Ridicaţi cupele de vin în aer, deschideţi televizoarele şi afumaţi grătarele, revine Stăpînul! Cu poza lui Fabio Casartelli în buzunarul drept, brăţară galben-sclipitor asortată la “Mellow Johnny” şi o voinţă mare cît inima unei balene albastre, Lance Armstrong revine în plutonul mondial pentru o nouă demonstraţie de forţă.

-

Veseliţi-vă în petreceri demne de pofta lui Grandgousier, savuraţi culorile tari ale filmelor de Alain Resnais, plîngeţi alături de Laurent Fignon şi cîntaţi cu Edith Piaf! După trei ani de linişte, se întoarce goana pe Hautacam şi modelul american de succes garantat. Vom auzi din nou biciul şfichiuind luminos şi sigur în rulota lui Bruyneel, vom respecta liniştea desăvîrşită, aproape meditativă, de la cină şi zîmbetele slugarnice.

-

Tour Down Under a pornit deja isteria. Pînă şi şoseaua a luat foc, la 40 de grade Celsius, Australia a intrat în repaus şi Astana a slăbit uşor strînsoarea crizei economice. Urmează o săptămînă decisivă! La finalul ei, vom şti dacă am mai văzut de şapte ori Turul Franţei 2009.

Acolo unde covorul roşu ţesut din cefe late de sudişti a fost ca o limbă de speranţă pentru senatorul John McCain, între drumurile de bumbac, soarele stins din rîul Guadalupe şi turnul de apă scorojit de deasupra liniştitului Gruene, Lance Armstrong a întors de două ori ceasul marilor speranţe. Cu o medie de două minute pline faţă de urmăritorii unor probe de contratimp, texanul de 37 de ani a deschis poarta larg pentru orice calcul privind eventualele şanse la un nou tricou galben în Marea Buclă. În acel moment, lumînările de chiparos aprinse în Hexagon la dispariţia “balaurului cu şapte capete” au fost duse în cămară, iar Sfîntul Gheorghe a trimis o cerere către StanleyBet să îşi retragă pariul pentru etapa de pe Mont Ventoux, la sfatul livid al lui Marco Pantani. Cu cîteva luni bune înainte de debutul celei mai frumoase competiţii din sportul mondial, Armstrong şi-a armat forţele şi a pornit motoarele de 200.000 de kilometri / oră, neimpozabile sub Obama, şi, odată cu ele, imaginaţia miilor de suporteri din întreaga lume.

-

Tunelul aerodinamic din San Diego a rămas acelaşi. Acelaşi Johan Bruyneel, cu brăţară galbenă şi zîmbet ascuţit, acelaşi “Chechu” Rubiera, antrenîndu-se cu abnegaţie sectantă, aceleaşi diete şi programe solicitante. Mai presus de toate, aceeaşi atitudine de conducător expansionist, de cititor în capete limpezi ca nişte cristale. Între paşapoarte sangvine, controale de generaţie Star Trek şi un preşedinte negru la Casa Albă, Lance Armstrong încearcă să schimbe ciclismul şi lumea înconjurătoare cu aceleaşi metode demodate. Departe de a-i inspira pe bolnavii de cancer sau pe toţi oropsiţii planetei, revenirea lui Armstrong a vulcanizat decepţii ca Vinokourov sau Ivan Basso, provocînd strigăte de ajutor spre organizatorii Turului. Criticii au haşurat pagini întregi pentru a-l convinge pe Prudhomme că Turul Franţei este sigilat în epoca de piatră, dacă îi va permite americanului să ia startul în Monaco. Explicaţia a fost destul de simplă şi a convocat încăpăţînarea şi rigiditatea personajului în discuţie. În ciuda faptului că a votat pentru Barack Obama, din respect pentru bunul său prieten Bill Clinton, Lance nu a înţeles nimic din ceea ce înseamnă o schimbare şi, mai important, nu a savurat clipa demnă a retragerii. Texanul nu a sesizat ironia fină a revenirii printre nervii sensibili ai celor vii. În clipa decizilor decisive, acţiunile sale au coincis suspect cu întomnarea ciclismului şi cu acostarea lui lugubră sub semnul nefast al Zodiei Cancerului.

“Felicitari”, imi şopteşte scump şi chicotind fîşul verde, prins strîns în jurul urechilor ude. După marcajul roşu de la Colomeţ, printre poienile azurii de după Coada Lacului şi în viraj faţă de sfatul ciobanului surd ce mi-a ţipat direcţii contradictorii, am reuşit marea perfomanţă de a mă pierde. Nu ar conta cu nimic, dacă afară nu ar ploua ca în timpurile medievale din Highlands şi roata-faţă nu mi-ar fi vulcanizată în urmă cu patru ore. Înaintez şi mă felicit - mă rog, mă felicită fîşul, devenit între timp conştiinţa rotulelor mele roase. Pedalez sec, dar natural, condus de speranţa unui felinar sănătos, a unui piersic încărcat cu alendeloane, mandarine, pepeni şi cîteva pliculeţe de Coldrex, a unei case primitoare, cu prispă din lemne groase. Îmi rotesc capul. Pădure fără uscături, mustind de trăinicie ca la începutul lumii, aer curat de sud-vest moldovenesc, veveriţe încruntate şi miros de peşte, linişte de biserică proaspăt sfiinţită, într-un cuvînt … sălbăticie.

—

Nici urmă de vreun piersic auriu sau de cale de întoarcere. În ceaţa plumburie de început rece de septembrie, cu rîpele mîngîindu-mi drăgăstos tălpile, încerc să măresc ritmul şi să îmi schimb radical atitudinea. Laura îmi zicea că dacă mă las hiptonizat de verdele metalic din spatele Lacului şi pedalez inuman pe coastele ascuţite ale Orientalilor, pot sfîrşi oricînd la mormîntul lui Apostol Bologa. Nu ar fi destinaţia ideală, dar aş compensa prin cunoaştere travaliul altor 40 de kilometri de şosea pînă acasă … Îmi potrivesc ceasul, stabilesc nordul în funcţie de direcţia ploii -dacă bate din spate, nordul e sigur în faţă pentru mine-, trag aer în piept şi îmi rostoglesc curajos gleznele. Văd mii de luminiţe roind în dans argentinian, ochiuri de apă pe care păşeşte tiptil Dumnezeu şi o ciocănitoare ce-şi bate testamentul într-un stejar bătrîn.

—

Sînt două ore numărate de cînd simt răceala bolovanul pe care stau. Mă felicit pentru idee, nu şi pentru eşecul de a-l încălzi. Pe celălalt mal, Bologa îmi zîmbeşte fericit din funie şi îmi face prieteneşte din mînă. Sorb invariabil din sucul de coacăze, îmi duc mîna la frunte. Mă întreb … de ce nu mi-a spus nimeni că la Coada Lacului e capătul lumii?

Tom Boonen se impune în Paris-Roubaix după o goană inteligentă în care l-a adormit pe Cancellara şi i-a frînt aripile lui Ballan. După o colaborare impecabilă cu Devolder, întărită prin zambete scurte şi foiţe de sarcini haşurate cu vîrful seringii pe ghidon, Tom Boonen a cîştigat o ediţie anostă, de povestit la gura sobei stinse, înrudită mai mult cu statistica simplă, decît cu legendele pavatelor.
-
Toate cătunele belgiene se întrebau dacă Tom Boonen mai există. Cu o singură săptămînă înainte de Infern, Fratele cel Mare a cîştigat neconvingător inima Belgiei, prin solie şi ricoşeu, după ce şi-a mandatat locotenentul să înfigă barbar steagul în Zidurile Grammontului. Lumea de bună credinţă a aprins lumînări, Lorelai a şezut şi a plîns gînditoare lîngă Oostende, Armstrong s-a legat la şireturi şi a încercat să scape de prinsoarea avocaţilor, Ferrari şi-a lăsat uşa de la faţă deschisă. QuickStep respira aerul parfumat al florilor putrede şi avea înfăţişarea posacă a unei biblioteci sparte.
-
Tom Boonen a vărsat din nou ulciorul nesecat. A controlat o cursă-epitaf pe fiecare palmă de pavate, a terminat în costumul lui imaculat, alb-albastru, zîmbitor şi nonşalant. Boonen magic. Belgia, cu brîul încins în cordonul de primărie generală a Nordului francez, a savurat din plin întoarcerea fiului risipitor. Puiul proaspăt fript şi înecat în gem de piersici şi-a găsit finalul în bucătăriile flamande, valonii au privit suspicioşi succesul şi s-au întors la ziarele de politică. Din păcate, în linia potrivită a ultimilor ani, Lefevere a spălat din nou cu colonie ieftină petalele putrede şi a şters praful. În cîteva minute, viitorul lui Boonen a părut luminos ca pietricele albe de pe coastele Ardenilor…

Genele stufoase incovoiate sub ploaie marunta, 4 clatite dulci cu nuca de cocos, stramosii facandu-mi din mana pe marginea drumului si franele rezistente precum corzile unei chitari acordate rigid. Doua pachete din aerul de Izvorul Muresului, o superstitie rusinoasa, de nepovestit, si o melodie de salon englezesc, cantata prost. Am 40 de kilometri de parcurs in bezna propriului efort si memoria mea rusofoba nu reuseste sa invie finalul unei strofe de Esenin. Imi fac un simplu calcul selectiv al echilibrului. Am 4 troite de ignorat, in primii 5 kilometri, si o bisericuta din lemn cenusiu pe care trebuie sa o salut cu 2 kilometri inainte de final. Imi racesc tamplele si respir adanc. Aceasta este pagina intima a unui ciclist slab.

-

“Ma intreb ce caut aici. Am impresia ca rulez intr-o padure plantata de personajele lui Rabelais sau ca m-am integrat in matrita unui cd de black metal. In orice moment ma astept sa imi sara in fata vreun Giganotosaurus carolini derutat sau sa vad vreun lup cenusiu cu ochelari, cum isi noteaza drumul spre casa bunicutei de pe o pancarta comunala. Inaintez din ce in ce mai greu, ca un inotator beat, in timp ce fiecare incheietura imi bombane cu un scartait metalic. Drumul e dungat prost si conversatia mea interioara o ia razna. Vad un raton portocaliu, intr-un alendelon tocit, cum fuge in fata mea si marcheaza traseul cu pliculete de zahar vanilat. Zambeste larg, cu dintii aliniati ca femeile dimineata la combinat, si face semne marinaresti cu ochiul sa-l urmez. Imi provoc gambele, imi supralicitez soldurile, imi adun imaginile. Merg drept. Zgomotele puternice ale clopotului batran imi iutesc ritmul. Cerul voalat luceste intrerupt sub blitzuri tacute, activand Prometei postmoderni undeva dupa cortina de brazi. Ma uit pe sosea si o vad pe Iris Murdoch, fredonand usor cantece bretone. Am impresia ca ma autodevorez. Foaia mare pe care o intorc greoi, in ritm de rasnita inecata, are rol dublu: e o marturie ovala, zimtata adanc, a travaliului si un malaxor al respiraţiei mele frante. Roata-spate bocane stramb, de parca s-ar deschide un hau spre portile Iadului si m-ar trage de glezne. Bezna completa. Asmodee se sprijina zambitor in propriul colon. Stiti cantecul acela de Edith Piaf, Je ne regrette rien? Nu il mai fredonez niciodata”.

Uniunea Ciclista Internationala pare a fi, din ce in ce mai mult, o cabina plina de teleferic ce abia se mai tine, cu varful degetelor, de sarma fragila a bunavointei ASO. Haul e adanc si intunecat, iar sperantele de supravietuire pentru forul international, odata desprins de sarma in discutie, sunt nule.

Scandalul care invaluie Paris-Nice ca o ceata groasa tinde sa sufoce dialogul dintre federatii, echipele profesioniste si orgoliosul lider irlandez, Pat McQuaid. Discutiile au ritmul, candoarea si tihna negocierilor din Parlamentul Coreei de Sud, in timp ce comunicatele de presa frapeaza prin parfumul cald degajat de frecventa palmelor peste obrajii bunului simt. Spectacol oligofren, vecin cu paranoia locke-iana a proprietatii raspuse de spiritele rau-intentionate, pe scurt, o goana dupa bani de pe urma careia sufera doar ciclistii.

Exercitiul de imaginatie ne duce involuntar la Contador. Cazul dramatic al excomunicarii liderului Turului Frantei a induiosat atat familiile spaniole, cat si patiseriile de profil din peninsula. Fuentes ofteaza adanc, drama e completa. Il si vezi pe junele Astanei jucandu-se cu furculita in martipan si varsand lacrimi pe ciocolata din crema de zahar ars. In alta ordine de idei, declaratiile lui Contador sunt naucitoare. Folosind catusele pe post de binoclu clarvazator, Contador a decis darz: ataca Marea Bucla din 2009! Pana atunci se consoleaza cu prajiturele amarui, energizante, zilele roz de primavara si cursele de mana a II-a. Si cu un pic de gel verzui, genul acela uns pe varful de cutit al lui Monte-Cristo. Acelasi lubrifiant cald ce poate face cabinele de teleferic sa alunece in haul neputintei.

A trecut aproape o jumatate de veac, din momentul in care “Perla Neagra” a Turului Italiei s-a retras in portul uitarii.

Legenda transcede timpul si ii sfasie pe cei in putere sa isi aminteasca. Scrieri difuze scrijelesc zidurile de pe Plan de Corones, deplangandu-i pe cei disparuti: “Se intamplase demult, atunci cand la staruintele apringe ale prizonierilor capturati si intru-mila mamelor ce isi vedeau copii frangandu-si trupul pentru a o parasi, Batranul Maglia Rosa a izbutit sa o incarcereze in noroaiele pocaintelor. Steagul negru a coborat in berna si stufaris alb a fost indesat peste podelele-i crancene. Lanternele rosii i-au fost adormite, lanturi i-au fost aruncate peste carma, iar praful de oase i-a ars panzele. 5 ani de zile a bantuit “flota italiana”, fara capitan stabil si fara nicio rezerva de munitie. Un vas al slabiciunilor, al coatelor-goale si pometilor supti, un dric ascuns, mereu pregatit sa te inhate. Intre ‘46 si ‘51 a inghitit 5 membri demni de aplauzele noastre: Luigi Malabrocca, Aldo Bini, Sante Carollo, Mario Gestri si Giovanni Pinarello (un viitor renumit producator de corabii). E cunoscuta povestea unora, care, fiind destul de nebuni, si-au dorit sa acosteze impreuna cu “Perla Neagra”, cazul infamului Oscar Gatto. Nici legende, nici respect, nici onoare pentru acestia”.

Povestea reinvie in zilele noastre. Pe zidurile Cetatii Turului Italiei, in dimineata acestei zile au fost gasite urmatoarele randuri: “Vueitul portilor de muschi deschise in fata “Perlei Negre” asurzeste intreaga Europa. Catarg nou, imbibat cu smoala semi-arsa, carma din marmura intunecata, lucind ca abanosul si funii ce-ti frang incheieturile insotesc o “masinarie” ce pare venita din haurile iadului. Martorii spun ca atunci cand s-a urnit, “Perla Neagra” a desprins jumatate de munte. Unii spun ca a ridicat o ancora rosie, de sange, direct din inima lui Belial si ca un muget puternic ar fi intunecat cerul deasupra casei batranului Santuccione. Altii marturisesc cu glas termurand si ochi inclestati ca l-ar fi vazut pe insusi Imparatul Ivan Basso zgribulit in zdrente de culoarea florilor de piersic”. Dar sunt doar vorbe. Nimeni nu mai crede legendele despre rusine. Numere negre, panze negre, tricouri negre sau sabii negre. Sunt povestiri despre barbari.

Romantismul a disparut in valurile stiintei, iar piratii si-au scotocit imaginatia si au schimbat mijlocul de transport. “Hocus-pocus” sau “abracadabra”, si, prin minune, corabiile rusinii, smolite si infioratoare, s-au transformat in trenuletele rosii si inutile de pe bratele lor. Farurile sunt stinse la Madrid si comandori avari aduna butoaie de hemoglobina in Italia. “Perla Neagra” isi plimba degeaba soldurile grele. Tarmurile sunt goale.

Pentru sfaturi si informatii, ii multumesc prietenului meu, Jack Sparrow.

45. 362 de voci ce isi canta la unison dragostea pentru Liverpool. Anfield Road si “fotbalul-furie” in toata spelandoarea: Steven Gerrard hotarat sa nu lase nimic, Jamie Carragher cu efortul mut inscris pe fata oblica, Riise cu pumnii inclestati si sparcenele incovoiate. Devotament pentru sport, pentru fotbalul englezesc, pur si sfant, dar si un soi de vals al inocentei barbare. Intreaga asistenta are ceva apostolic in comportament, mizand pe civilizatie, cantec si corectitudine fata de propriile principii. Ai impresia ca in momentul solemn al intonarii imnului, nimic si nimeni nu ar putea urni oamenii de pe stadion, ca balauri si jivine mitologice ar putea bantui periferia batranului port englezesc si nimeni nu ar misca un deget! O atmosfera incredibila, cu un mesaj limpede, respectat litera cu litera. Liverpool nu merge singura nicaieri, ci insotita de sperantele tuturor celor care i-au conturat legenda.

-

Lucrurile nu stau diferit nici in alte sporturi. Ciclismul, de exemplu, isi stabileste traseul dupa acelasi dicton. Nimeni nu merge singur in ciclism, iar vuietul este la fel de asurzitor. In schimb, partenerul de voiaj difera cu putin. Daca in cazul Liverpool, fotbalul e brat la brat cu pasiunea si inimile suporterilor, ciclismul si-a ales un prieten tendentios: dopajul. De la cartea de drum a Festinei si pana la rastelul plin cu garouri marca Eufemiano Fuentes, ciclismul se inscrie in linia abatuta a sporturilor pe cale de disparitie. L’Equipe a dat astazi ultima lovitura prin dezvaluirile unei noi Operacion Puerto. Scrisorica purtatorului de cuvant al guvernului austriac, Roland Achatz, catre Dick Pound, presedintele Agentiei Mondiale Anti-Dopaj, intoarce ciclismul in epoca de piatra. Laboratorul Humanplasma, noua bucatarie calda si primitoare a Turului Frantei, precum si tenebrul doctor Lothar Baumgartner insotesc linistea primitoare a unui sport sugrumat. Ciclismul nu merge singur nicaieri. Are in buzunar un pasaport imaculat transmis de monsieur Garin, cateva amintiri zambarete cu Luis Ocana si sacul de caramizi arse in spinare. Dupa el, un convoi de ace, pudra de vene, betadina si mult dezgust.

Translatarea tricoului galben dinspre Floyd Landis inspre comisiile de judecata si apoi inspre Oscar Pereiro Sio a reprezentat o premiera rusinoasa pentru Marea Bucla. Pentru prima oara in istoria ciclismului, “imparatul” anual de pe Champs Elysées a ramas in pielea goala, iar o lume intreaga a chicotit dupa perdea pe seama sluţeniei si mojiciei sale. Privind obiectiv, multa lume pare a fi de acord ca s-a facut dreptate, desi a fost sacrificata increderea in filtrajul comisiilor anti-dopaj din partea UCI. In schimb, nimeni nu mai stie daca Landis si-a sustinut temeinic apararea sau daca nu cumva trupul sau a fost dat multimii spre sfartecare, doar pentru a o potoli. Mergand pe un algoritm verificat cu un singur an inainte, in Turul Spaniei, Floyd Landis a fost imbrancit pe acelasi tobogan impreuna cu Heras, insa timpul celor doi de a se prelinge pana in aceiasi bezna ridicola a istoriei a diferit cumplit. Daca in cazul lui Roberto Heras, 2 luni au fost suficiente pentru anatemizare, Landis a coborat mult mai greu fiind sustinut in alunecarea sa de mierea nationalismului american si de lianele aruncate de catre Pat McQuaid.

De aceea, alchimia ciclismului mondial pare sa depinda irevocabil de un singur element, in jurul caruia graviteaza si din trupul caruia isi trage sevele. Denis Menchov, prin ura si vuietul varsate in recent incheiatul Tur al Spaniei, precum si Pereiro Sio, prin obrajii palizi si timiditatea bolnavicioasa din ultimii doi ani, ii stiu cel mai bine semnificatia. Elementul vital in decernarea unui tricou distinctiv etern este, ironic, momentul cand o faci! Ori, ciclismul pare sa se plaseze in afara timpului, din ce in ce mai mult. Daca ar fi sa te iei dupa ultimele dovezi si dupa iuteala cu care ele au fost gestionate, afli ca poti castiga Turul Frantei pe la 326 de ani sau ca poti sa preiei sefia in vreun contratimp decisiv pentru Vuelta in mijlocul vreunei operatii de prostata. De aceea, ar fi excelent daca am putea sa ne calculam altfel timpul. Ar fi mai usor daca l-am sectiona dupa metodele demodate ale timpului real…in functie de invingatori si de cei care isi merita laurii, de buchetele de flori care miros natural si de buzele dulci ale domnisoarelor de pe podiumurile de premiere. Asa ar mai disparea din acreala verdictelor de laborator sau din secundele obositoare de incertitudine.

Denis Menchov si-a tinut la respect fiecare adversar, a umilit un pluton intreg si a transat Turul Spaniei, inca de prin etapa a 9-a. S-a catarat bine, a infruntat responsabil etapele de contratimp, a abordat inteligent fiecare atac si a stiut sa isi dramuiasca slabiciunile si fortele. Toate treptele inspre succesul asteptat au fost urcate rabdator, cu chibzuiala si orientare perfecta, ciclistul de la Rabobank folosindu-se din plin de instinctul sau criminal si de dorinta de revansa!

In primul rand, Denis Menchov s-a revansat fata de el insusi! S-a revansat fata de un Tur pe care il castigase prin ricoseu, precum si fata de fatalistii care vor continua sa creada o viata intreaga ca Roberto Heras nu a fost depistat pozitiv cu EPO, ci ca totul a fost doar o greseala birocratica rara, ca in romanele lui Orwell. Rutierul rus si-a demonstrat forma impecabila, agilitatea si efortul ager, si acum isi poate savura succesul in lumina zglobie a felinarului-sef de la Madrid.

In alta ordine de idei, evolutia lui Menchov nu a sincopat nici macar o singura data! Ciclistul de Rabobank a trasat dictatorial linia care sa il separe de dusmanii sai de pe sosea, amintind pe alocuri de celebrul episod din Tom si Jerry, cu pisica imperturbabila ce numara cu pasi mari distanta pentru a nu fi ajunsa de alonja cainelui. De multe ori, Menchov a semanat cu Basso in Giro 2006, avand semnalmentele unei “majestati” de secolul al XVII-lea, ce isi devoreaza psihic adversarii si ii tine la respect prin propria mana de fier! Faptul ca Menchov a gasit raspuns de fiecare data si oricui ar trebui sa ne puna pe ganduri! Unipublic, UCI sau orice institutie care sta de veghe in Turul Spaniei ar trebui sa reactioneze circumspect, iar controalele sa fie maruntite si analizate cu multa atentie.

Un prieten imi povestea despre o cunostiinta ce a incetat sa mai consume bauturi alcoolice, datorita problemelor pe care i le provoca. In schimb, a trecut pe o cura constiincioasa de ciocolata cu rom. Menchov nu trebuie sa faca stretching la Estacion de esqui de Ordino Arcalis ca sa fie banuit de dopaj, ci trebuie doar sa aiba zilnic cadenta similara cu a celui mai in forma adversar al sau. Asa nu ar putea fi banuit nici ca ar fi folosit EPO, nici Salbutamol, nici macar suc proaspat de coacaze. Asta ar dovedi doar propria cura constiincioasa de dulceata ieftina.