Cu cîţiva paşi înainte

Da, am greşit. În naivitatea mea, am confundat privirea încruntată a lui Federer cu o doză puternică de concentrare, voinţă şi hotărîre. O poftă nebună de a se întoarce de la sfîrşitul lumii.

—

Dar m-am înşelat cumplit. În primul rînd, privirea elveţianului a sesizat falsul. În căldura copleşitoare din Miami, între Mirka şi fanii neastîmpăraţi, Federer şi-a simţit jocul plonjînd, de la primul set cîştigat autoritar, pînă la ultima minge pleznită la un metru în afara terenului. După aceea, privirea lui Federer a semănat mai mult a întomnare şi frunze moarte, decît a glorie. Întomnarea unui rege pasional, ce şi-a adus aminte de tinereţea colerică, un fost lider care a terminat coborîrea şi a început să izbească rachetele de podea, un tată ce oscilează între căsătorii şi o luptă epuizantă. Pe care o pierde. Privirea lui Federer a confirmat năduful Mirkăi la Australian Open, întregind un fel de adio comun. Mi-e teamă, cu riscul de a mă împotmoli în dulceaţa dulce a partizanatului, că Federer a privit pentru ultima oară şansa de a scurta hiatul faţă de Rafael Nadal. Şi a închis ochii.

—

Acum, de cealaltă parte, pornesc nervii. Începe grija pentru siluetă, sucul de coacăze şi alergatul triplu de dimineaţă, ba chiar rememorarea oricărei superstiţii nebune de la juniorat pînă în ultimele clipe. Vecinii vin cu liliac proaspăt, eşti sunat din ce în ce mai des de părinţi, iubita îţi schimbă culoarea dormitorului şi încearcă să te orienteze spre lectura secolului XX. Federer va suporta toate astea în lunile ce vor urma pînă la Wimbledon. Acolo, pe iarba lui dragă, îşi va trece mîna prin faţa ochilor şi, între transpiraţie, bătături şi verde crud, va avea puterea să sesizeze din nou falsul. În sfîrşit, Federer va păşi pe cărarea magică şi bravă dinspre apusul marilor campioni. Deşi aş vrea să mai greşesc odată.