Sa stai in mijlocul batistelor lui Peseiro si sa simti ca au fost fluturate prea devreme, anticipand lacrimile. Sa preferi un Buga indolent, dezlegat de responsabilitate si in recreatie pe la mijlocul terenului, unui Julio Cesar blocat in socul propriei mediocritati. Sa simti un Marius Constantin calm si languros ca batranul Iencsi, dar cu muscatura voievodala a lui Nae Stanciu. La urma urmelor, sa fluieri sacadat driblingurile lui Cesinha, masurand nostalgic “stopurile” scurte si amagitoare, a la Jean Barbu. Sa le aplauzi generos saluturile fair-play, de veche Troie vopsita in culori de Real autentic, in dauna griului cinic din tribune. Sa schimbi ceva. Sa pui semnul de congruenta intre generatii care au vrut sa insemne ceva in Giulesti si generatii care miros mai mult a whiskey si rom tare, decat a iarba proaspata. Dar, in cascadele de conjunctiv, comparatii jalnice si chintesenta de Grant, realizez frauda.

-

Mai deunazi, regretam presiunea lui Copos. Josnicia lui de organizator de plenara, timiditatea machiata prost si ambitia lui juvenila. Regretam relatia stransa cu Hizo, cum il sufoca pe Moratti pe Otopeni si, mai ales, curajul sau cinic. La o mie de ani de la inceputul mandatului de dictator, Copos a plecat tarziu si a realizat ca trebuie sa se intoarca devreme. Tupilat printre scaunele joase, cu buzunarele doldora de actiuni si sfaturi inutile, doar el a stiut mereu in ce directie trebuie sa mearga Rapidul. Rareori a gasit calea corecta, s-a lasat mereu vrajit de Lorelaiul sau bancar si nu a multumit pe nimeni, dar a fost constient perfect de leacul izbavitor. Dupa meciul cu Arges a destupat din nou sticluta magica … Telefonul de la Donetsk l-a trezit din cosmar. La adapostul ultimei farame de luciditate, si-a scormonit memoria in cautare de inspiratie autentica si a apelat disperat la garda veche. In schimb, mia de kilometri distanta a domolit bunavointa interlocutorului si Copos a fost nevoit sa isi masoare cu mai multa obiectivitate paltonul, in lumina protestelor de la poarta. Sunt sigur ca a sesizat deviatia.

-

De aceea, in preajma colapsului total, furat de conjunctivul din zorii compunerii, mi-am permis sa il intreb: Cum e, domnule Copos, sa rapesti decenta unui club?

“Felicitari”, imi şopteşte scump şi chicotind fîşul verde, prins strîns în jurul urechilor ude. După marcajul roşu de la Colomeţ, printre poienile azurii de după Coada Lacului şi în viraj faţă de sfatul ciobanului surd ce mi-a ţipat direcţii contradictorii, am reuşit marea perfomanţă de a mă pierde. Nu ar conta cu nimic, dacă afară nu ar ploua ca în timpurile medievale din Highlands şi roata-faţă nu mi-ar fi vulcanizată în urmă cu patru ore. Înaintez şi mă felicit - mă rog, mă felicită fîşul, devenit între timp conştiinţa rotulelor mele roase. Pedalez sec, dar natural, condus de speranţa unui felinar sănătos, a unui piersic încărcat cu alendeloane, mandarine, pepeni şi cîteva pliculeţe de Coldrex, a unei case primitoare, cu prispă din lemne groase. Îmi rotesc capul. Pădure fără uscături, mustind de trăinicie ca la începutul lumii, aer curat de sud-vest moldovenesc, veveriţe încruntate şi miros de peşte, linişte de biserică proaspăt sfiinţită, într-un cuvînt … sălbăticie.

—

Nici urmă de vreun piersic auriu sau de cale de întoarcere. În ceaţa plumburie de început rece de septembrie, cu rîpele mîngîindu-mi drăgăstos tălpile, încerc să măresc ritmul şi să îmi schimb radical atitudinea. Laura îmi zicea că dacă mă las hiptonizat de verdele metalic din spatele Lacului şi pedalez inuman pe coastele ascuţite ale Orientalilor, pot sfîrşi oricînd la mormîntul lui Apostol Bologa. Nu ar fi destinaţia ideală, dar aş compensa prin cunoaştere travaliul altor 40 de kilometri de şosea pînă acasă … Îmi potrivesc ceasul, stabilesc nordul în funcţie de direcţia ploii -dacă bate din spate, nordul e sigur în faţă pentru mine-, trag aer în piept şi îmi rostoglesc curajos gleznele. Văd mii de luminiţe roind în dans argentinian, ochiuri de apă pe care păşeşte tiptil Dumnezeu şi o ciocănitoare ce-şi bate testamentul într-un stejar bătrîn.

—

Sînt două ore numărate de cînd simt răceala bolovanul pe care stau. Mă felicit pentru idee, nu şi pentru eşecul de a-l încălzi. Pe celălalt mal, Bologa îmi zîmbeşte fericit din funie şi îmi face prieteneşte din mînă. Sorb invariabil din sucul de coacăze, îmi duc mîna la frunte. Mă întreb … de ce nu mi-a spus nimeni că la Coada Lacului e capătul lumii?

Ochii aţintiţi pe inima haşurată a rachetei, urlete icnite, pumni strînşi şi bucurii reţinute. Roger Federer a îmbrăcat o nouă robă. Una sîngerie, comodă ca o cămaşă de forţă, dar obligatorie pentru catharsis. Federer suferă ca un muncitor necalificat, victimă a “monstrului pe care l-a creat” în domnia de peste 200 de săptămîni, înfricoşat de speranţele chinuitoare ale tribunelor şi de bentinţa galben-roşie fluturîndă a Prinţului Asturian. Cu orgoliul redirecţionat de pierderea Wimbledonului, elveţianul “fără ţară” s-a reîntors umil şi hotărît pe “hard-ul” azuriu de la Flushing Meadows. La un an după ce coroana regală îi zgîria fruntea sub umbra celui de-al 12-lea turneu de Mare Şlem, Federer a păşit atent pe arena centrală, lipsit de certitudini şi priviri scrutătoare peste bordura fileului, ca un om dispus să o ia de la capăt. Un mare campion în recul, care şi-a suflecat mînecile gospodăreşte în meciul cu Andreev şi a reuşit să depăşească primul hop important al turneului, parînd compasiunea. La un singur meci distanţă de semifinale, Federer se cîntăreşte de la distanţă. Îşi caută dansul dezinsteresat şi ferm din anii precedenţi, pomeţii de fier şi superioritatea firească. Pînă atunci, zbiară la podea, muşcă din prosop şi se bucură exagerat la fiecare minge. E singura dovadă că mai trăieşte … în noul ritm de stea căzătoare.

-

La un Atlantic distanţă, Alejandro Valverde poartă furios tunica eternului învins. Nedreptăţit de Pirinei în Marea Buclă, scufundat la Olimpiadă în umbra lui Samuel Sanchez, consolat doar de travaliul de ogar fidel al lui David Arroyo, Valverde îşi biciue nemilos spatele, tăind cîmpurile arse din Castilla-La Mancha. Nervii elastici ai spaniolului din Murcia forţează graniţa fragilă a neînduplecării. Valverde cîştigă în dezordine etape inaugurale, pompează pe căţărări inutile, ambalează probele de contratimp. E în căutare de încredere, trăieşte prea mult. Uşor sensibil şi demodat. În vremuri învolburate pentru sponsori şi laboratoare, la o vîrstă în care a realizat foarte multe şi s-a ales cu prea puţine, Valverde a îmbătrănit pe şosea şi a întinerit între tîmple. Marea speranţă a celor de la Caisse d’Epargne capătă gustul amar al treptelor secunde, pierdută în şocul căţărărilor ratate. Un Tur al Spaniei mare cît broboanele de sudoare ale elveţianului, chinuit de foamea unui lider de echipă vulcanizat.

-

Doi campioni crînceni care îşi caută sensul în soarele dezhidratant al Spaniei. În umbra unei sticle cu vin de Malaga zace speranţa amîndurora. Roger e oprit de alţii în bătălia cu sine însuşi, în timp ce Valverde oboseşte luptînd singur contra tuturor.