Poveste trista de contratimp nocturn.

Genele stufoase incovoiate sub ploaie marunta, 4 clatite dulci cu nuca de cocos, stramosii facandu-mi din mana pe marginea drumului si franele rezistente precum corzile unei chitari acordate rigid. Doua pachete din aerul de Izvorul Muresului, o superstitie rusinoasa, de nepovestit, si o melodie de salon englezesc, cantata prost. Am 40 de kilometri de parcurs in bezna propriului efort si memoria mea rusofoba nu reuseste sa invie finalul unei strofe de Esenin. Imi fac un simplu calcul selectiv al echilibrului. Am 4 troite de ignorat, in primii 5 kilometri, si o bisericuta din lemn cenusiu pe care trebuie sa o salut cu 2 kilometri inainte de final. Imi racesc tamplele si respir adanc. Aceasta este pagina intima a unui ciclist slab.

-

“Ma intreb ce caut aici. Am impresia ca rulez intr-o padure plantata de personajele lui Rabelais sau ca m-am integrat in matrita unui cd de black metal. In orice moment ma astept sa imi sara in fata vreun Giganotosaurus carolini derutat sau sa vad vreun lup cenusiu cu ochelari, cum isi noteaza drumul spre casa bunicutei de pe o pancarta comunala. Inaintez din ce in ce mai greu, ca un inotator beat, in timp ce fiecare incheietura imi bombane cu un scartait metalic. Drumul e dungat prost si conversatia mea interioara o ia razna. Vad un raton portocaliu, intr-un alendelon tocit, cum fuge in fata mea si marcheaza traseul cu pliculete de zahar vanilat. Zambeste larg, cu dintii aliniati ca femeile dimineata la combinat, si face semne marinaresti cu ochiul sa-l urmez. Imi provoc gambele, imi supralicitez soldurile, imi adun imaginile. Merg drept. Zgomotele puternice ale clopotului batran imi iutesc ritmul. Cerul voalat luceste intrerupt sub blitzuri tacute, activand Prometei postmoderni undeva dupa cortina de brazi. Ma uit pe sosea si o vad pe Iris Murdoch, fredonand usor cantece bretone. Am impresia ca ma autodevorez. Foaia mare pe care o intorc greoi, in ritm de rasnita inecata, are rol dublu: e o marturie ovala, zimtata adanc, a travaliului si un malaxor al respiraţiei mele frante. Roata-spate bocane stramb, de parca s-ar deschide un hau spre portile Iadului si m-ar trage de glezne. Bezna completa. Asmodee se sprijina zambitor in propriul colon. Stiti cantecul acela de Edith Piaf, Je ne regrette rien? Nu il mai fredonez niciodata”.