“Felicitari”, imi şopteşte scump şi chicotind fîşul verde, prins strîns în jurul urechilor ude. După marcajul roşu de la Colomeţ, printre poienile azurii de după Coada Lacului şi în viraj faţă de sfatul ciobanului surd ce mi-a ţipat direcţii contradictorii, am reuşit marea perfomanţă de a mă pierde. Nu ar conta cu nimic, dacă afară nu ar ploua ca în timpurile medievale din Highlands şi roata-faţă nu mi-ar fi vulcanizată în urmă cu patru ore. Înaintez şi mă felicit - mă rog, mă felicită fîşul, devenit între timp conştiinţa rotulelor mele roase. Pedalez sec, dar natural, condus de speranţa unui felinar sănătos, a unui piersic încărcat cu alendeloane, mandarine, pepeni şi cîteva pliculeţe de Coldrex, a unei case primitoare, cu prispă din lemne groase. Îmi rotesc capul. Pădure fără uscături, mustind de trăinicie ca la începutul lumii, aer curat de sud-vest moldovenesc, veveriţe încruntate şi miros de peşte, linişte de biserică proaspăt sfiinţită, într-un cuvînt … sălbăticie.

—

Nici urmă de vreun piersic auriu sau de cale de întoarcere. În ceaţa plumburie de început rece de septembrie, cu rîpele mîngîindu-mi drăgăstos tălpile, încerc să măresc ritmul şi să îmi schimb radical atitudinea. Laura îmi zicea că dacă mă las hiptonizat de verdele metalic din spatele Lacului şi pedalez inuman pe coastele ascuţite ale Orientalilor, pot sfîrşi oricînd la mormîntul lui Apostol Bologa. Nu ar fi destinaţia ideală, dar aş compensa prin cunoaştere travaliul altor 40 de kilometri de şosea pînă acasă … Îmi potrivesc ceasul, stabilesc nordul în funcţie de direcţia ploii -dacă bate din spate, nordul e sigur în faţă pentru mine-, trag aer în piept şi îmi rostoglesc curajos gleznele. Văd mii de luminiţe roind în dans argentinian, ochiuri de apă pe care păşeşte tiptil Dumnezeu şi o ciocănitoare ce-şi bate testamentul într-un stejar bătrîn.

—

Sînt două ore numărate de cînd simt răceala bolovanul pe care stau. Mă felicit pentru idee, nu şi pentru eşecul de a-l încălzi. Pe celălalt mal, Bologa îmi zîmbeşte fericit din funie şi îmi face prieteneşte din mînă. Sorb invariabil din sucul de coacăze, îmi duc mîna la frunte. Mă întreb … de ce nu mi-a spus nimeni că la Coada Lacului e capătul lumii?

This entry was posted on Monday, September 15th, 2008 at 2:26 am and is filed under ciclism. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can skip to the end and leave a response. Pinging is currently not allowed.