E frustrant şi al naiba de insuportabil modul în care dinamoviştii sunt împinşi spre Liga Campionilor!

Credeam că aranjamentele din fotbalul românesc au dispărut. Speram ca zilele în care deznodîmântul meciurilor de fotbal din campionatul românesc era decis prin vestiarele adversarelor sau nu ştiu care restaurante renumite să nu se mai repete. Am trăit cu iluzia că, de câţiva ani, avem un campionat corect.

.

Ne-am bucurat să vedem cum echipele mici încep încet, încet să-şi câştige un loc bine meritat în fruntea clasamentului şi începeam să credem din ce în ce mai mult în valoarea Ligii I.

Timpul trece, însă, iar prezentul ne taie elanul avut până nu de mult. Este inadmisibil să vezi cum Comisiile de Disciplină fac cărţile pe faţă pentru dinamovişti..

Cum, oare, ai putea să te bucuri de un titlu pe care l-ai putea câştiga datorită ajutoarelor date de cei care, în loc să te judece drept, ca pe oricare echipă, te trimit într-o arie în care regulamentele nu mai contează?

Cum, de ce, pentru ce suspendarea primită după meciul cu Rapid din Cupă a fost ispăşită în meciul cu Timişoara? Cum, de ce, pentru ce Tamaş a fost suspendat doar o etapă după un cartănaş roşu, deşi ar fi trebuit să stea două? Cum, de ce, pentru ce dispar cartonaşele galbene ale lui Lucian Goian? Cum, de ce, pentru ce nu a fost judecat Marius Niculae săptămâna asta pentru degetul mijlociu arătat după partida cu Urziceni?

.

Cum, de ce, pentru ce? De ce? Pentru ca Dinamo să iasă campioană. Pentru ce? Pentru banii oferiţi de UEFA, după cum declara Borcea. Cum? Prin cele mai mizerabile moduri.

Şi toate pentru milioanele din Ligă. Cu ce ochi, oare, îţi poţi privi suporterii şi adversarii în momentul în care plăteşti pentru un nemeritat loc întâi şi, în acelaşi timp, declari că nu te interesează să faci ceva puncte în Ligă, ci doar banii puşi în joc?

.

Iar voi, cei ce conduceţi comisiile, cum vă puteţi bate joc de 17 echipe din campionat pentru a face jocul uneia singure?

Patetic, penibil, dezgustător. Voi, Dinamo, şi voi, comisiile blătuite, vă bateţi joc de o ţară întreagă. Iar ce este mai rău, este faptul că toţi observă, dar nimeni nu comentează. RU-ŞI-NI-CĂ!

.

Articol scris pentru:

.

Celebrul “Lăsaţi-ne să ne pregătim de Liga Campionilor” capătă valenţe din ce în ce mai dramatice pentru câinii din Ştefan cel Mare. Grandomania, trufia şi lauda de sine nu miros niciodată a bine. Asta o ştim cu toţii, iar dinamoviştii o află pe zi ce trece.

.

“Ne distrăm cu Urziceniul”, “Veniţi să sărbătorim titlul”, “Suntem cea mai buna echipă şi merităm să jucăm în Liga Campionilor” sunt declaraţii care intră deja la ordinea zilei în Ştefan cel Mare.

.

Reţeta câştigului e tăcerea. Iar Unirea Urziceni este cel mai bun exemplu. Decimată de multe ori de arbitrii, ironizată de mulţi şi ignorată de majoritatea, micuţa echipă a lui Dan Petrescu face legea în Liga I.

.

Dăruirea, dorinţa şi foametea de performanţă au împins Unirea către un loc întâi bine meritat în campionatul nostru. În timp ce unii nu mai ştiau cum să-şi laude echipa care dă din ce în ce mai multe rateuri şi să se gândeacă deja la echipele cu care vor juca în Liga Campionilor, MM Stoica, Bucşaru şi Petrescu împreună cu jucătorii lor, care, ca nume, nu se ridică nici măcar la degetul cel mic al dinamoviştilor, au păstrat limita modestiei, au tăcut şi au făcut.

.

Au făcut un meci mare duminică seara, şi-au umilit contracandidata la titlu şi au păşit treptat, dar sigur, spre performanţa la care nici nu visau.

.

Asta pentru că, în timp ce Mircea Rednic era preocupat să-l atace pe selecţionerul României iar Borcea să-şi incite suporterii la violenţe, Dan Petrescu pregătea în linişte meciul iar Bucşaru, ca deobicei, s-a limitat la … a nu spune nimic.

.

Cine e pe primul loc? Echipa care joacă doar cu sufletul, ci nu cea care joacă doar cu vorba.

.

Articol scris pentru:

.

Reţeta e simplă. Se ia un patron dornic de performanţă. Se investeşte puţin, dar cu cap. Se îndepărtează străinii mai mult sau mai puţin de mâna a doua şi baza se pune pe tinerii din propria pepinerie. Se trece un an prin liga a doua, se promovează iar în prima. Te lupţi cu toţi şi cu toate. Cazi, te ridici. Mai cazi o dată, te ridici iar. Faci faţă valurilor de antipatii din toate părţile. Investeşti într-un stadion pe care, în orice moment, rişti să-l pierzi.

.

Racolezi tineri din toate părţile şi eşti cu ochii mereu spre propria ta ogradă. Lumea te critică, suporterii sunt nerăbdători să revadă, în sfârşit, performanţe şi la echipa lor de suflet.

E nevoie de timp şi multă răbdare. E nevoie de sezoane, de ani, de luni. Ai încredere în tine şi dorinţa de a simţi din nou aerul marilor succese stă mai presus de valorile materiale. Nu te ghidezi după principiul “locuri fruntaşe ca vin bani mulţi”, ci dupa cel uitat de mulţi, “locuri fruntaşe pentru suporteri pătimaşi”.

.

Atunci când ajungi în stadiul de a te bucura de ceea ce realizezi doar pentru simplul motiv că faci fericiţi pe alţii, Cel de Sus te trimite la din ce în ce mai bine.

Universitatea Craiova, sub bagheta atât de contestatului Mititelu, a reuşit pe forţe proprii, bani puţin şi o dăruire imensă în teren ceea ce alte echipe, mult mai titrate şi cu conturile pline, nu au fost în stare să facă nici măcar pe jumătate. Cel puţin în acest sezon.

.

În numele suporterilor de rând care, dincolo de echipa favorită, iubesc fotbalul în general, felicităm Universitatea Craiova şi, în principal, patronul Adrian Mititelu.

Articol scris pentru:

Steaua nu mai reprezintă nimic.

Praful a pus stăpânire pe stemă, trecutul parcă nu mai contează iar măreaţa istorie a devenit aerul de supravieţuire al fanilor. Circ, haos, indolenţă, nepăsare, fiţe, prostie. Toate au pus, rând pe rând, stăpânire pe Ghencea şi trimit Steaua în adânca groapă a dezamăgirii.

.

Fotbaliştii care îmbracă acum tricoul roş-albastru, acompaniaţi îndeaproape de patronul-antrenorul-psihologul Becali, calcă în picioare, fără resentimente, stema pe care o poartă pe piept şi uită de ce joacă, pentru cine joacă şi CUM se joacă.

E o tristeţe fără margini pe întreaga rază stelistă, iar locul pierzaniei, 7 în clasament, nu face decât să prezinte adevărata valoare a celor care se află sub contract cu vicecampioana României. Oameni de servici, magazioneri, patron, preşedinte, portar, atacant, mijlocaş, fundaş.

.

Priveşti şi nu-ţi vine să crezi. Te gândeşti şi nu realizezi de ce . De ce acum, de ce Steaua? De ce soarta asta, de ce patronul asta?

.

În momentul în care întreaga Europă face mişto de tine, te ia peste picior şi te dă drept exemplu negativ, ar trebui să-ţi dea de gândit.

În momentul în care jucătorii fug de Steaua iar antrenorii nici nu iau în calcul o eventuală venire în Ghencea, ar trebui să schimbi ceva în modul în care te porţi şi vorbeşti.

.

E o situaţie fără precedent pentru cea mai titrată echipă din fotbalul românesc, dar o situaţie pe care cineva o vedea de acum doi ani.

.

Articol scris pentru:

Indiferent de dorinţa mare a fanilor de a-l vedea pe Lăcătuş departe de banca tehnică a echpei, decizia acestuia de a pleca din Ghencea e primită cu tristeţe.În primul rând pentru că trecutul nu se uită. Anii trec, dar performanţele şi amintirile rămân. Odată era omul care aducea victoriile, punctele, trofeele. Astăzi joacă rolul celui care pierde meciuri, ratează obiective şi duce Steaua pe un dezamăgitor loc 7.

.

Odată numele său cutremura arena din Ghencea. “Uite acuş, acuş, acuş vine Mister Lăcătuş”, scandare ce se auzea de fiecare dată când fostul “şeptar” intra pe teren purtând emblema roş-albastră pe tricou, a devenit sursa ironiei adversarilor. “Uite acuş, acuş, acuş, cea mai slugă-i Lăcătuş“au devenit vorbele ce răsuceau cuţitul în rănile, deja adânci, ale fanilor Stelei.

.

Astăzi, numele său e rostit doar în fraze de genul “Mai bine ar pleca” sau “Să-şi dea demisia”. Suporterii nu uită trecutul. Dimpotrivă, respiră prin el de fiecare dată când vine vorba de echipa pe care o iubesc. Iar ceea ce a făcut “Fiara” pentru Steaua nu poţi uita nici dacă ai vrea. Însă dezamăgirea şi durerea prezentului împinge spre o groapă a cărei ieşire nu intersectează numele lui Marius Lăcătuş.

.

Băiatul care, trădând tinereţea şi lipsa experienţei ce i se citeau pe faţă, a înscris într-o noapte magică la Sevilla a devenit acum bărbatul care, umil, şi-a pus demisia pe masă. A ales, aşa cum zice chiar el, ce era mai bine pentru echipă şi propria sa persoană. O alegere grea, tristă dar binevenită într-un moment în care istoria doare.

.

Articol scris pentru:

L-am numit adevăratul derby al fotbalului nostru. L-am numit “El Clasico” al României. L-am aşteptat cu nerăbdarea cu care cei mici aşteaptă dulciurile din partea părinţilor. Speram la un spectacol fotbalistic. Ne gândeam la Real-Barcelona de săptămâna trecută şi suspinând spuneam: “Poate că va fi aşa şi la noi”.Vise. Ne-am convins că nu vom avea un asemenea derby prea curând. Şi asta pentru că echipele noastre nu înţeleg adevăratul sens al acestui cuvânt.

.

Dragii noştrii, derbyul nu se joacă prin intermediul statisticii. Nu se înfruntă, nicidecum, cele 23 de titluri ale Stelei cu cele 18 ale lui Dinamo. Şi nici cei 24.000 de fani roş-albaştrii cu cei 676 alb-roşii. Voi trebuia să jucaţi fotbal, ci nu să-l driblaţi şi păcăli. Voi trebuia să faceţi spectacolul, nu să-l anihilaţi şi omorâ.

.

Aşteptările au fost, poate, prea mari, iar realitatea ne-a adus cu picioarele pe pământ. Avem fotbalul ce-l merităm şi nu avem de ce să ne plângem.

Atunci când eşti la un pas de titlu şi visezi la Liga Campionilor, vii în Ghencea să te aperi?

Atunci când eşti la ani lumină distanţă de locul 1 şi lupţi pentru locul 2, îţi permiţi să faci greşeli copilăreşti?

.

Steaua şi Dinamo au păcălit aseară fotbalul. Ăsta nu a fost meciul pe care îl aşteptam cu toţii.

Dar, oare, vom vedea vreodată un meci aşa cum ni-l imaginam noi? În România, se pare că nu.

.

Articol scris pentru:

Încă visând la marele meci dintre Real Madrid şi Barcelona, ne pregătim cu mic cu marele de El Clasico românesc. Tânjim dupa spectacolul spaniol, suntem invidioşi pentru ceea ce ei au avut în cea mai importantă partidă din Primera şi sperăm să ne bucurăm de fotbalul românesc măcar pe jumătatea celor din Peninsula Iberică.

.

Un meci Steaua - Dinamo este maximul unui fotbal care şi-a pierdut de mult timp identitatea. Emoţii covârşitoare, extaz, agonie, dorinţa de a arăta care este cel mai bun, planuri de răzbunare, istoriile măreţe şi rivalitatea imensă sunt lucrurile care fac deliciul celei mai aşteptate partide de fotbal din Liga I.

.

Astfel că, într-un asemenea meci, locurile ocupate în clasament nu mai contează. Rezultatele avute până acum se pierd în neştiinţă şi întreaga atenţie se îndreaptă asupra meciului unei întregi naţiuni. Pentru că, vrem nu vrem, acesta este nu numai cea mai importantă confruntare pentru suporterii celor două echipe, ci şi pentru suflarea fotbalistică din întreaga ţară.

.

Aşa că nu ar trebui sa ne surprindă declaraţiile de genul “Dacă nu joci într-un meci Steaua - Dinamo nu simţi că eşti fotbalist” sau “Degeaba eşti arbitru dacă nu conduci măcar o dată un Steaua - Dinamo”.

E normal. Pentru că un asemenea meci se trăieşte în cu totul alte moduri. Indiferent de vreme, de jocul echipei, de conflictele cu conducătorii, de antipatia pentru jandarmi, suporterii celor două echipe ştiu să transforme o simplă partidă într-un adevărat spectacol.

.

Pregătiri din timp, mesaje ironice, coregrafii exemplare şi siguranţa că echipa lor va ieşi câştigatoare sunt doar câteva din motivele care ii antrenează pe fani pentru adevăratul şi singurul derby al fotbalului românesc.

.

Au mai rămas câteva ore. Însă ore ce trec înfiorător de greu pentru cei care meciul de astăzi e mai mult decât o simplă partidă. E stare de spirit

.

Articol scris pentru:

Se spune că imprevizibilitatea este principalul motiv pentru care fotbalul este sportul rege în întreaga lume. Iar noi, cei care îl privim din tribune sau din faţa televizoarelor, susţinem acest lucru cu o tărie de fier.Aseară, la Londra, am văzut ceea ce înseamnă fotbalul adevărat, ceea ce înseamnă să ai încredere în forţele proprii şi să lupţi până la ultima suflare pentru ceea ce iţi doreşti.

.

Când eşti dezavantajat clar de arbitru, când rămâi în inferioritate numerică şi eşti condus cu 1-0 încă din minutul 9, nu mai contează cum te numeşti, ce ţară reprezinţi sau câte milioane valorezi. E ceva mai presus de aceste lucruri. E dorinţa aceea nebună de a-ţi îndeplini visul. E dăruirea cu care abordezi fiecare fază mai mult sau mai puţin importantă. E hotărârea de a arăta lumii întregi că atunci când îţi propui ceva, reuşeşti. E lupta aceea până la epuizare, pe alocuri eroică, pe care o duci până la ultima suflare. E ambiţia care îţi dă aripi. E curajul care te domină în totalitatea şi te împinge de la spate.

.

Fotbalul îi răsplăteşte pe cei care încearcă să-l practice. Iar acest lucru s-a văzut aseară. Lipsa lui Abidal a trecut neobservată. Avantajul lui Chelsea de pe tabela de marcaj a rămas doar pe tabelă. În teren, lucrurile au stat cu totul altfel.

Să vezi o echipă luptând aşa cum a făcut-o Barcelona aseară, să vezi cum roata se întoarce cu 180 de grade atunci când nimeni nu se mai aştepta, să realizezi, pentru prima, a două, a mia oară, că un meci are 90 de minute şi trebuie jucat până în ultima secundă e o plăcere pe care fotbalul ne-o oferă rar. Cel puţin nouă, românilor.

.

Lacrimile au invadat aseară Stamford Bridge. Trecerea de la extaz la agonie a adus fericirea sau tristeţea pe faţa şi în sufletele oamenilor pentru care fotbalul este o stare, un sentiment, un spectacol care trebuie contemplat, ci nu distrus.

Fără peluze incendiate, fără pietre aruncate, fără mesaje obscene şi bătăi pe la colţurile străzilor, dar cu hotărâre, curaj şi ambiţie, suporterii Barcelonei, dar în special fotbaliştii “bleu-grana” ne-au predat o lecţie de neuitat aseară. Şi anume că fotbalul se joacă până în ultimul minut.

.

Articol scris pentru:

Universitatea Craiova are o istorie măreaţă. Are un trecut de pus în ramă, un prezent promiţător, dar un viitor aşezat sub nenumărate semne de întrebare.

Provincia nu-i fruncea în campionatul nostru fotbalistic. Şi, chiar dacă ar fi, am nega asta cu desăvârşire. Aşa se face că, indiferent de performanţele CFR-ului în sezonul trecut, ochii ne sunt aţintiţi tot asupra echipelor din capitală. Pe alocuri pare normal. Istorie, tradiţie, obişnuinţă, suporteri numeroşi. Dar nu totul este aşa cum pare.

.

Trăim într-un fotbal în care “butoanele” fac legea, ascundem realitatea şi ne pierdem în ficţiunea pe care, unii dintre noi, o creează cu bună ştiinţă.

Echipele mici nu mai există, provincia revine la putere, iar echipele bucureştene învaţă pe zi ce trece că fotbalul românesc nu mai stă numai în ele.

.

În Oltenia, la Craiova, Adrian Mititelu a făcut odată o promisiune. Şi anume că echipa sa va sparge trioul echipelor din capitală. La auzul acestor vorbe mulţi au râs, alţii au sperat şi doar câţiva au crezut în vorbele patronului oltean.

Timpul a aranjat lucrurile, Universitatea Craiova a devenit una din marile surprize ale campionatului, iar suporterii alb-albaştrii încep din nou să viseze.

.

Prezentul promite, iar viitorul pare a străluci. Toate dădeau impresia că merg bine, însă, se ştie, în fotbalul românesc rar, sau niciodată, gaseşti lucruri care să meargă bine de la un capăt la altul.

Şi asta pentru că, undeva prin Federaţie, pe la Ligă sau alte locuri importante, se găsesc persoane care sa te aducă cu picioarele pe pământ. La olteni a fost prima oară primarul Solomon, care a refuzat să prelungească echipei contractul pentru stadionul “Ion Oblemenco”. Apoi a venit Comisia de Licenţiere a FRF, care, de unde de neunde, a găsit ceva în neregulă în documentele depuse de conducătorii craioveni şi îi ameninţă cu neprimirea licenţei de la anu.

.

Trist, dar adevărat. E vorba de fotbalul românesc, aşa că nu ar trebui să ne mire nimic.

Dar mă întreb, oare, ce regulamente decid interzicerea Universităţii Craiovei de a juca şi la anul în Liga I şi ce regulamente acordă doar o etapă de suspendare lui Tamaş şi Kone după cartonaşele roşii din etapa trecută.

.

Probabil veţi spune că nu există nicio asemănare între cele două cazuri. Aşa este, asemănări nu există. Întâlnim doar o mică deosebire: tunurile sunt puse pe olteni, iar mierea pe bucureşteni. Nimic nou, nu?

.

Articol scris pentru:

Spui că te doare că suporterii îţi cer demisia, dar că nu vei face acest pas. Eşti trist când vezi cum oamenii care iţi strigau numele de atâtea ori, acum îţi cer să pleci. Simţi că eşti nedreptăţit, dar nu ai ce face.

.

Nici măcar după victorii părerea fanilor nu se schimbă. E frustrant, nu? Scenariile iau amploare şi te duc cu mintea către fel şi fel de lucruri. Dar nu, Lăcă, suporterii nu sunt manipulaţi. Sunt, poate, singurii care nu cunosc semnificţia acestui termen.

.Situaţia e ingrată pentru tine? Să ştii ca şi pentru ei. Cum crezi că se simt când cer demisia omului care reprezinta mai mult decât jumătate din istoria clubului pe care-l iubesc? E greu şi pentru ei. E, poate, mai greu decât iţi este ţie.

Eşti omul pe care îl idolatrizează. Eşti cel fără de care, au spus ei, fotbalul nu ar avea culoare. Eşti cel pe care şi-l doreau din tot sufletul în Ghencea. Dar, în acelaşi timp, eşti cel pe care l-au văzut umilit de omul pe care-l urăsc cel mai mult. Vei spune că dragostea ta pentru culorile roş-albastre nu are margini. Ţi-ai dat demisia după vorbe grele aruncate de Becali, dar ai revenit, călcându-ţi încă o data demnitatea în picioare.

.

Ai vrea să fii apreciat şi suporterii să-ţi fie recuoscători. Unii poate te înţeleg, alţii sunt departe de a face acest lucru. Dar nu pentru că tu le-ai fi indiferent şi te-ar vrea afară din Ghencea doar pentru că echipa nu are rezultate.

Nu! Nicidecum! Singurul lor scop este să-şi salveze idolul de la o nouă umilinţă. Iar fiecare cerere a demisiei din partea lor e dureroasă. Atât pentru tine, cât mai ales pentru ei.

.

Nu-i condamna! Încearcă doar să-i înţelegi. Nu e greu deloc…

.

Articol scris pentru: