de au inlocuit sloganul “important e sa participi”, ce ghideaza multe concurente neexperimentate din tari fara traditie, cu “important e sa ramai intreaga”, unele dintre fetele noi preferand sa sara peste probele de viteza. Mai ales ca in afara de frantuzoaice, nimeni nu mai schiase pe “Solaise” inaintea primei zile de concurs.

Campioana en-titre

Era Anja Pärson. In 2007, dupa un sezon chinuit in care abia reusise doua locuri 3 in coborare, suedeza a renuntat la ultimele etape de Cupa Mondiala dinaintea Campionatelor Mondiale din Aare, s-a retras acasa si s-a antrenat pe langa partia de concurs. Si-a propus sa devina prima sportiva cu titluri mondiale in toate cele 5 discipline, adica sa castige macar coborarea si super-combinata. Zis si facut. In fata familiei regale, prezenta la startul tuturor probelor, Anja a cucerit 4 medalii individuale, 3 de aur si una de bronz, plus argintul la echipe. Pe langa coborare si super-combinata, a mai muscat si din aurul super-uriasului, cel pe care ar fi vrut sa-l apere in deschiderea mondialelor din Franta.

Dar Val d’Isere nu e Aare. Partia i-a fost antipatica de la prima inspectie. In plus, implicata in lupta pentru marele glob de cristal in Cupa Mondiala, nu si-a mai permis sa lase deoparte ultimele etape. A sperat ca increderea data de doua locuri 4 si unul secund obtinut chiar doua zile inainte de mondiale va fi suficienta, daca nu pentru titlu, macar pentru o medalie. Dar si-a presarat sperantele pe partie, lasand cate una in zapada cu fiecare dezechilibrare sau nesiguranta pe partia ce a dominat-o atat de categoric incat a scos-o intr-un final in afara traseului.

Lindsey

Asa fac partiile dificile. Le poarta pe schioarele nepregatite in jos de parca ar fi personaje de desene animate aruncate de soarta potrivnica pe niste role la vale. Doar “Aaaaaaaaa!”-ul lipseste. Lindsey Vonn insa e de partea cealalta a distributiei. Partia n-a avut cum sa se puna cu ea. I-a pus o piedica, Lindsey a luat un viraj mai larg, si a castigat la o diferenta mai mica decat ar fi facut-o altfel.

Venise in Franta cu moralul intarit de victoria din Garmisch, obtinuta chiar in super-urias. Asta pe langa locul 1 pe care se afla in Cupa Mondiala, hat departe de prietena ei Maria Riesch, ce o secondeaza. Si in afara de asta, Val d’Isere este locul de bastina al Olympiei. O spune tuturor, de cate ori are ocazia, si odata mutat cursul discutiei pe acest fagas, Lindsey nu se mai opreste din povestile despre vaca ei, primita in 2005 drept premiu pentru o coborare castigata in statiunea franceza. I-ar fi placut inca o vaca, a trebuit sa se multumeasca doar cu medalia de aur si titlul de campioana.

Marie

Ca orice poveste ce se respecta, si aceasta a pastrat o surpriza in maneca puloverului gros de lana. Marie Marchand-Arvier scosese rezultate tot mai bune in super-urias, dar dupa locurile 20, 16, 14, 9, cine ar fi crezut ca poate lua medalie? Va spun eu. Antrenorul si ea insasi. A pornit spre partie de dimineata dorindu-si sa planga de bucurie. A batut zapada pe loc in zona sosirii, cu gatul intepenit de la urmarirea ecranului cu coborarile adversarelor. Pornise a doua si la numarul 21, specula deja “poate ajung chiar campioana”. Partia se intunecase, fetele schiau tot mai nesigure, clar ca a fost dezamagita cand a intrecut-o Lindsey. Dar pana la urma lacrimile tot de bucurie au fost. Nu-i chiar de colo sa castigi medalia de argint acasa.

Andrea

E verisoara lui Hermann Maier, dar o deranjeaza comparatiile care se fac. Ea e ea si sta pe propriile ei picioare si schiuri, nu ale lui. Si clar, picioarele ei au purtat-o spre medalia de bronz, in proba ei favorita si care i-a adus 5 podiumuri de Cupa Mondiala, dintre care unul pe cea mai inalta treapta. Dar dupa un loc 2 in etapa inaugurala a sezonului, austriaca se stinsese si cine a pariat pe medalia ei, s-a imbogatit peste zi.

Edit

Am sarit in sus de bucurie cand am vazut-o pe Edit Miklos trecand linia de sosire. Nu singura, cu toata mana de indragostiti de schiul alpin din Romania. Degetul mare striga la televizor ca e o performanta nemaipomenita, aratorul atragea atentia pe internet ca e cel mai bun rezultat romanesc, mijlociul statea in sufragerie si radea de unul singur. De fapt toti ne-am bucurat mai mult decat Edit. Pozitia a multumit-o, timpul si cum a mers nu. Pe noi ne-a multumit si cum a mers. Suparata pe fiecare sant neobservat in lumina scazuta, pe fiecare denivelare ce a descumpanit-o o secunda, si-a luat betele la subsuoara in secunda urmatoare si a luptat pana la capat.

Romania n-a avut schiori care sa conteze in intrecerile mondiale. Pana la locul 18 al lui Edit.

“Ce fel de lucruri frumoase?”
“Stau la plaja sau sunt acasa cu familia.”

Vorbim despre concursuri. Emotiile nelipsite inaintea cursei, pentru ca asa e ea, emotiva. Pregatirea la start, mintea lasata libera printre lucruri frumoase - oaza ei din mijlocul gerului, iar apoi turatul inainte de pornire.

Vorbim despre concursurile ce vor sa vie. Dupa ce face rost de sponsori, daca face rost de ei, dupa ce reia contactul cu zapada, dupa antrenamentele pe cronometru, dupa intrarea in forma.

I-am urmarit constant rezultatele dupa ce a iesit pe locul 6 la mondialele de juniori din 2007. Se tinusera dupa mondialele de seniori la care la festivitatea de premiere primele 6 fete din proba de coborare si-au facut aparitia in limuzine, plimbate de organizatori prin Aare, sa guste ovatiile publicului. Mi-am imaginat-o pe ea acolo, facandu-ne fericita cu mana. Mondialele de juniori sunt departe de stralucirea celor ale seniorilor, dar asa ceva ar fi meritat si ea. Daca nu din partea organizatorilor, macar din partea celor de acasa. N-a avut parte de onoruri. Nici in 2007, nici in 2008, cand a mai urcat o pozitie in clasament.

In fiecare an, cifrele spun aceeasi poveste. Incepe modest in noiembrie si in martie termina in fruntea campionatului national austriac. M-am intrebat de ce ii ia atat de mult timp sa intre intr-un sezon. Parca ar fi decalata cu doua luni. Cand celelalte fete intra in concursuri, ea e inca absenta in rezultate. Cand celelalte se pregatesc obosite de vacanta dupa un sezon epuizant, ea e in verva si castiga tot.

Edit Miklos, caci despre ea e vorba, refuza sa intre in polemici sau sa iste scandaluri. Ocoleste politicos toate intrebarile al caror raspuns ar putea acuza pe cineva. Barfele nu-si gasesc locul in programul ei zilnic. Doua antrenamente de pregatire fizica pe zi - unul dimineata, unul seara, cu cautari de sponsori intre ele. Asta cat timp se pregateste in Romania. Dupa ce ajunge in Austria, pe ghetarul Moelltaler, ziua incepe la 6, la 7-8 e deja pe partie, unde se imparte in mod egal intre probele tehnice si cele de viteza. Pentru cele din urma are nevoie de parteneri de antrenament. Turistii n-au voie pe partiile pe care sportivii coboara cu viteze de masini pe autostrada. Dar nimeni n-ar inchide o partie doar pentru Edit. E unul din motivele pentru care e obligata sa se antreneze acolo. E locul in care se strang multi alti coboratori. Antrenorii inchid partia si asigura securitatea, in timp ce Edit o ia pe urmele unei Anja Paerson sau Renate Goetschl. Dupa odihna de la pranz mai face un antrenament fizic usor si apoi isi petrece seara in compania unei carti sau a unui film. Uneori asculta muzica veche. Insist pana obtin un nume. Nightwish.

Discutia despre bani e mai anevoioasa. Federatia e cea care plateste mai tot din octombrie pana in martie. Pe Jurgen Albel, antrenorul ei austriac. Transportul intre competitii si locurile de antrenament. Masa, casa. Claparii si cele 12 perechi de schiuri le primeste gratis de la firma pe care o reprezinta, Volkl. Service-ul i-l face Tibor Biro, antrenorul din Romania, care acum o insoteste de-a lungul intregului sezon. De cand e Tibi cu ea, ii este mai usor, nu se mai simte atat de singura. Se bucura ca s-a dus anul in care n-a avut pe nimeni alaturi. Atunci apasarea singuratatii a fost tare grea.

Revenim la bani. Daca are totul acoperit, pentru ce ii trebuie sponsori? “Pentru antrenorul de vara, pentru cantonamentele de vara. Astea trebuie sa le platesc eu.” A facut doua cantonamente scurte asta vara. Unul in Austria, unul in Ungaria, ambele de pregatire fizica. Alergari, sarituri, bicicleta si fitness. Da, le-ar putea face si in Romania, dar in Austria e antrenorul care stie ce poate si de ce program are nevoie. Nu, cele doua nu sunt suficiente, ar fi avut nevoie de mai multe, dar i-au lipsit banii.

Acum grijile astea au ramas pentru o vreme in urma. Se pregateste pentru testul Cupei Mondiale din Canada. In 5 decembrie va urca la start alaturi de Lindsey Vonn, Renate Goetschl, Brytt Janyk, Anja Paerson, Kelly Vanderbeek, Nadia Styger. Cele mai bune coboratoare ale anului trecut. Le-am vazut pe unele dintre ele la prima etapa, cea din Soelden. Am ascultat pronosticurile specialistilor, bazate pe comparatii ale rezultatelor din pregatire. Majoritatea sunt subiective. Obtinute din priviri furise ale adversarelor. Mai mult soapte: e rapida, e impresionanta, e la fel de sigura ca sezonul trecut.

Atunci cand Edit incepe antrenamentele pe zapada, celelalte fete au bifat mii de porti si dintrodata decalajul de doua luni devine explicabil. Si Edit s-a antrenat conform indicatiilor antrenorului. A strans nenumarate ore de pregatire fizica, care este si ea foarte importanta. O schioare are nevoie de forta, nu numai in picioare ci si in partea superioara a trupului, pentru balans. Dar o schioare are nevoie si de acomodare cu schiurile, cu claparii, cu zapada. De o rutina pe partie, la care Edit ajunge mult mai tarziu decat partenerele de intrecere.

“Ce zici, repeta Lindsey isprava de anul trecut? Ia si sezonul asta globurile la coborare si pe cel mare?”
“Nu stiu.”
“O bate altcineva? Poate tu?”
“Da, poate eu.”

O gluma si un ranjet pe messenger, esenta unui vis frumos si diafan ca o parere. Mai ireal decat plaja ei dintre nameti.

Schi alpin. Denumire exotica pentru un sport practicat de romani la nivel de performanta. Ca n-ar fi bani. Ca n-ar fi partii. Ca n-ar fi echipament. Si toti se complac in caldurica adapostului oferit de multimea de pretexte ce pot fi gasite pentru inexistenta rezultatelor, refuzand sa-si arunce privirea in ograzile fratilor de oropsire comunista. Nici croatii, nici cehii nu au fost pe vremuri etalon in sportul alb. Dar si unii si altii se pot lauda acum cu campioni mondiali. Poate insa ca nu ajungem cu privirea asa departe.

Ia sa tragem cu ochiul la vecinii nostri de la sud, chiar mai saraci decat noi daca e sa ne luam dupa statistici. Ei n-au campioni. Au ce-i drept un participant in Cupa Mondiala, dar e imprumutat de la austrieci. Poate-poate iesim bine din comparatia cu ei. Parcurg in fuga listele cu schiorii activi inregistrati la Federatia Internationala si… diferenta e flagranta. La bulgari, pe langa Killian Albrecht mai sunt insirate inca 98 de nume. La noi sunt 24 cu totii. Atat. Bulgaria are cam 7 milioane de locuitori. Romania cam 21. Si ca sa nu ramanem cu vreo iluzie nedestramata, le-am putea vizita statiunile de iarna. Sau poate e mai bine sa nu ne amaram vazand partii ca in Austria la preturi sub cele din “tara schiului”, in vreme ce la noi partiile sunt mult sub, iar buzunarele se usureaza muuuult mai repede.

Blazarea si resemnarea se simt si la mana de fete si baieti ce participa la concursuri in numele Romaniei. Cei sprijiniti de federatie se bat cu pumnul in piept pentru ca i-au zarit pe Hermann Maier sau pe Tanja Poutiainen antrenandu-se pe aceeasi partie. Intrebati de rezultate susura a neputinta “banii”. Ceilalti isi agata visele in cui la varste fragede, acceptand ca eforturile parintilor nu sunt suficiente pentru a deveni mari campioni. Invata mult prea devreme sa renunte si sa dea vina pe universul ce conspira setand alte prioritati in agendele celor ce i-ar putea sprijini.

In acest peisaj cu zapada flescaita de un cenusiu apos ce inghite alte culori, o pata alba izbeste retina. Poate astrele s-au aliniat intr-o conjunctura favorabila la nasterea ei. Poate ursitoarele au fost mai darnice cu ea decat cu altii. Cert este insa ca nu s-a speriat nici de munca, nici de accidentari. Rauri de sudoare s-au uscat pe tricourile purtate in sala de forta si in combinezoanele purtate pe partii in ore de antrenament nenumarate. Lacrimi de durere si neputinta s-au uscat pe obraji dupa ce o fractura a impiedicat-o sa participe la olimpiada torineza. Nu s-a descurajat.

Nu o cunosc decat din listele seci cu rezultate si din poze. Am in fata tabelele ultimelor doua concursuri. Sunt din super-G, a doua proba preferata. E prima in unul, a patra in celalalt. Paradoxal, locul 4 e mai bun. A avut adversare mai puternice. Printre invinse, campioana mondiala de junioare la aceleasi campionate la care dupa ce a terminat a sasea in coborare, Romania a auzit de ea. Din poze zambeste o fata cu privirea dreapta si increzatoare. Sta bine infipta pe picioarele ce o poarta in curse cu viteze nebunesti, suficient de puternice sa se opuna uriasei forte centrifuge din virajele luate cu 100km/h. Raspandeste un optimism molipsitor fara sa scoata un cuvant. Nu conteaza ca s-a nascut in Romania unde nu sunt nici bani, nici partii. Ea va munci si va participa la concursuri. Va munci si va merge in Cupa Europei anul acesta. Va munci si va merge din nou la Campionatele Mondiale de juniori. Va munci si daca va fi sanatoasa va merge in Cupa Mondiala, poate chiar la anul. Va munci si poate va lua o medalie la olimpiada. O cheama Edith Miklos si va implini 20 de ani la sfarsitul lui martie.

Beaver Creek, 29 noiembrie - 3 decembrie

Mi-l imaginez pe Daniel Albrecht, dimineata inainte de cursa, trezit cu noaptea in cap, miscandu-se ca un zombi cu ochii carpiti de somn in fata oglinzii din baie in care evita sa se uite, doar ca sa scape de privirile ce-i reproseaza zero-ul din dreptul victoriilor. Il racaie. Are impresia ca lumea nu-i ia titlul de campion mondial in serios. Asteapta de mult prima izbanda, dar ea intarzie sa vina. Si cateva ore mai tarziu, flamand de afirmare se arunca pe partie si lasa schiurile sa lunece cat de repede vor ele, numai sa-i legitimizeze medalia de aur cu un succes. Pe care-l obtine fara drept de apel. Trei zile mai tarziu, trezit din euforie dupa ce prima mansa il aruncase in mijlocul plutonului, se dezlantuie iar si mai trece unul in catastif. Si abia atunci, dupa al doilea, isi permite sa-si priveasca framantarile cu autoironie: “Pana de curand eram un campion ce nu castiga, acum e deja cool. Sper s-o tin si mai departe tot asa.” Si nimic nu-i poate sterge zambetul satisfacut.

Michael Walchhofer aproape ca renuntase sa mai astepte. De fapt cochetase prin vara cu ideea sa-si lase claparii de concurs definitiv in debara. Nu obosit atat de schiat, cat de asteptarile celorlalti. De asteptarea unei natiuni intregi, ce numara ca un elev silitor zilele, cursele, saptamanile, lunile, anii trecuti de la ultima coborare castigata de un austriac. Ca acel austriac fusese chiar el nu facea decat sa creasca apasarea, pentru ca hei, doar n-o sa asteptam victoria noastra de la unul despre care nu stim ce poate. Apoi intrebarile ziaristilor. Ce se intampla? Asistam la un declin? Cand veti castiga? Maine? Azi? De ce nu ieri? Toate adresate lui, devenit pe neobservate cuierul de agatat sperantele si aspiratiile celor ce izbandesc doar prin procura. In balastul care-l incetinea pe partie, propriile-i indoieli nici macar nu se mai zareau. Si atunci, odata s-a scuturat imprastiindu-si povara in pulberea de zapada ridicata pentru o clipa de schiurile ce i-au prins subit aripi si s-a transformat in “salvatorul natiunii”. Acum zambeste obosit, dar impacat.

Hannes Reichelt s-a trezit pe nebanuite asteptandu-si victoria. Nu ca n-ar fi fost o vreme cand era gandul lui de fiecare zi, dar dupa doi ani de la prima si singura, nici macar mama lui nu mai spera. Altfel si-ar fi lasat balta pensiunea in care si-asa inca n-au inceput sa se inghesuie turistii si ar fi trecut oceanul sa-l vada. Cum facuse anul trecut, cand el insa o dezamagise nereusind sa treaca linia de sosire nici macar intr-o singura cursa. Si acum, din postura de deschizator de partii, ii vede pe ceilalti esuand unul dupa celelalt in incercarea de a-l intrece. Ii vine sa se frece la ochi cand avantajele marisoare de la jumatate se evapora pana la sfarsit. Si speranta incolteste la inceput timida, apoi creste torturandu-l de fiecare data cand timpul altuia pare sa-l ameninte pe-al lui. Ufffff, rasufla usurat la aparita diferentei de +0.02 in dreptul colegului sau de camera, ce da in schimb inciudat din cap. Vede el acasa cum il impaca. Acum acorda interviuri fericit. “A fost greu sa-i astepti pe toti ceilalti sa coboare? Ai avut emotii?” “Da, mai ales la Mario, cred ca mi s-au dus cativa ani din viata!” Si rade inca nesigur ca nu e vis.