Pentru că Steaua sunt ei

Aleargă, se bucură, cântă, plâng sau râd. Văd zi de zi viaţa în roşu-albastru şi se mândresc cu echipa lor. Pentru ei, Steaua e mai mult decât un simbol. E un mod de a trăi. Respiră prin fiecare victorie înregistrată şi, uneori, sunt ţintiţi de virusul înfrângerilor. Nu le pasă. Pentru ei, “Cu Steaua până la moarte” e mai mult decât o vorbă spusă de dragul de a se da mari. Nu sunt vorbe-n vânt. Sunt sentimente, trăiri, modalităţi de a îşi dedica o parte din viaţă unui anumit scop.Dragostea pentru culorile roş-albastre nu au cumpărat-o. S-au născut cu ea şi o măresc pe zi ce trece. Pentru ei, farmecul fericirii nu-l reprezintă banii câştigaţi după o participare în Champions League sau cei din drepturile de televizare. Nu. Pentru suporteri, fericirea înseamnă cu totul altceva: jucători dedicaţi trup şi suflet echipei, determinare, respect.

.

Pentru ei, Steaua nu este o simplă echipă din prezent. Indiferent de vârstă, fiecare suporter roş-albastru traieşte cu gândul la Sevilla `86, Lăcatuş, Balint, Hagi, Ilie Dumitrescu, Duckadam, Piţurcă. Ei respectă istoria în aceeasi măsură în care respectă si prezentul. În schimb, cer şi ei la rândul lor respect.

.

Şi nu-l primesc, iar asta n-ar mai conta dacă jocul şi performanţele echipei i-ar face să uite batjocura cu care sunt trataţi. Nu se întâmplă nici acest lucru, dar pasiunea lor nu moare. Roşu şi albastru sunt culorile ce pică la fiecare tăietură, iar acum, când prezentul este modelat după strigătele de la lojă, suferinţa este din ce în ce mai mare.

.

În zadar. Cu ce i-ar încălzi plata deplasărilor, când vor fi consideraţi tot “derbedeii din peluză”? Cu ce să le fie alintate sufletele dacă “Steaua e lui şi doar a lui”? Acum, jucătorii le-au cerut ajutorul. Nu-i aşa că-i cam târziu? Se simte lipsa lor doar când echipa nu joacă, iar rezultatele sunt dezamăgitoare.

Păcat.. de fiecare glas răguşit ce a primit o jignire drept răsplată.