Se poate spune că Stelei îi lipsesc multe. Suporterii, un patron în stare să facă şi altceva în afară de a vorbi mult, mai mult sau mai puţin prost, dar de cele mai multe ori fără rost, un antrenor capabil să facă ceea ce făceau odată Zenga sau Protasov, atmosferă de mare familie sau liniştea.

.
Echipa se cufundă într-o baltă a mediocrităţii, a lipsei de valoare, a lipsei de determinare şi dorinţei de a învinge.

.
E haos total. Se vor multe şi se fac puţine.

.
Se spune că o echipă, fie ea de fotbal, handbal sau rugby, trebuie să fie înainte de toate o familie. Aşa se obişnuia şi la Steaua cu ceva ani în urmă.

.
Doi oameni au fost determinanţi în proporţie de peste 90% pentru revenirea Stelei în elita fotbalului european odată cu victoria în faţa Valenciei.

.
Şi nu ma refer aici nici la patron, nici la antrenor. Deşi, trebuie să recunoaştem, au avut şi ei o contribuţie.

.
Dar eu mă refer la doi oameni, care, în ultimul timp, stau aproape mereu pe buzele suporterilor: Mihai Stoica şi Mirel Rădoi.

.
Aveau ei acel ceva care atrăgea, care determina, care insufla dorinţa de a învinge şi spiritul sacrificiului. Erau acea barieră dintre uşa vestiarului şi restul lumii. Erau cei care făceau ca orice conflict exista, acesta să nu transpire dincolo de stadionul Ghencea.

.
Mihai Stoica era liantul perfect între jucători şi conducere. Era omul care punea suflet şi se războia cu toată lumea pentru echipa sa. Era persoana care ştia să-l muleze pe patron aşa cum trebuie.

.
De partea cealaltă, Rădoi era mai mult decât un căpitan. Era liderul, idolul tribunelor, omul în jurul căruia se strângeau toţi ceilalţi jucători. Se spunea că tăia şi spânzura în vestiar. Dar, înainte de toate, era cel care conducea cel mai bine echipa în teren şi în afara lui.

.
Deci, dacă ceva lipseşte cel mai mult Stelei în acest moment, acest lucru are un singur nume. Sau, mai bine zis, două: Mirel Rădoi şi Mihai Stoica

.
Articol scris pentru:

Şi nu e vorba tocmai despre ceaţa care i-a făcut pe dinamovişti sa aterizeze cu ceva ore întârziere la Timişoara. E o ceaţa mai deasă, ale cărei urmări sunt mult mai garave.

E o ceaţă care şterge multe din interiorul roş-albastru. Şi mă refer aici, în special, la relaţiile Goian - Steaua, Goian - Argaseala si Argăseala - Steaua.

Adică?
.

În primul rând că atunci când un fotbalist a jucat atâţia ani la Steaua, când a făcut atâtea pentru acest club, pentru că, să fim serioşi, să câştigi două titluri şi să obţii trei calificări în grupele UCL, plus semifinală de Cupa Uefa şi o eliminare de vis a Valenciei, înseamnă mult pentru fotbalul din ziua de azi, nu ar trebui şi nu ai avea cum să-ţi baţi joc de el ţi să-l târăşti prin tribunale doar de dragul de a-i “fura” câteva sute de euro pe care le merită.
.
În al doilea rând, când ai fost un jucător de bază al Stelei pentru atâţia ani, când ai găsit înţelegere, ceea ce la Steaua din ziua de azi înseamnă muuuuult de tot, şi ai fost lăsat să pleci, ar trebui să, ştim noi vorba aia, “ciocul mic şi joc de glezne”.

Nu zic că nu e normal să ieşi şi să spui ce ai pe suflet, dar atât timp cât ani de zile lucrurile ţi le-ai spălat în interior, de ce să ieşi acum şi să jignesti şi să faci nişte acuze care nu fac altceva decât să strice imagini deja prăfuite.
.
Pe a lui Argăseală, pe a Stelei, şi, poate, chiar pe a ta.

Nu ştiu cine greşeşte şi cine nu. Ştiu doar, şi îmi permit să-mi dau cu umila mea părere, că cel care a greşit cel mai mult a fost Goian.
.
A naibii ea de ceaţă şi ai naibii ei de bani. Oare aşa repede se şterge din memoria unui fotbalist tot ceea ce au făcut, mai mult sau mai puţin, unii oameni pentru el?

Iar de partea cealaltă, atât de rău a ajuns Steaua, încât stă prin tribunale cu toţi fotbaliştii care au părăsit-o?
.
Articol scris pentru:

Anii în care fotbaliştii naţionalei erau lăsaţi să facă ce vor, doar pentru că “Naţionala fără X sau Y nu există” au apus. Nu de mult timp, ci abia acum, câteva săptămâni.

Şi asta pentru că cineva, undeva în sânul echipei “tuturor românilor”, vede mai mult decât o naţională inexistentă fără Mutu, Chivu sau oricare alt jucător. Valoarea unui grup nu constă într-un singur nume. Grupul este cel care oferă valoarea, individualităţile doar o fac să strălucească ceva mai mult.
.

Noi asta nu am înţeles niciodată. Iar dacă, ieri, azi, mâine, Mutu sau Săpunaru au greşit, greşesc sau vor greşi, este datorită nouă.

Nouă, cei care am ridicat în slăvi peste măsura, am dat verdicte mult prea grele pentru a putea fi cărate, am tăcut când trebuia să vorbim şi am închis ochii când trebuia să vedem.

.
Haideţi, să fim serioşi, cei care îl contestă pe Răzvan Lucescu pentru ceea ce face acum, au un temei “legal”. Păi, ce, e prima oară când greşeşte Mutu? E prima oară când se bea alcool în cantonamente? S-a băut şi în avion, darămite acolo… E prima oară când fotbaliştii ce îmbracă tricoul naţional înjură ca la uşa cortului?

.
NU! Dar e prima oară când avem un selecţioner cu capul pe umeri. E prima dată când un antrenor îndrăzneşte să-i dea peste nas lui Mutu şi e prima oară când un selecţioner pune pe primul loc disciplina, lăsând la o parte numele sau prestanţa.

Era nevoie să depăşim pragul laşităţii. Iar pentru asta, era nevoie de Răzvan Lucescu.
.
Articol scris pentru:
.

Performanţa de neegalat a Stelei din 1986 atrage şi în ziua de azi frustrări şi invidii. E normal. În zilele noastre, pentru cei care au privit marele meci de la Sevilla la televizor şi îmbracau alte culori decât cele roş-albastre, invidia atinge paroxismul.

S-au găsit o gramadă de oameni, mai mult sau mai puţin de fotbal, care au comentat victoria de la Sevilla în termeni deveniţi deja banali: “Ceauşescu a dus-o pe Steaua în finală”, “Regimul comunist a stat la baza formării echipei din anii 80″ sau, mai nou, “Steaua mi-a furat 5 titluri cu arbitrii”, cum declara ieri Mircea Lucescu.
.

Generaţia de aur a Stelei din acea perioadă a luat atitudine. Era şi normal. Hagi, Lăcătuş sau Ienei ştiu mai bine ca nimeni ceea ce reprezenta echipa lor atunci şi motivele pentru care Steaua a fost, ani la rând, în elita fotbalului european.

Eu prefer să nu comentez. Nici nu aş putea comenta despre ceva la care nu am fost prezentă. Dar am citit, am privit meciurile din acea perioada. Iar singurul lucru pe care îl pot face acum, este de a vă prezenta ecoul pe care Steaua lui Ienei l-a făcut în presa internaţională în perioada în care, cum spune Mircea Luceascu, “a căştigat titluri cu arbitrii”.
.
“Fotbalul pe care ni l-a oferit campioana României a cuprins toate atributele tacticii moderne, un joc deschis care nu a sacrificat deloc spectacolul în dauna obţinerii rezultatului. Ea ne-a dovedit că traseul de până acum nu reprezintă un beneficiu al întămplării, CI EFECTUL VALORII DE ANSAMBLU A ECHIPEI”
.

.
Nu, Luce, Steaua nu a avut valoare … şi ziariştii erau plătiţi să scrie ce au scris

(Sursă declaraţii: SuporterSteaua - Andrei Vochin)

În ziua în care suporterul roş-albastru trăieşte respirând aerul trecutului, prezentul capătă valenţe din ce în ce mai dezamăgitoare.

Susţii, dar nu mai ştii pe cine. Priveşti, analizezi, dar eşti străin de situaţie. Tot ceea ce te făcea să vibrezi de fericire şi încântare în urmă cu ceva timp, acum îţi provoacă… nici tu nu mai ştii ce îti provoacă. Repulsie? Frustrare? Tristeţe?
.

Caruselul de stări circulă pe un drum a cărui lungime pare a nu avea sfărşit.

Fotbaliştii de altădată sunt înlocuiţi cu simplii practicanţi ai sportului rege. Orgoliul ce odată definea orice lucru care avea legătură cu tot ceea ce înseamnă culorile roşu şi albastru şi-a şters urmele din Ghencea, determinarea pare un tabu, iar valoarea nu îşi mai găseşte locul pe nicăieri.
.
Echipa din ziua de azi e departe de ceea ce obligă măreţul trecut. Rezultatele întărzie să apară, obiectivele se ratează pe bandă rulantă, iar suporterii se îndepărtează din ce în ce mai mult de stadion…
.

“Eu, în doi ani cât jucasem la Steaua, căpătasem o aşa încredere în mine, încât simţeam că pot bate de unul singur orice echipă. Steaua insuflase în toţi acel sentiment de putere, de încredere în forţele proprii”, spunea Marcel Puşcaş în cartea lui Andrei Vochin, “SuperSteaua”, despre ceea ce însemna Steaua anilor 80.

.
Putere? Încredere? Astăzi aceste cuvinte au părăsit locul unde au stat confortabil ani de zile. În urma lor au rămas regretele, dezamăgirea, dar mai ales melancolia şi nostalgia…

Vorba românului …. “Ce am fost … şi ce am ajuns!”